…”bai” – mi s-a confesat tovarasul de pisoar – „ii mai injur eu pe astia, dar tot ma bucur de fiecare data cand ma intorc aici”. „Astia” erau americanii, iar „aici” erau Statele Unite. Ne aflam intr-o toaleta a aeroportului din Indianapolis, dupa intoarcerea dintr-o excursie in Caraibe. „Aici macar te poti baza pe ce scrie pe eticheta. Stii la ce sa te astepti.”

Asa e. America e previzibila. Uneori plicitisitor de previzibila. De cele mai multe ori, insa, odihnitor de previzibila. Indiferent unde te afli, stii ca harta orasului arata precum o grila, cu strazile trasate de la nord la la sud si de la est la vest (la mijloc c-o eventuala diagonala). Nu doar aeroporturile arata, de bine de rau, la fel (pe cel de la Indiniapolis tocmai l-au modernizat dupa modelul Star Trek, vorba unui pilot glumet), ci si magazinele principale. Indiferent daca esti in Santa Fe, New York sau Martinsville, poti fi sigur ca vei gasi un Walmart, in care te poti orienta cu ochii inchisi fie ca te uiti dupa bere, aspirine, pasta de dinti sau carlige de pescuit. MacDonaldurile – stiti – arata la fel si pregatesc aceleasi bucate din Cluj pana-n Iquitos sau Bloomington.

Autostrazile respecta (cu rare exceptii – precum cele din California) acelasi sistem de notare si arata la fel. Suburbiile aidoma, gazonul e tuns la fel indiferent daca esti in the deep heart of America, unde mai flutura inca steagurile confederate sau in vreun orasel satelit al Los Angeles-ului, dominat de surferi liberali.

In cazul de fata stiam foarte bine ce urma sa se intample dupa iesirea din toaleta. Ne recuperam sotiile, luam masina din long term parking, conduceam pana in Bloomington unde ne asteptau casele, gazonul de tuns si cainii de spalat. Nu va mai tin cu sufletul la gura. Asa a fost. Si bine a fost. N-a trebuit sa ne tiganim cu nimeni pentru nimic.

*

 Omul era nevorbit. Era un om de treaba dar nevorbit. Ne-a acostat auzindu-ne sporovaind pe romaneste in apa, la apusul soarelui. Era localnic, locuia vreun kilometru mai departe de resortul nostru si iesea in fiecare seara sa-si scoata cainele la plimbare si sa faca o scalda in ocean. Pe caine il chema Blacky si era un caine negru si trist. Dormea pe scarile casei si era plin de nisip. Stapanul era din Campia Turzii si ajunsese in republica Dominicana printr-un concurs de imprejurari, luand urma fiului, pe la mijlocul anilor ’90.

Vorbea de nu il mai puteai opri. Nu era, cred, de felul sau, un om vorbaret. Era pur si simplu un om insetat de a vorbi in limba romana. Ne-a spus istoria familiei – cu bunele si relele ei, ca oricare familie – ne-a povestit de nepoti si s-a oferit sa ne conduca putin prin Punta Cana, in preajma resortului. Ne-a asteptat pe plaja pana ne-am schimbat, nefiind dintre muritorii alesi, cu bratara verde la  mana, dupa care ne-a condus la masina lui – ceva Ford SUV (nu  ma pricep) care ar fi starnit cu siguranta invidia concitadinilor din Campia Turzii.

Din nefericire pentru domnul Gligor, concitadinii lipseau. Se gasea, fara sa stie, in situatia lui Ion pe o insula pustie cu Sharon Stone. Ii lipsea un Vasile, asa ca pentru un ceas ne-am chemat cu totii Vasile, pentru a-i face o bucurie domnului Gligor. Ne-a facut o scurta introducere a insulei, ne-a povestit istoria locului, disputa dintre domincani si haitieni, banii negri spalati (mai ales) de catre rusi, traficul de droguri, prostitutie, etc. Mi-a placut de domnul Gligor, Ca orice ardelean serios, isi facuse bine temele pentru acasa. Pentru noua casa.

A profitat de ocazie pentru a ne prezenta sotiei unui francez vanzator de trabuce si unui patron de restaurant de pe malul marii unde luase masa odinioara pana si Bill Clinton. Mai tarziu aveam sa intelegem de ce: asa merg lucururile in Republica Dominicana: o mana spala pe alta si amandoua spala obrazul. Serviciu contra serviciu. Repet, domnul Gligor nu era un om rau – dimpotriva. Ramasese insa incremenit intre Romania anilor ’90 din Campia Turzii, cand sistemul  Pile Cunostiinte Relatii era in plina inflorire (va mai fi fiind si acum) si o Republica Dominicana care supravietuieste strict pe acelasi sistem: tiganeala, ca altfel nu stiu sa-i spun. Tiganeala pentru orice.

A tinut mortis sa-i vedem casa si sa ne omeneasca, desi il avertizasem de la bun inceput ca aveam o rezervare la un restaurant frantuzesc. Casa arata foarte bine, desi erau altele care aratau si mai bine. Problema era alta – o problema pe care am observat-o atat in Cluj cat sin Bucuresti: vile de-un milion de dolari zac in mijlocul unei mizerii de nedescris, cu drumuri desfundate pe care trec motociclete si Mercedesuri, caini vagabonzi, curve de doi pesos si vanzatori de droguri. O tiganeala intreaga.

Casa in sine era, de fapt, o afacere. Construita din capul locului cu patru apartamente, trei dintre ele erau inchiriate unor straini, lucratori pe la diverse reprezentante straine, cu 480 de dolari pe luna. Traia bine domnul Gligor, atat dupa standardele din Republica Dominicana cat si dupa cele din Campia Turzii. Ne-a servit cu bere, ne-a aratat DVD-urile cu Andries si Nicu Alifantis si retetele de bucate traduse din spaniola in romaneste si invers.

In vreme ce ne conducea inapoi la resort nu m-am putut impiedica sa constat ca, in realitate, domnul Gligor era trist. Prfecum Blacky, cainele care dormea pe scari, plin de nisip. Si mai trist era ca nu stia de ce e trist. Nu era trist pentru ca era singur si nevorbit. Era trist pentru ca Punta Cana era doar un fel de Campia Turzii cu palmieri in care totul se bazeaza pe incropeala, ciupeli, tocmeli, furtisaguri. In rest, aceeasi bogatie afisata in mijlocul mizeriei. Si-atunci la ce bun sa ocolesti jumatate de planeta? Doar pentru a schimba o tiganeala cu alta?

*

Revenind la oile noastre americane: cum se face ca americanii, un popor atat de aventuros, la care schimbarea locului de munca, a orasului sau statului intra in firea lucrurilor, prefera un trai atat de banal si de previzibil? Aici drumurile sunt drumuri, magazinele, magazine, preturile, preturi. Odata ce ai invatat regulile jocului nu mai e nevoie de tocmeli, ciupeli, jecmaniri, smechereli. Nu trebuie sa te tiganesti.

Mai departe: cum se face ca mie, caruia ii lasa gura apa dupa o jungla, o pestera, un sarit cu parasuta sau pur si simplu un trai aventuros, imi place deopotriva si tihneala mic-burgheza a Bloomingtonului?

Explicatia, inclin sa cred, e cat se poate de simpla, impletita aidoma unui martisor, c-un fir rosu si unul alb. Firul rosu: in Citadela lui Saint Exupery, e vorba (si) despre un geometru – inteleptul a carui placere consta in „astazi mi-am taiat trandafirii”. Astazi mi-am tuns iarba, mi-am curatat pomii, mi-am ingrijit rasadurile. Firul alb, strans impletit cu cel rosu: cand Jung – marturiseste in Confesiuni – se scufunda in subconstient nu mai putea iesi decat pentru ca stia ca locuieste pe Hilderstrasse nr, 50. Ca e casatorit si are copii.

Ancora mic-burgheza nu trebuie sub-estimata. Atata timp cat nu devine piatra de moara, cel putin.

PS Neavand fotografii cu domnul Gligor, profit de ocazie pentru a posta altele de prin Caraibe. Toti avem nevoie de cate un Vasile, nu?:)

…nu, nu incerc sa ma fofilez – atata doar ca nu mi se pare firesc sa scriu despre ziarul la care colaborez pe celalalt blog. Acolo, lumea isi imagineaza ca sunt vreun insider, ca am interese ascunse, etc… Aici e mai intim, mai in sufragerie, suspiciunile sunt (nadajduiesc) mai putine. Putem, la o adica, avea o conversatie ceva mai relaxata.

Mai intai, sa lamurim lucrurile: Habar n-am ce s-a intamplat de fapt la Cotidianul. Stiu si eu exact (ei, poate asta e o mica exagerare:)) atat cat stiti si voi. Oficial nu m-a contactat (inca) nimeni pentru a-mi spune daca mai au sau nu nevoie de serviciile mele (servicii sunt?:)) Stiam de reduceri de salarii, nu stiam cat de dureroase vor fi aceste reduceri si nici pe ce criterii se vor face acestea. (Bun, criteriile imi sunt si acum neclare…Ranghel, bunaoara, imi parea si mie bun – nu sclipitor, dar bun. De cele mai multe ori nu scria doar ca sa se afle in treaba – cum mai fac pana si eu uneori:) – scria pentru ca avea ceva de spus.) In fine… Pe scurt, ca regula generala, de cand n-am mai fost red-sef am evitat sa ma mai bag in bucataria vreunei redactii (chiar daca nu m-am putut abtine si, la rastimpuri, mi-am mai dat cu parerea).

