…cum ajunge Dilema Veche la mine pe blog…

15Iun09

…sau blogul in paginile Dilemei Vechi. Cititorii fideli 🙂 vor recunoaste in randurile de mai jos o idee deja prezentata pe acest blog. Si mai sunt:)

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=278&cmd=articol&id=10825

Alin FUMURESCU
Amintiri din viitor: scrisul vorbit

Mai întîi, faptele: în a doua parte a anilor ’90 am citit şi corectat multe lucrări ale studenţilor de la Facultatea de Studii Europene (FSE) din cadrul UBB Cluj. Acum, în a doua jumătate a anilor 2000 (’00?), citesc şi corectez lucrările studenţilor de la Ştiinţe Politice, Indiana University at Bloomington. Şi unele şi altele erau cursuri de filozofie politică. Şi într-un caz şi în celălalt, subiectele au fost concepute de subsemnatul, aşa că diferenţele în termeni de formulare a subiectelor sau de grad de dificultate au rămas – sper – nesemnificative. Diferenţa de scriitură însă, între atunci şi acum, e una de la cer la pămînt. La FSE, chiar dacă absenţa lecturilor se făcea adeseori simţită printre rînduri, ideile erau grijuliu formulate, uneori chiar cu excese de preţiozitate. Studenţii chibzuiau înainte de a scrie. Încercau să impresioneze. Încercau să suplinească, prin excesul de formă, absenţa fondului. Aici şi acum, scriitura se deteriorează văzînd cu ochii, de la un an la altul. Fondul e cum e – uneori mai bun, alteori mai şchiopătat – pînă aici, nimic nou sub soare. Nu sîntem egali decît în faţa lui Dumnezeu. În materie de formă însă, corectarea lucrărilor la fiecare sfîrşit de semestru îmi lasă un gust din ce în ce mai amar. Pentru că, da – după cum bine sugera Umberto Eco şi după cum o ştie orice corector –, fiecare text are un gust – la propriu – iar între miere şi fiere se află o gamă întreagă. De bună seamă, există de fiecare dată excepţii: texte pe care le citeşti pe nerăsuflate sau măcar texte grijuliu redactate, în care poţi identifica, de bine de rău, o introducere, un cuprins şi o încheiere. Texte cu cap şi coadă. Cu fiecare semestru însă, excepţiile devin – ca să zic aşa – tot mai excepţionale.

Studenţii nu mai scriu. Vorbesc. Studenţii povestesc. Nu, nici măcar nu mai povestesc informaţia, dude! Asta făceau povestaşii de odinioară, care ţineau loc de carte. Ei scriu ce le vine la gură. Asta e descrierea cea mai potrivită: „ce le vine la gură“. Nu vorbesc aici despre faptul că nu mai realizează că între profesor şi student ar fi vreo distanţă ce merită cumpănită înainte de a apăsa tastatura. Virgulele, majusculele şi altele aidoma sînt deja poveşti pe care nimeni nu mai catadicseşte să le spună. Vorbesc despre faptul că şi-au pierdut instinctul de a recunoaşte că între vorbit şi scris există o diferenţă. Nu e vorba despre o ierarhie între persoane, ci despre o ierarhie între modurile de comunicare. Una e scrisul, alta – vorbitul. Vorbesc despre sfiala impusă de verba volant, scripta manent. Aceeaşi informaţie se cuvine transmisă altfel, nu doar în funcţie de primitor, ci şi în funcţie de – iertată-mi fie vorba proastă – canalul de comunicare. Scris-vorbit. Vorbit-scris. Nu e acelaşi lucru, după cum, dacă biletul de tren de la Cluj la Bucureşti ar trebui să fie la acelaşi preţ precum biletul invers, „distanţa“ de marţi pînă miercuri nu e aceeaşi cu „distanţa“ de miercuri pînă marţi. Chestie de comunicare.

Şi acum, posibilele explicaţii, după sistemul testelor grilă (pe care îl urăsc): (a) am îmbătrînit cu zece ani şi, ca urmare, pretenţiile mele au devenit exagerate; (b) nostalgia mea are o justificare: cum-necum, „pe vremea noastră se făcea carte“ sau măcar se punea mai mult pe preţ pe convenţia scrisului, a examenului – e, aşadar, o problemă de generaţie; (c) există o diferenţă marcantă între sistemele de învăţămînt din România şi, respectiv, din Statele Unite; (d) nici una dintre variantele de mai sus. După ultima tură de examene corectate, după discuţii cu alţii din ţară (unde situaţia pare să se deterioreze într-un ritm cel puţin asemănător) şi după ce mi-am vîrît nasul prin compunerile copiilor mei – care acoperă o plajă largă (clasa a IV-a, a VIII-a şi a XII-a) – am ajuns la explicaţia (d). Da, e vorba de o diferenţă de generaţii, dar nu, asta nu se poate explica prin nostalgia unei vîrste de aur şi nici măcar printr-o diferită lentilă de receptare a „realităţii“.

