…de ce credeti?
12apr.09
…cum si cat de tare credeti? Sau de ce nu credeti? Si de ce ne e rusine, de ce ne sfiim sa vorbim despre asta?
PS Asta e un subiect cat se poate de serios. Ma astept sa nu raspunda nimeni. Asa ca, la un moment dat, voi raspunde singur. Nu cel mai bun raspuns, cu siguranta. Nici macar cel mai bun raspuns pe care l-as putea da vreodata. Dar voi raspunde. Spre deosebire de voi, care nu o veti face, gasindu-va scuze care de care mai rafinate.
Filed under: Uncategorized | 13 Comments
blog de om 
Alin , cred asa ,cum spune sfintul Augustin, „iubeste si fa ce vrei” si mai cred asa: „cred Doamne , ajuta necredintei mele „.Iar cind necredinta are nevoie de rugaciuni , undeva foarte adinc ma simt ca o apostata.De asta , cred.
Ai dreptate in privinta rusinii – a devenit rusinos sa iti recunosti credinta in Dumnezeu, principii, bun simt si altele ca acestea. Nu este in mod real rusinos, a devenit cumva anacronic in general sa crezi in orice.
Este preferabil sa stii sa porti o conversatie, sa ai pareri caldute despre diverse subiecte la moda, sa fii capabil sa te mulezi pe diverse subiecte si opinii.
Si ca sa-ti raspund la intrebare: Eu cred in toate cele enumerate mai sus si nu cred ca este o rusine…
Pentru ca ar fi mult prea usor (si mult prea trist) sa nu.
Eram intr-un moment in care respingeam credinta, indoctrinat fiind de materialism si evolutionism (nefiind totusi un comunist). Se mai adauga si scarba fata de fatarnicia multora care, dupa ’90, schimbasera brusc macazul, devenind crestini cu studii la Stefan Gheorghiu.
Soarta a vrut sa stau de vorba cu oameni care trecusera prin inchisorile comuniste.
Am simtit imediat ca aveau ceva special, ca emanau o anumita forta, desi erau doar niste batrani. M-am intrebat ce au ei in plus fata de ceilalti. Ceva revenea fara exceptie in povestirile lor din inchisoare. Credinta. Aceasta le daduse forta sa reziste.
Simplul contact cu acesti oameni a umplut un gol pe care il aveam in interior. Imi place sa cred ca mi-au transmis o mica parte din forta lor. Oricum, de atunci nu am mai avut indoieli.
Rusinea de care vorbeai am simtit-o mai mult la inceput, o mai simt uneori si acum. Oricum, nici ostentatia cu orice pret nu mi se pare buna.
…trebuie sa recunosc: nu ma asteptam sa am raspunsuri la aceasta intrebare – si, cu atat mai putin, sa am atat de multe inca din prima zi. E bine! Nu va voi raspunde individual pentru ca-mi pare ca, intr-un fel sau altul, fiecare raspuns suprinde fatetele unei atitudini comune in privinta credintei. Si, mai cu seama, nu sunt eu cel in masura sa „raspund”. Eu doar ma intreb, cum va intrebati si voi, cum ne intrebam cu totii, fie ca ne dam seama, fie ca nu. Un raspuns la aceasta intrebare avem, dar e … neplacut sa-l confruntam, indiferent de pozitia pe care o adoptam. De ce e neplacut sa vorbesti despre lucrurile care, la urma urmei, te intereseaza cel mai tare? Asta e intrebarea careia incerc sa-i gasesc un raspuns.
Asa ca astazi doar cateva observatii „preliminare”. Daca mai aveti, insa, idei, acum e momentul sa le impartasiti: e, doar, Saptamana Mare. A propos – ma poate lamuri cineva? De ce spun catolicii „the good Friday”? Ce-i asa de „good” about it?