Ceea ce mi se pare, insa, interesant, din perspectiva unui outsider e felul in care a fost gestionata criza la nivel de conceptie a ziarului. Mai intai ca a existat o regandire a ziarului cuplata cu diminuarea salariilor (se putea face una, fara sa se modifice cealalta). Sau se puteau reduce pur si simplu numarul de pagini, cum se auzise initial. In schimb – si, din cate m-am uitat in stanga si-n dreapta – despre asta nu s-a comentat defel – s-a ales o solutie, imi pare mie, inteligenta, care sa impace si capra si varza.

Solutia care nu trebuia adoptata de la bun inceput, ma grabesc sa adaug. Vezi metafora mersului pe bicicleta: cand te inclini, rasucesti ghidonul in aceeasi parte, nu invers. Problema Cotidianului dupa venirea lui Ursu n-a fost (si asta se vede inclusiv din comentariile postate pe net) stacheta prea ridicata, ci – dimpotriva – stacheta prea coborata. Asa ca oamenii (Buscu?) au ales solutia optima in conditiile date: trec de la un quality (indoielnic in ultima vreme) la high-quality. E si mai ieftin si mai (sau mai ales) pe gustul publicului tinta.

PARANTEZA: Cand a murit Michael Jackson – scrie red-sef  al Newsweek – oamenii pregatisera deja un numar axat pe „ce carti mai citim sau ar trebui sa citim” (proasta selectie, daca ma intrebati pe mine, dar nu asta e pointul). Odata isteria inceputa, au stat oamenii si s-au scarpinat in crestet: ce facem? Si-atunci – explica red-sef – am ales metoda „stiintifica”: pe noi ne-ar interesa un numar special despre MJ? Sincer! Sincer? Nu! (Maxim, ce se mai putea spune?) Poate un material, doua, acolo… Zis si facut: au pastrat pentru abonati numarul despre carti si cover-ul (cu un colt mic-miculut, negru, in care scria Michael Jackson – data nasterii si a mortii). Ca sa impace si varza, insa, pentru numerele vandute la liber, prin aeroporturi, etc, au pus un cover cu Michael Jackson. (Personal, n u l-as fi pus nici pe ala: cine cumpara Newsweek, fie si de la stand, nu-l cumpara pentru coverage-ul mortii lui MJ, ca nu-i People.)

Revenim: observand, bunaoara, ca Sportul la Cotidianul nu se citeste, au scos Sportul. Sa fie primit:) (Stiu ca multi ma vor injura pentru asta, dar asta e…) Au marit numarul de pagini de comentarii, analiza si sinteza (asa  a facut si Newsweek, la restructurare). Bine au facut. Investitiile sunt minime, impactul maxim.  Nu ma acuzati de parti-pris-uri (scriu comentarii, deci imi convine), ca nu e cazul. Daca de maine renunta la colaborarea cu mine, tot acelasi argument l-as aduce. Urmand exemplul citat mai sus, eu citesc in toate ziarele doar Politica si Comentariile, uneori Mass Media si Cultura (ba, uneori si Internationalul). (Bun, daca mai pica vreun scandal sexual e alta mancare de peste:) Oameni suntem.) Punct. Stiu, nu sunt esantion reprezentativ, dar nici redactia de la Newsweek nu era.

Ar mai fi de comentat alte reactii – care spun multe despre caracterul unia sau altuia – dar ma abtin.

PS Traiane, Dumnezeu sa-l odihneasca! (tot nu pot posta comentarii la blogul tau – imi cer ceva parola.) Stiu cum e.

…iata un subiect cat se poate de serios intr-un vestmant cat se poate de sagalnic. De ce nu port izmene? De ce nu-mi pun centura de siguranta decat la drum lung, peste 100 de mile? De ce nu ma dau cu crema de soare? De ce nu-mi oblig copiii sa poarte casca aia stupida ca forma atunci cand se dau cu bicicleta? De ce merg in jungla fara GPS? De ce nu mi-am activat „helper”-ul cand am fost in Sierra Nevada? De ce fumez? De ce beau?

Toate aceste actiuni sunt, aparent, irationale – ca si facutul de copii (dar despre asta am mai scris). De purtat nu port izmene dintr-un motiv la fel de prozaic pentru care evit sa mananc supa/lasca: m-au obligat parintii. Am purtat izmene in fiecare iarna, pana printr-a zecea (si maiou pe sub camasa:) „ca sa nu fac reumatism”. Ce-i drept, am avut reumatism cand eram mic (ma trezeam plangand de durere si mama ma dadea cu spirt) dar am scapat de el cu doar cateva namoluri la Techerghiol. N-am avut nevoie de injectii.

Am mancat supa, cred, la aproape fiecare masa de pranz, lasca din aia cu taietei marunti, buna in esenta. Are si bunatatea limitele ei, doar pentru „ca nu exista pranz fara supa”. De aceea, de douazeci de ani si mai bine, nu mai mananc nici micul dejun – „cea mai importanta masa a zilei” – si inca n-am murit:).