Studentul nu se schimbă. Nu s-a schimbat de la Glaucon-ul lui Platon pînă la Villon, şi nici de la Villon pînă la Havel. Pentru student, o formulare de genul „iarna nu-i ca vara“ nu-şi are rostul – iar asta nu din cauza platitudinii. Studentul se adaptează. E, fără să ştie, precum budiştii Zen. Întrebat de către discipol cum să facă, prin meditaţie, să se ridice deasupra neplăcerilor lumeşti ale căldurii sau ale frigului, maestrul a răspuns: „Ce să facem? Vara transpirăm, iarna tremurăm“. Şi nu, de vină nu e (neapărat) nici sistemul (deşi aici ar fi mai multe de spus). Explicaţia e mult mai simplă şi se găseşte în noile tehnici de comunicare. În e-mail-uri şi-n messengers, în bloguri şi-n twitter. Aici, graniţele dintre comunicarea orală şi cea prin scris încep să se şteargă. Scrii – ziceam – cum îţi vine la gură. Răgazul impus de redactarea unei epistole scrise cu pana de gîscă înmuiată în cerneală s-a contractat, aidoma unei piei de shagri, de la stiloul inventat (zice-se) de către un român, pînă la pixul inventat (zice-se) de către un ungur, de la e-mail, la messenger, şi de la messenger la twitter – un gînd (sau o „revoluţie“ precum cea din Moldova) – în 120 (140?) de semne. Dacă nu scrii „natural“, cum îţi vine la gură, n-ai şanse să te impui ca o voce „autentică“. Forma, care odinioară a păcătuit prin exces, a ajuns să fie repudiată printr-un alt exces. Pare-se că asta e soarta formei – să supravieţuiască între extreme.

Să ne-nţelegem: nu dau cu piatra. Cu piatra dă David. Cu piatra dau neprihăniţii. Or, eu nu sînt nici David, şi nici neprihănit. Am bloguri, scriu e-mail-uri. Dacă sînt ceva, sînt doar o amărîtă de pietricică. Pietricica aia din La Dolce Vita aruncată în aer, căreia, dacă i-ai şti rostul, ai fi Dumnezeu. Pietricica aia din bocanc, care – vorba lui Schopenhauer – te obligă să gîndeşti.

În fine, dar nu în cele din urmă, concluziile: surîsul Giocondei poate fi astăzi, cu uşurinţă, transpus printr-un :-). Zîmbiţi?

Anunțuri


7 Responses to “…cum ajunge Dilema Veche la mine pe blog…”

  1. 1 Ramolitu

    OMG Fumi, excelent articol, mi-a mers la casa sufletului, felicitari. O sugestie pt. studentii tai: Cind vine vorba de job interview, capacitatea de a te exprima inchegat, cu cap, coada si elegant e factorul care ii poate diferentia din multimea de „dudes” care vor acelasi job. Mai ales daca managerul care te intervieveaza e mai de moda veche. La mine a mers, chiar daca intr-un domeniu tehnic. Iti da un „je ne sais quoi”, chiar daca vorbesti timpenii macar sa fii elocvent. Si asta am tinut-o minte de la profesorul de Roma^na din liceu.

    Pe de alta parte incerc sa separ in metodele „noi” de comunicare ce e efemer (exista parerea ca twitter e doar o moda, pasagera) de ceea ce e util si care o sa ramina, nu de alta da nu prea mai tin minte cite accounturi am si pe unde.

    L8R

  2. 2 Pang

    De multa vreme n-am mai citit un text atat de coerent si de precis in indignarea lui. Cred c-ai pus toata obida ultimilor zece ani in el 🙂 Asta simt si eu – scriind din ce in ce mai cameleonic, pentru cumparatorii de „supa la plic” cum ma ironizai acum zece ani cand am lasat presa si m-am apucat de „galina blanca’.
    Am si eu cateva ganduri din astea – un pic mai antropologice, mai despre specia umana; in fine, mi-am propus sa le pun intr-un eseu ceva.
    Dar articolul asta m-a bucurat cum rar te mai bucura ceva azi. Bravo, ma, Fumurescu 🙂

  3. 3 fumi

    multzam – servim blogul:)

  4. 4 Marius Delaepicentru

    La mine, pietricica din bocanc mai are un nume. Mircea Geoană. El urla pe toate posturile: Vigilenţă, vigilenţă la secţiile de votare!”, de n-am putut să mă înţeleg bălcăniceşte cu ambasadoru, că era fleaşcă de frica pierderii postului, şi-o dădu pe supralegalisme, de nu putui să votez, de mă făcu să-mi iasă herpes la gură de draci, să trimit mailuri, şi mai formale, şi mai informale, să nu mai am linişte pînă nu fac din pietricică bolovan care să strivească prin rostogolire mentalitatea miliţienească din procedura de identificare a persoanei, iar acum uite, că, tot citind la articole de lege, mă molipsii, şi na!, ce frază lungă ieşi, ca să nu mai zic că aş putea continua, că tocmai trimesei un nou mail la Dilema Veche, iar pînă vine răspunsul, cînd o veni, nu ştiu, îmi omor timpul lungind fraza. Ai fost vizionar, Aline!

  5. 5 Ramona

    Excelent articolul! Felicitari!

  6. 6 dorel

    Raspuns !

    Pai ce sa raspunzi la un asemenea text ,constati ca e foarte bine scris , exprima in genere cam tot ceeace simti si tu ,dar intr-un mod academic !!

    Dar ..aici e problema ,faptele raman ,sunt exact asa cum sunt expuse ,paradoxale pentru unii , nu stiu cati ,dar sunt reale ,ei bine ce este de facut pentru a iesi din aceasta realitate aiuritoare care s-a instalat in Romania ,un fel de haos primordial ,fara nici un fel de legi si din care nu o sa se nasca nimic niciodata prin big – bangul initial !!

  7. 7 lucia

    Pietricica la care va referiti era din LA STRADA nu din LA DOLCE VITA, dar nu-i nimic, vorba lui George Calinescu: Stie, ca le confunda… In rest, numai de bine.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: