…”bai” – mi s-a confesat tovarasul de pisoar – „ii mai injur eu pe astia, dar tot ma bucur de fiecare data cand ma intorc aici”. „Astia” erau americanii, iar „aici” erau Statele Unite. Ne aflam intr-o toaleta a aeroportului din Indianapolis, dupa intoarcerea dintr-o excursie in Caraibe. „Aici macar te poti baza pe ce scrie pe eticheta. Stii la ce sa te astepti.”

Asa e. America e previzibila. Uneori plicitisitor de previzibila. De cele mai multe ori, insa, odihnitor de previzibila. Indiferent unde te afli, stii ca harta orasului arata precum o grila, cu strazile trasate de la nord la la sud si de la est la vest (la mijloc c-o eventuala diagonala). Nu doar aeroporturile arata, de bine de rau, la fel (pe cel de la Indiniapolis tocmai l-au modernizat dupa modelul Star Trek, vorba unui pilot glumet), ci si magazinele principale. Indiferent daca esti in Santa Fe, New York sau Martinsville, poti fi sigur ca vei gasi un Walmart, in care te poti orienta cu ochii inchisi fie ca te uiti dupa bere, aspirine, pasta de dinti sau carlige de pescuit. MacDonaldurile – stiti – arata la fel si pregatesc aceleasi bucate din Cluj pana-n Iquitos sau Bloomington.

Autostrazile respecta (cu rare exceptii – precum cele din California) acelasi sistem de notare si arata la fel. Suburbiile aidoma, gazonul e tuns la fel indiferent daca esti in the deep heart of America, unde mai flutura inca steagurile confederate sau in vreun orasel satelit al Los Angeles-ului, dominat de surferi liberali.

In cazul de fata stiam foarte bine ce urma sa se intample dupa iesirea din toaleta. Ne recuperam sotiile, luam masina din long term parking, conduceam pana in Bloomington unde ne asteptau casele, gazonul de tuns si cainii de spalat. Nu va mai tin cu sufletul la gura. Asa a fost. Si bine a fost. N-a trebuit sa ne tiganim cu nimeni pentru nimic.

*

 Omul era nevorbit. Era un om de treaba dar nevorbit. Ne-a acostat auzindu-ne sporovaind pe romaneste in apa, la apusul soarelui. Era localnic, locuia vreun kilometru mai departe de resortul nostru si iesea in fiecare seara sa-si scoata cainele la plimbare si sa faca o scalda in ocean. Pe caine il chema Blacky si era un caine negru si trist. Dormea pe scarile casei si era plin de nisip. Stapanul era din Campia Turzii si ajunsese in republica Dominicana printr-un concurs de imprejurari, luand urma fiului, pe la mijlocul anilor ’90.

Vorbea de nu il mai puteai opri. Nu era, cred, de felul sau, un om vorbaret. Era pur si simplu un om insetat de a vorbi in limba romana. Ne-a spus istoria familiei – cu bunele si relele ei, ca oricare familie – ne-a povestit de nepoti si s-a oferit sa ne conduca putin prin Punta Cana, in preajma resortului. Ne-a asteptat pe plaja pana ne-am schimbat, nefiind dintre muritorii alesi, cu bratara verde la  mana, dupa care ne-a condus la masina lui – ceva Ford SUV (nu  ma pricep) care ar fi starnit cu siguranta invidia concitadinilor din Campia Turzii.

Din nefericire pentru domnul Gligor, concitadinii lipseau. Se gasea, fara sa stie, in situatia lui Ion pe o insula pustie cu Sharon Stone. Ii lipsea un Vasile, asa ca pentru un ceas ne-am chemat cu totii Vasile, pentru a-i face o bucurie domnului Gligor. Ne-a facut o scurta introducere a insulei, ne-a povestit istoria locului, disputa dintre domincani si haitieni, banii negri spalati (mai ales) de catre rusi, traficul de droguri, prostitutie, etc. Mi-a placut de domnul Gligor, Ca orice ardelean serios, isi facuse bine temele pentru acasa. Pentru noua casa.

A profitat de ocazie pentru a ne prezenta sotiei unui francez vanzator de trabuce si unui patron de restaurant de pe malul marii unde luase masa odinioara pana si Bill Clinton. Mai tarziu aveam sa intelegem de ce: asa merg lucururile in Republica Dominicana: o mana spala pe alta si amandoua spala obrazul. Serviciu contra serviciu. Repet, domnul Gligor nu era un om rau – dimpotriva. Ramasese insa incremenit intre Romania anilor ’90 din Campia Turzii, cand sistemul  Pile Cunostiinte Relatii era in plina inflorire (va mai fi fiind si acum) si o Republica Dominicana care supravietuieste strict pe acelasi sistem: tiganeala, ca altfel nu stiu sa-i spun. Tiganeala pentru orice.

A tinut mortis sa-i vedem casa si sa ne omeneasca, desi il avertizasem de la bun inceput ca aveam o rezervare la un restaurant frantuzesc. Casa arata foarte bine, desi erau altele care aratau si mai bine. Problema era alta – o problema pe care am observat-o atat in Cluj cat sin Bucuresti: vile de-un milion de dolari zac in mijlocul unei mizerii de nedescris, cu drumuri desfundate pe care trec motociclete si Mercedesuri, caini vagabonzi, curve de doi pesos si vanzatori de droguri. O tiganeala intreaga.

Casa in sine era, de fapt, o afacere. Construita din capul locului cu patru apartamente, trei dintre ele erau inchiriate unor straini, lucratori pe la diverse reprezentante straine, cu 480 de dolari pe luna. Traia bine domnul Gligor, atat dupa standardele din Republica Dominicana cat si dupa cele din Campia Turzii. Ne-a servit cu bere, ne-a aratat DVD-urile cu Andries si Nicu Alifantis si retetele de bucate traduse din spaniola in romaneste si invers.

In vreme ce ne conducea inapoi la resort nu m-am putut impiedica sa constat ca, in realitate, domnul Gligor era trist. Prfecum Blacky, cainele care dormea pe scari, plin de nisip. Si mai trist era ca nu stia de ce e trist. Nu era trist pentru ca era singur si nevorbit. Era trist pentru ca Punta Cana era doar un fel de Campia Turzii cu palmieri in care totul se bazeaza pe incropeala, ciupeli, tocmeli, furtisaguri. In rest, aceeasi bogatie afisata in mijlocul mizeriei. Si-atunci la ce bun sa ocolesti jumatate de planeta? Doar pentru a schimba o tiganeala cu alta?

*

Revenind la oile noastre americane: cum se face ca americanii, un popor atat de aventuros, la care schimbarea locului de munca, a orasului sau statului intra in firea lucrurilor, prefera un trai atat de banal si de previzibil? Aici drumurile sunt drumuri, magazinele, magazine, preturile, preturi. Odata ce ai invatat regulile jocului nu mai e nevoie de tocmeli, ciupeli, jecmaniri, smechereli. Nu trebuie sa te tiganesti.

Mai departe: cum se face ca mie, caruia ii lasa gura apa dupa o jungla, o pestera, un sarit cu parasuta sau pur si simplu un trai aventuros, imi place deopotriva si tihneala mic-burgheza a Bloomingtonului?

Explicatia, inclin sa cred, e cat se poate de simpla, impletita aidoma unui martisor, c-un fir rosu si unul alb. Firul rosu: in Citadela lui Saint Exupery, e vorba (si) despre un geometru – inteleptul a carui placere consta in „astazi mi-am taiat trandafirii”. Astazi mi-am tuns iarba, mi-am curatat pomii, mi-am ingrijit rasadurile. Firul alb, strans impletit cu cel rosu: cand Jung – marturiseste in Confesiuni – se scufunda in subconstient nu mai putea iesi decat pentru ca stia ca locuieste pe Hilderstrasse nr, 50. Ca e casatorit si are copii.

Ancora mic-burgheza nu trebuie sub-estimata. Atata timp cat nu devine piatra de moara, cel putin.

PS Neavand fotografii cu domnul Gligor, profit de ocazie pentru a posta altele de prin Caraibe. Toti avem nevoie de cate un Vasile, nu?:)