Dupa intoarcerea din Amazon am fost contactat de catre un reporter al Realitatii care, impreuna cu alti colegi, de la alte televiziuni, vroiau sa faca o expeditie de zile mari: Columbia, Brazil, Peru. Prima lui intrebare a fost: Mergea acolo telefonul prin satelit? Am ramas buche bee: Acolo nu ‘merge’ nici tamburul – ca n-are cine sa-l auda. „Acolo” merge pe incredere in cel de langa tine si in Doamne-Doamne. Poate. Poate merge si telefonul prin staelit, poate merge si GPS-ul. N-am de unde a sti. N-am avut de nici unele. N-am vrut. Acum am, cumparat de Ancutza, un GPS prin care poti chema oricand un elicopter din orice colt al planetei. Nu l-am activat si bine am facut. Poate il activez la anul. Mai vedem, daca mai apucam.

Nu cred ca sunt retro. Cred ca sunt de bun simt. Trei sferturi din farmecul peripetiilor astora se bazeaza pe faptul ca nu exista zana cea buna. Nu exista buton pe care sa apesi pentru a zice „sunt aici si sunt in cacat”. Trebuie sa te gandesti bine inainte de a pune piciorul pe o piatra sau de a te agata pe o franghie. esti singur, cu tovarasul tau.

Si cu asta revenim la ce ne/ma doare – izmenele. De macar o suta de ani copiii s-au dat cu bicileta fara cascutza aia stupida. Andrei al meu a fost lovit, pe la cinci ani, de o masina, calarind o bicicleta, fara cascutza. Si-a pierdut cunostiinta, dar si-a revenit.

Sa ne-ntelegem: de buna seama, daca porti tot timpul cascutaza aia stupida, sansele de a-ti sparge capul se reduc drastic. De buna seama, daca poti chema oricand un elicopter, sansele de supravietuire cresc. De buna seama, daca porti izmene, iti mananci vegetalele, nu fumezi, nu bei (daca mergi la biserica, zic staticticile, sansele de supravietuire sunt mai mari:) De buna seama, daca nu te nasti, probabilitatea de a nu muri e zero.

Si totusi: ne nastem, ne dam cu capul de pereti, uneori ni-l spargem, nu toate peripetiile sunt filmate de catre o carutza de filmasi (vezi Expedition Africa – bun regizor, prost film din cauza facaturilor si a oamenilor!), unele nu sunt filmate decat de catre amintirile noastre (la coborararea din Sierra mi s-au terminta bateriile – si ce?). Facem o carutza de chestii irationale. Respiram, bunaoara. Uram. Iubim. Dispretuim, admiram, s.a.m.d.

TRAIM.

…pe vremuri le aprindeam ruguri funerare. Azi, abia daca le mai construim ruguri pripite din cuvinte arse in spatiul virtual.

Am aflat despre moartea lui Matei Calinescu tarziu, dupa sosirea in Los Angeles si reconectarea pe fuga la internet. Iar pana astazi nu mi-am gasit, spre rusinea mea, ragazul de a-i aprinde rugul. O fac acum, cu rusine si drag mult. Nu voi vorbi despre Matei Calinescu – carturarul. O fac mai bine cartile si articolele lui. Voi vorbi „doar” despre omul Matei Calinescu.

L-am cunoscut inca inainte de a-l cunoaste, din povestirile suculente ale lui Marcel Petrisor. De intalnit, l-am intalnit in Bloomington, la o drumetie prin padurile din imprejurimi, in compania lui Aurelian Craiutu (in treacat fie spus, trebuie ca avea atunci vreo 70 de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de 60-62). M-a fermecat de la bun inceput cum numai unii batrani si unele femei au mai reusit sa o faca. [Nota: „Batran” aici n-are nici un fel de conotatie peiorativa – dimpotriva.] N-avea stilul lui Marcel Petrisor, nici zglobiciunea sagalnica a acestuia. Impartaseau insa acea luminita ghidusa in priviri, imbracata de-asta data in gesturi domoale si cuvinte asezate, alese cu grija. Era interesat de tot si de toate si detasat de tot si de toate. Dar, mai presus de toate, era cald. Langa el te simteai bine – nici mare, nici mic, nici important, nici nesemnificativ – doar bine. Era toamna tarzie si era cald, dar langa el ma simteam ca langa un foc, iarna.

Aveam sa ne revedem in repetate randuri, uneori pe la colocvii legate de Romania, dar cel mai adesea in biblioteca sau la biserica. Curios. Nu eram nici unul, nici celalalt exemplarul tipic de soarece de biblioteca si nici excesiv de bisericosi nu se putea spune ca suntem. Departe de mine gandul de a face paralele deplasate – constat doar o coinicidenta ce ma bantuie. Asa se facea ca ne intalneam cel mai adesea. E un fapt.

La scurta vreme dupa ultima intalnire de la biblioteca, ne-am revazut la biserica. Era ceva mai slab, dar inca in putere, fericit ca reusise sa ridice o troita in amintirea fiului sau, mort acum vreo sase ani. L-am prezentat altor romani si m-am grabit spre ale mele. Acum imi pare rau.