Revenind: Intrebarea se cuvine disecata – asta ma sperie! Cum poti face asa ceva intr-un blog? Se cuvine s-o faci? Da, pen’ ca-s om si ma intereseaza! Exista credinte si credinte, exista credinta in necredinta.
Ca si crestin, crezi pentru ca „mirosi”, intrevezi, presimti in ideea Sfintei Treimi. E si un „cred, Doamne, ajuta necredintei mele” – probabil una dintre cele mai „tari” ziceri ale Apostolului Pavel si un „iubeste si fa ce vrei” (dar si „toate imi sunt ingaduite dar nu toate imi sunt de folos”).
Am profitat din plin de fiecare dintre ele.
Dar – abia acum realizez – m-am varat intr-un viespar. E un tobogan ramificat, o avalansa de idei greu sau imposibil de controlat.
Ma opresc, asadar, aici, tam-nisam. Dar promit sa revin. N-am multe calitati – dar una stiu sigur c-o am: ma tin de cuvant.
PS Partea cu detinutii politici – asa e!!! In fata acelor oameni simti ca esti in fata a ceva deosebit, ceva altfel. cand te uiti la crizele noastre te pufneste rasul!
eu nu ştiu dacă cred, aşa după cum nu ştiu dacă nu cred. încă nu m-am hotărât. e de rău asta, nu? 🙂
Nu stiu exact de ce ii spun catolicii The Good Friday, banuiesc ca vom gasi lesne o explicatie pe net.
Dar fara Vinerea Mare, nu exista Invierea. Vinerea Mare este ziua in care Hristos a patimit pentru noi, facand astfel mantuirea posibila. De aceea, desi este trista, este „buna”.
@ licurici : pai tu inca nu te-ai hotarat daca esti nehotarata sau nu, ce pretentii sa mai si ai?:)) In plus, la partea credintei stai cu indecizia ta intr-o companie selecta – vezi „cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Daca ar fi asa de simplu, am avea credinta cat un bob de mustar si-am muta muntii din loc. Dupa cum vezi, muntii sunt bine, mutzam, la locul lor. Tocmai de aceea subiectul credintei e fascinant.
@ bucurestiuldevis – mda… Da’ parca tot mai potrivit e Vinerea Mare, nu?:)
Io cred, pentru că, dacă, întrebările: cum? şi de ce? pot avea la un moment dat răspunsuri raţionale, fundamentate ştiinţific, la întrebarea pentru ce?, sau, mai bine zis, întru ce?, răspunsul satisfăcător poate fi tot raţional, dar numai admiţînd dimensiunea meta-raţională, trans-raţională a Lumii. Sigur, pot fi acuzat de deism de către teişti, şi de obscurantism de către atei. Dar, niciuna dintre acuze nu mă poate zdruncina. Sunt încă destule nevăzute care să mă ţină treaz. 🙂
ştiam eu că, într-un fel sau altul, cad în picioare şi aici 😀
Eu nu cred nimic, sau mai degrabă, în stilul lui bill maher, nu cred în cei care spun că ştiu, pentru că de fapt nu ştiu nimic, dar s-ar putea să fac notă discordantă cu restul comentariilor. Pe scurt, nu mi s-a oferit ocazia să cred, cel puţin până acum.
Uite posibile explicatii legate de Good Friday – este posibil sa sune mai rau decat este de fapt 🙂
http://www.kencollins.com/question-11.htm
http://www.woodlands-junior.kent.sch.uk/customs/easter/goodfriday.htm
Eu cred ca oamenii, toti oamenii, nu pot trai fara sa creada in ceva.
Certitudinile/ Convingerile ne sunt insa mai aproape, ne sunt „tinte” mai facile, cu atat mai mult cu cat viatza cotidiana, educatia institutionala si obicieiurile ne apropie mai mult de convingeri.
Nu am certitudinea ca cred, nu cred ca am certitudini.
Nu-mi e rusine, nici sa fiu uneori sfios…