…modernitatea a stat, de la bun inceput, sub semnul nelimitatului. Progresul de toate felurile era nelimitat, posibilitatile – nelimitate, evolutia – asisderea. Si, in ciuda razboaielor mondiale, a comunismului, a crizei financiare, traim inca frenezia nelimitatului.

Limita a devenit in ziua de azi un cuvant rusinos, un concept paria. “E un om limitat”, spunem cu dispret despre o persoana “dogmatica” (alt cuvant folosit aiurea). Sau, cu admiratie, despre altul: “si-a depasit limitele!” Cand – din ce in ce mai rar – mai auzim cate un suparat “ai intrecut orice limita!” putem fi siguri ca vine din gura vreunui parinte demodat, care nu mai intelege cerintele si/sau stilul de viata al noii generatii. Un limitat, adicatelea. Limitele sunt pietrele de moara atarnate de picioarele sprintare ale emanciparii, liberatii, progresului, implinirii de sine (self-fulfillment). Manualele ‘how to’ (neaparat ‘in three easy steps’), oameni de stiinta, sportivi, artisti, scriitori, vedete media se inghesuie care mai de care sa ne demonstreze ca nelimitarea e la indemana noastra, ca orice limita exista doar pentru a fi depasita. Everestul poate fi urcat in scaun cu rotile sau in costum de baie, recordurile mondiale se prabusesc anual, Stahanov demonstra necredinciosilor ca nimic nu ii e imposibil omului nou in comunism, tehnica moderna ingaduie mijloace de comunicare de neimaginat pana mai ieri, reproducerea in eprubeta e deja desueta, genomul poate fi modificat, sexul in public nu mai ridica decat sprancenele retrograzilor si bigotilor, toaleta ca obiect de arta s-a prafuit deja in muzee, s.a.m.d. Limitele se prabusesc una cate una. Guinness Book nu mai face fata.
Evoluam, cum s-ar spune, fara limite. Spre ce? Nimeni nu pare sa stie, desi, putina lume mai pune sub semnul indoielii existenta evolutiei. A evolua, insa, presupune in primul rand cunoasterea destinatiei finale, a telosului, a punctului terminus – a limitei, in ultima instanta – altminteri conceptul insusi se goleste de sens. Evoluezi in raport cu ceva. Fara acest punct de raportare nu ai de unde stii daca esti indreptatit a vorbi despre “evolutie”, “involutie”, sau pur si simplu despre schimbare. Pana mai ieri, un cerb lopatar cu o pereche de coarne uriase era considerat “evoluat”: isi putea infringe mai usor rivalii, atragea mai usor cerboaicele cele mai aratoase, si-n consecinta, avea cele mai mari sanse de perpetuare a genelor in ceea ce se numeste “competitia spermei”. In ultimele decenii, insa, de cand s-a intensificat vanatoarea de trofee, zoologii au constat surprinsi ca avantajul s-a transformat in handicap. Cerbii cu podoaba mai mica au sanse mai mari de supravietuire – si fizica, si genetica. Trendul s-a inversat. Evolutia a luat-o in sens invers. O fi bine? O fi rau? Cerbul stie! Coarnele lui si-au atins limita, nu ale noastre. Ale noastre cresc bine, mersi, in continuare. Doar de aceea suntem oameni – pentru ca nu cunoastem limitele.
Atentie! N-am spus ca nu avem limite, am spus doar ca nu le cunoastem. Nu le mai re-cunoastem. Toate ne sunt ingaduite, dar nu toate ne sunt de folos. Aparent, oricand mai poti aduga un pai in spatele unei camile – ce mare lucru inca un pai? – dar, mai devreme sau mai tarziu, va aparea si paiul care-i va rupe spatele. Criza de azi nu este o criza a limitelor, ci a abilitatii de a le recunoaste. Iluzia ca speculatiile cu valori “virtuale” (derivative, actiuni futures, s.a.m.d.) pot asigura la nesfarsit cresterea exponentiala a bogatiei (inclusiv a GDP-ului unei tari) ne-a adus unde suntem. Iar daca auzim astazi strigate (bucuroase sau suparate) de “socialism” la tot pasul, e pentru ca ne-am imaginat cumva ca piata de pana mai ieri era libera. Regulezi piata, reinventezi adicatelea socialismul. Nimic mai fals. Piata libera (free market) nu exista. Exista doar piete mai mult sau mai putin regulate. Notiunea insasi de “piata” presupune un anumit sistem de reguli, dupa care o poti recunoaste ca atare, altminteri ai merge la coafor si ai cere castraveti sau la piata si ai cere sa te tunda. Intr-adevar, poti alerga mai repede daca regulile sunt mai putine, daca “frecarea” e mai mica, dar la frecare zero bati pasul pe loc. Exista o limita a absentei. (In treacat fie spsus, Adam Smith, cel care a inventat sintagma “mana invizibila” a pietei, nu avea in minte “piata libera” si considera The Wealth of Nations o carte mai putin importanta decat cealalta opera a sa, mai putin cunoscuta astazi, The Theory of Moral Sentiments.)
Politicienii chemati acum sa gaseasca solutii sufera insa si ei de aceeasi neadaptare la limita. Ideologiile, zice-se, au murit. Stanga si dreapta sunt tot mai greu de definit. Liberalii nostri, de dreapta cum ar veni, fac parte din grupul liberalilor europeni, pasamite de stanga. Conservatorii lui Voiculescu, vor acum la socialistii europeni, care tocmai au publicat un manifest impotriva … conservatorilor. Pedelistii au luat ad literam titulatura de “populari” si n-au mai cautat doctrina. Dupa care tot politicienii se intreaba de ce nu se mai prezinta lumea la vot. Sa aleaga intre ce si ce? Delimitarile intre bine si rau, cinste si necinste au devenit tot mai tulburi. Pentru ca o limita limiteaza si delimiteaza totodata: intunericul de lumina, apele de uscat, ce-i al cezarului de ce-i al lui Dumnezeu. Ce face diavolul la inceput? Strecoara indoiala. Chestioneaza limita: “oare a zis Dumnezeu cu adevarat sa nu mancati din toti pomii din gradina?” Cand toate sunt o apa si-un pamant, ne-am intors la mocirla primordiala. Daca asta e evolutie, mai bine lipsa. Mi-e dor de niste limite de moda veche, chiar daca nu le pot atinge. Mi-e dor cum s-ar spune, de niste orizonturi dupa care sa ma pot orienta.