Mi-a fost teama ca l-am zarit ultima oara acum vreo luna, o luna si jumatate, cu vreo doua saptamani inainte de plecarea pe munte. Tot la biblioteca. Am vazut mai intai din spate un mosneag, abia tarandu-se, miscand cu efort un picior inaintea celuilalt, slab ca o lumanare pe trei sferturi topita si nu m-am putut abtine sa nu-l admir in fuga: „Extraordinar, dom’le”, mi-am zis, „omul asta trebuie ca are peste 90 de ani, de-abia se mai misca si uite, se taraste la propriu spre biblioteca!” L-am depasit in pas vioi, am returnat cartea si m-am reintors spre iesire. Estimp, mosuletul nu avansase mai mult de vreo trei metri dar isi vedea constiincios de tarsaitul sau spre carti. Ajuns in dreptul sau i-am mai aruncat o privire cu coada ochiului.

Dupa alti cativa pasi, m-am oprit traznit: se putea? Vag, vag de tot, ca in ghicitura, mosuletul aducea cu Matei Calinescu. Dar nu, era imposibil, nu trecusera trei luni, poate nici doua de cand il vazusem ultima oara. Nu putea fi el. Nimeni nu imbatraneste douazeci de ani in doua luni. M-am intors, incercand sa-l privesc fara sa para ca ma holbez. S-a intors din profil. Putea fi el, putea si sa nu fie. Am ajuns acasa tulburat de incertitudine.

La Los Angeles, afland din Cotidianul ca a murit, am fost sigur ca era el. Numai Matei Calinescu putea sa moara asa, tarandu-si impacat dar incapatanat pasii, pana in ultima clipa, intre biserica si biblioteca.

Care moarte mi-o doresc si mie.

…sincer, habar n-am cand e Father’s Day – multumita reclamelor stiu, insa ca e candva in aceste zile. Stiindu-mi copiii plecati nici nu ma asteptam la vreo surpriza. A venit, insa, de unde ma asteptam mai putin, taman de pe tarmul Marii Negre.

A sosit, cum altfel, via e-mail, taman la timp inainte de a ma imbarca pe avion, cu destinatia Sierra Nevada. Buna si tehnologia asta la ceva! E-mailul era insotit de-un sfat: vezi sa nu mori pe muntele ala!:)

Ma stradui. Uite ca (incredibil dar adevarat!) am terminat toate cate le aveam de facut si, pana la plecarea avionului, mi-a ramas chiar ragazul necesar pentru a scrie acest blog. Cu putin noroc, voi serba Father’s Day (tre’ sa fie zilele astea, candva!) undeva, pe aici:

…cel mai probabil dardaind de frig…

…cu respiratia taiata la peste 14,000 de metri…

…cu febra musculara, incheieturi gemand si dac-ar fi numai atat…

…intrebandu-ma inca o data: cine m-o fi pus pe mine?

…desi stiu cine: o priveliste din asta si satisfactia ca macar am incercat!

Sa ne (re)vedem cu bine!

…sau blogul in paginile Dilemei Vechi. Cititorii fideli 🙂 vor recunoaste in randurile de mai jos o idee deja prezentata pe acest blog. Si mai sunt:)

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=278&cmd=articol&id=10825

Alin FUMURESCU
Amintiri din viitor: scrisul vorbit

Mai întîi, faptele: în a doua parte a anilor ’90 am citit şi corectat multe lucrări ale studenţilor de la Facultatea de Studii Europene (FSE) din cadrul UBB Cluj. Acum, în a doua jumătate a anilor 2000 (’00?), citesc şi corectez lucrările studenţilor de la Ştiinţe Politice, Indiana University at Bloomington. Şi unele şi altele erau cursuri de filozofie politică. Şi într-un caz şi în celălalt, subiectele au fost concepute de subsemnatul, aşa că diferenţele în termeni de formulare a subiectelor sau de grad de dificultate au rămas – sper – nesemnificative. Diferenţa de scriitură însă, între atunci şi acum, e una de la cer la pămînt. La FSE, chiar dacă absenţa lecturilor se făcea adeseori simţită printre rînduri, ideile erau grijuliu formulate, uneori chiar cu excese de preţiozitate. Studenţii chibzuiau înainte de a scrie. Încercau să impresioneze. Încercau să suplinească, prin excesul de formă, absenţa fondului. Aici şi acum, scriitura se deteriorează văzînd cu ochii, de la un an la altul. Fondul e cum e – uneori mai bun, alteori mai şchiopătat – pînă aici, nimic nou sub soare. Nu sîntem egali decît în faţa lui Dumnezeu. În materie de formă însă, corectarea lucrărilor la fiecare sfîrşit de semestru îmi lasă un gust din ce în ce mai amar. Pentru că, da – după cum bine sugera Umberto Eco şi după cum o ştie orice corector –, fiecare text are un gust – la propriu – iar între miere şi fiere se află o gamă întreagă. De bună seamă, există de fiecare dată excepţii: texte pe care le citeşti pe nerăsuflate sau măcar texte grijuliu redactate, în care poţi identifica, de bine de rău, o introducere, un cuprins şi o încheiere. Texte cu cap şi coadă. Cu fiecare semestru însă, excepţiile devin – ca să zic aşa – tot mai excepţionale.

