…pe vremuri le aprindeam ruguri funerare. Azi, abia daca le mai construim ruguri pripite din cuvinte arse in spatiul virtual.

Am aflat despre moartea lui Matei Calinescu tarziu, dupa sosirea in Los Angeles si reconectarea pe fuga la internet. Iar pana astazi nu mi-am gasit, spre rusinea mea, ragazul de a-i aprinde rugul. O fac acum, cu rusine si drag mult. Nu voi vorbi despre Matei Calinescu – carturarul. O fac mai bine cartile si articolele lui. Voi vorbi „doar” despre omul Matei Calinescu.

L-am cunoscut inca inainte de a-l cunoaste, din povestirile suculente ale lui Marcel Petrisor. De intalnit, l-am intalnit in Bloomington, la o drumetie prin padurile din imprejurimi, in compania lui Aurelian Craiutu (in treacat fie spus, trebuie ca avea atunci vreo 70 de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de 60-62). M-a fermecat de la bun inceput cum numai unii batrani si unele femei au mai reusit sa o faca. [Nota: „Batran” aici n-are nici un fel de conotatie peiorativa – dimpotriva.] N-avea stilul lui Marcel Petrisor, nici zglobiciunea sagalnica a acestuia. Impartaseau insa acea luminita ghidusa in priviri, imbracata de-asta data in gesturi domoale si cuvinte asezate, alese cu grija. Era interesat de tot si de toate si detasat de tot si de toate. Dar, mai presus de toate, era cald. Langa el te simteai bine – nici mare, nici mic, nici important, nici nesemnificativ – doar bine. Era toamna tarzie si era cald, dar langa el ma simteam ca langa un foc, iarna.

Aveam sa ne revedem in repetate randuri, uneori pe la colocvii legate de Romania, dar cel mai adesea in biblioteca sau la biserica. Curios. Nu eram nici unul, nici celalalt exemplarul tipic de soarece de biblioteca si nici excesiv de bisericosi nu se putea spune ca suntem. Departe de mine gandul de a face paralele deplasate – constat doar o coinicidenta ce ma bantuie. Asa se facea ca ne intalneam cel mai adesea. E un fapt.

La scurta vreme dupa ultima intalnire de la biblioteca, ne-am revazut la biserica. Era ceva mai slab, dar inca in putere, fericit ca reusise sa ridice o troita in amintirea fiului sau, mort acum vreo sase ani. L-am prezentat altor romani si m-am grabit spre ale mele. Acum imi pare rau.

Mi-a fost teama ca l-am zarit ultima oara acum vreo luna, o luna si jumatate, cu vreo doua saptamani inainte de plecarea pe munte. Tot la biblioteca. Am vazut mai intai din spate un mosneag, abia tarandu-se, miscand cu efort un picior inaintea celuilalt, slab ca o lumanare pe trei sferturi topita si nu m-am putut abtine sa nu-l admir in fuga: „Extraordinar, dom’le”, mi-am zis, „omul asta trebuie ca are peste 90 de ani, de-abia se mai misca si uite, se taraste la propriu spre biblioteca!” L-am depasit in pas vioi, am returnat cartea si m-am reintors spre iesire. Estimp, mosuletul nu avansase mai mult de vreo trei metri dar isi vedea constiincios de tarsaitul sau spre carti. Ajuns in dreptul sau i-am mai aruncat o privire cu coada ochiului.

Dupa alti cativa pasi, m-am oprit traznit: se putea? Vag, vag de tot, ca in ghicitura, mosuletul aducea cu Matei Calinescu. Dar nu, era imposibil, nu trecusera trei luni, poate nici doua de cand il vazusem ultima oara. Nu putea fi el. Nimeni nu imbatraneste douazeci de ani in doua luni. M-am intors, incercand sa-l privesc fara sa para ca ma holbez. S-a intors din profil. Putea fi el, putea si sa nu fie. Am ajuns acasa tulburat de incertitudine.

La Los Angeles, afland din Cotidianul ca a murit, am fost sigur ca era el. Numai Matei Calinescu putea sa moara asa, tarandu-si impacat dar incapatanat pasii, pana in ultima clipa, intre biserica si biblioteca.

Care moarte mi-o doresc si mie.