Studenţii nu mai scriu. Vorbesc. Studenţii povestesc. Nu, nici măcar nu mai povestesc informaţia, dude! Asta făceau povestaşii de odinioară, care ţineau loc de carte. Ei scriu ce le vine la gură. Asta e descrierea cea mai potrivită: „ce le vine la gură“. Nu vorbesc aici despre faptul că nu mai realizează că între profesor şi student ar fi vreo distanţă ce merită cumpănită înainte de a apăsa tastatura. Virgulele, majusculele şi altele aidoma sînt deja poveşti pe care nimeni nu mai catadicseşte să le spună. Vorbesc despre faptul că şi-au pierdut instinctul de a recunoaşte că între vorbit şi scris există o diferenţă. Nu e vorba despre o ierarhie între persoane, ci despre o ierarhie între modurile de comunicare. Una e scrisul, alta – vorbitul. Vorbesc despre sfiala impusă de verba volant, scripta manent. Aceeaşi informaţie se cuvine transmisă altfel, nu doar în funcţie de primitor, ci şi în funcţie de – iertată-mi fie vorba proastă – canalul de comunicare. Scris-vorbit. Vorbit-scris. Nu e acelaşi lucru, după cum, dacă biletul de tren de la Cluj la Bucureşti ar trebui să fie la acelaşi preţ precum biletul invers, „distanţa“ de marţi pînă miercuri nu e aceeaşi cu „distanţa“ de miercuri pînă marţi. Chestie de comunicare.

Şi acum, posibilele explicaţii, după sistemul testelor grilă (pe care îl urăsc): (a) am îmbătrînit cu zece ani şi, ca urmare, pretenţiile mele au devenit exagerate; (b) nostalgia mea are o justificare: cum-necum, „pe vremea noastră se făcea carte“ sau măcar se punea mai mult pe preţ pe convenţia scrisului, a examenului – e, aşadar, o problemă de generaţie; (c) există o diferenţă marcantă între sistemele de învăţămînt din România şi, respectiv, din Statele Unite; (d) nici una dintre variantele de mai sus. După ultima tură de examene corectate, după discuţii cu alţii din ţară (unde situaţia pare să se deterioreze într-un ritm cel puţin asemănător) şi după ce mi-am vîrît nasul prin compunerile copiilor mei – care acoperă o plajă largă (clasa a IV-a, a VIII-a şi a XII-a) – am ajuns la explicaţia (d). Da, e vorba de o diferenţă de generaţii, dar nu, asta nu se poate explica prin nostalgia unei vîrste de aur şi nici măcar printr-o diferită lentilă de receptare a „realităţii“.

Studentul nu se schimbă. Nu s-a schimbat de la Glaucon-ul lui Platon pînă la Villon, şi nici de la Villon pînă la Havel. Pentru student, o formulare de genul „iarna nu-i ca vara“ nu-şi are rostul – iar asta nu din cauza platitudinii. Studentul se adaptează. E, fără să ştie, precum budiştii Zen. Întrebat de către discipol cum să facă, prin meditaţie, să se ridice deasupra neplăcerilor lumeşti ale căldurii sau ale frigului, maestrul a răspuns: „Ce să facem? Vara transpirăm, iarna tremurăm“. Şi nu, de vină nu e (neapărat) nici sistemul (deşi aici ar fi mai multe de spus). Explicaţia e mult mai simplă şi se găseşte în noile tehnici de comunicare. În e-mail-uri şi-n messengers, în bloguri şi-n twitter. Aici, graniţele dintre comunicarea orală şi cea prin scris încep să se şteargă. Scrii – ziceam – cum îţi vine la gură. Răgazul impus de redactarea unei epistole scrise cu pana de gîscă înmuiată în cerneală s-a contractat, aidoma unei piei de shagri, de la stiloul inventat (zice-se) de către un român, pînă la pixul inventat (zice-se) de către un ungur, de la e-mail, la messenger, şi de la messenger la twitter – un gînd (sau o „revoluţie“ precum cea din Moldova) – în 120 (140?) de semne. Dacă nu scrii „natural“, cum îţi vine la gură, n-ai şanse să te impui ca o voce „autentică“. Forma, care odinioară a păcătuit prin exces, a ajuns să fie repudiată printr-un alt exces. Pare-se că asta e soarta formei – să supravieţuiască între extreme.

Să ne-nţelegem: nu dau cu piatra. Cu piatra dă David. Cu piatra dau neprihăniţii. Or, eu nu sînt nici David, şi nici neprihănit. Am bloguri, scriu e-mail-uri. Dacă sînt ceva, sînt doar o amărîtă de pietricică. Pietricica aia din La Dolce Vita aruncată în aer, căreia, dacă i-ai şti rostul, ai fi Dumnezeu. Pietricica aia din bocanc, care – vorba lui Schopenhauer – te obligă să gîndeşti.

În fine, dar nu în cele din urmă, concluziile: surîsul Giocondei poate fi astăzi, cu uşurinţă, transpus printr-un :-). Zîmbiţi?

…bun, sunt mai multe, dar azi as dori sa atrag atentia asupra uneia mai degraba trecuta cu vederea. Un musafir iti reimprospateaza privirea asupra propriei vieti. Pentru el, banalitatea, cotidianul tau, nu exista. Pentru el totul e nou – asa ca, prin ricoseu, iti redobandesti si tu mirarea pierduta a detaliilor.

Astazi au plecat unchiul si matusa mea – care, aflati in prima vizita transatlantica la „ficior”, au zabovit cateva zile si pe la noi. Le-am aratat imprejurimile, orasul, campusul. Si, pe masura ce vorbeam, pe masura ce le aratam un detaliu sau altul, am redescoperit statuile pe langa care ma obsinuisem sa trec fara sa le mai „bag in seama”, am redescoperit florile si tablourile din Memorial Union, savoarea tabietului cafelei servite in campus si pasarile care ma trezesc dimineata.

Daca ar fi numai atat si tot ar trebui sa va bucurati de oaspeti. Va ofera ceea ce doar un film precum „A cincizecea prima intalnire” (asa ceva) sau Alzheimerul va mai pot oferi. Capacitatea de a va retrai cotidianul ca si cum ar fi prima data.

E un soi de epifanie si asta. Mai de mana a doua, ce-i drept, dar o epifanie or’s’cat. James Joyce se „scremea” sa aiba o epifanie trecand zilnic pe langa turnul cu ceas din Dublin. Un musafir va scuteste de un asemenea efort. Oaspetii va ofera epifaniile pe tava.

…azi, 6 iunie, se implinesc 65 de ani de la cea mai mare debarcare din istoria (de pana acum) a lumii.

…imaginati-va, pentru o clipa, ca sunteti in papucii lui Eisenhower. Ca soarta a milioane (sute de milioane, de fapt) depinde de un sunet din gatlejul tau. Amani debarcarea in 5 iunie. Oamenii sunt deja imbarcati – cea mai mare „armada” deja din istoria lumii. Oamenii sunt deja speriati, deja obositi, deja bolnavi de rau de mare. (Fusesera anuntati ca rata preconizata a pierderilor va fi de 50%! – cum ar veni, te uitai la vecinul si te gandeai ca unul dintre noi va fi mort maine dimineata). Ce faci? Daca mai amani debarcarea, o amani cu o luna (mareea) – ceea ce-ar impinge eliberarea Europei prea mult in iarna. In plus, e imposibil ca la o asemenea mobilizare de forte, inamicul sa nu prinda de veste. Asa ca zici „gentlemen, let’s do it!”

Si, din acel moment, omul cel mai puternic (de facto) de pe planeta, devine omul cel mai neputincios. Odata masinaria porinita, nimic n-o mai poate opri. Doar dezastrul. Drept pentru care Eisenhower isi compune deja scrisoarea de demisie, unde isi asuma intreaga responsabilitate pentru esecul operatiunii Overload.

Ce-o fi fost in sufletul acelui om atunci? Cam de ce doza de inconstienta ai nevoie sa iei o asemnea decizie? (pe care, oricum, cineva, cumva, trebuie sa o ia?)

Dar Dumnezeu, in marea lui bunatate, caci pentru El e usor, vorba poetului Ion Muresan, il trimite pe Rommel sa serbeze ziua de nastere a sotiei (pentru ca nimeni nu e intr-atat de nebun sa debarce pe o vreme din asta – injurati-i pe americani cat vreti, dar nu-i subapreciati!). Mai mult, si aici e deja partea diavolului, pe Hitler – care, precum nesemnatul, mergea tarziu la culcare si se trezea pe la amiaza – nu indrazneste sa-l trezeasca nimeni, pentru a-i spune ca debarcarea a inceput dar NU unde preconiza Fuhrerul (Pas de Calais). Sub comanda directa a Fuhrerului se afla si divizia de Panzere care ar fi putut intoarce invazia din drum – de pe plaja.

Pana se trezeste Fuhrerul, pana urla la subordonati ca asa ceva nu se exista, pana se decide el sa trimita divizia de Panzere, americanii „tup”! – isi facusera deja capul de pod.

Milioane de detalii puteau merge prost, doua puteau merge bine. Asa a si fost.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea eliberarii Europei asa.

Macar pentru asta si, inainte de a-i injura pe idiotii de americani, merita sa va scoateti, pentru o clipita, palaria de pe cap.

PS La Omaha – cea mai sangeroasa debarcare, au murit 6000 si ceva (Doamne iarta-ma pentru aproximatii cand vine vorba de oameni in carne si oase) – iar francezii, in semn de recunostinta, au donat cimitirul Statelor Unite. (Asa se face ca azi, conform protocolului, Obama l-a primit pe Sarkozi, nu invers.)

 La Oarba de Mures, din cauza idioteniei generalilor rusi – si sentimentul onoarei generalilor romani – au murit, intr-o zi, 12, 000 de romani. Dumnezeu sa-i odihneasca pe ei, si sa ne ierte pe noi, cand ne enervam ca s-a scumpit bezina cu 10 centi!

… daca ar fi venit zana cea buna si m-ar fi intrebat ieri „unde ai vrea sa traiesti?” – i-as fi raspuns fara ezitare: aici!:)

…pentru ca, desi nu prea am timp, ramasesem dator cu o continuare/incheiere a ideii.

Pornisem, asadar, de la o uimire: de ce oamenii se lasa varati (si se vara de bunavoie) in cate o cutiuta, din care nu mai vor in ruptul capului sa iasa? De ce un om de afaceri, sa zicem, trebuie sa arate ca un om de afaceri, de ce un profesor universitar/academician nu poate scrie despre (ihhh) fotbal (Manolescu o face), de ce eu nu ma pot bucura de jungla sau de o bere pe vreo terasa din Manastur la fel cum ma bucur de un text uitat de-al lui Gilbert Burnet? S.a.m.d. De ce ne asteptam ca omul sa fie definit fie de meserie, fie de vreo alta latura anume a personalitatii sale – dar numai de acea latura? Si de ce actionam, ne imbracam, scriem, in asa fel incat sa intarim aceasta perceptie publica evident schioapa caci incompleta?

Ramasesem la etimologia persoanei: persona = masca; mai exact, mascata purtata de un actor pentru a reprezenta pe altcineva. In jurul acestui concept de reprezentare s-a tesut noua semnificatie a cuvantului persoana. Pentru ca in Evul Mediu, o corporatie, o „universitas” era deja o „persona composita” (o persoana compusa), dar care se bucura, din punct de vedere legal, de aceleasi drepturi ca o persoana … individuala, y compris dreptul le proprietate – pe care o „societas” – o asociatie atomistica, nu-l avea. Si tot asa s-a ajuns la ideea persoanei ca „reprezentand” adevaratul chip.

Bunaoara, Persoanele Sfintei Treimi, fiecare in sine, il reprezinta in intregime pe Dumnezeu intreg, DAR, in acelasi timp Fiul il „reprezinta” pe Tatal, etc. Persoana e, asadar, si „adevaratul chip” dar si o „re-prezentare” (prezntarea cuiva in fata altcuiva); si una, si multipla.

Ma gandesc ca de aici ni se trage si fascinatia aceasta a cutiutelor. Ceea ce incepuse  ca o reprezentare a originalului, a sfarsit prin a deveni o conventie lipsita mai degraba de sens. O pre-facatorie. Fata alt-cuiva.

Fenomenul e mai vizibil la blogurile „cu pretentii”. Acolo, desi ideea blogului e – am mai vorbit despre asta – de a fi „intre”, nici cal, nici magar, nici dormitor, dar nici fatada cladirii, multi blogeri seriosi sunt prea seriosi: ne prezinta doar fatada. Cutia in care au fost varati, s-au varat singuri, sau ar dori sa fie varati.

Rousseau vorbea despre nefericirea omului modern, a omului divizat, care se trage de la tendinta de a ne judeca intotdeauna prin comparatie cu altii – o comparatie din care n-avem cum iesi bine. Intotdeauna se va gasi cineva mai destept, mai chipes, care sa cante mai bine la vioara, sa aiba o casa mai mare, etc. Drama omului divizat, zicea el, consta in aceea ca, „in clipa in care se uita la altii, se gandeste la sine, si-n clipa in care se uita la sine, se gandeste la altii”.

De buna seama, unele trasaturi ale persoanei sunt mai importante decat altele, unele sunt mai „de iesit in lume”, altele mai putin, dar asta nu inseamna (nu automat cel putin) ca doar acelea formeaza personalitatea care, ipotetic, se „dezvaluie” intr-un blog.  De buna seama, de unele laturi ale personalitatii se cuvine a te rusina. De buna seama, e rusinos sa te scobesti in nas in public, sa ragai, sau sa-ti faci nevoile. De aici, insa, pana la a-ti nega complet „omenitatea”  – intre inger si bestie – si a prezenta o imagine impecabila, ingereasca, pana si pe blog, cand – dupa cum ar veni – ai invitat deja oamenii sa paseasca dincolo de fata casei tale, dincolo de usa, macar pana pe hol, daca nu chiar in sufragerie de-a dreptul, mi se pare nitzel cam mult.

Un blog cu cravata la gat, un blog care in orice imprejurare, indiferent de postare, are camasa apretata si dunga pantalonilor impecabila, imi starneste suspiciuni. Ala nu mai e blog, e doar o (alta) carte de prezentare – de prezentare a unui ideal siropos, care, in realitate, nu exista. E o „facatura”.

In astfel de bloguri, persoana a inchis cercul. A redevenit doar o masca. Pacat.