…va marturisesc sincer: sunt usurel disperat. Mi se apropie termenul limita – sfarsitul anului – si inca nu am gasit nici un motiv cat de cat serios pentru a ma intoarce in Amazon. Dupa cum unii dintre dumneavostra stiti, faptul ca vara asta m-am catarat prin Sierra Nevada si m-am tarat prin Death Valley n-a fost un impuls personal. Prietenul meu din copilarie, Zbengu, m-a sunat acum vreo doi ani, cam pe vremea asta, cu o idee: „Hai sa mergem in fiecare an undeva, un loc mai ciudat, un loc in care nu se inghesuie lumea si nu risti sa dai nas in nas cu turistii. Un an decide unul, un an celalalt – de acord?” De acord. Anul trecut a decis el. Acum e randul meu si mi-am spus ca, dupa tot muntele si desertul de-asta vara, tot la jungla m-as intoarce. Dar de ce?

Cherchez la femme!:) Imi lipseste „femeia”, i.e., motivul. Nu pot merge in jungla asa, doar ca sa merg in jungla. Asta fac turistii. Mie imi trebuie un pretext. Ceva de care sa ma agat. Acum doi ani, cu Florin, am mers, chipurile, sa studiem ayahuasca si sa ajungem pana unde omul alb n-a mai ajuns. Ne-a iesit. (In fine, partea cu „studiul” ayahuasca a fost doar un experiment, dar am mai experimentat si veninul de Philomedusa Bicollor, asa ca tanda pe manda a fost reusita. Dar, repet, nu „reusita” ma intereseaza, ci pretextul. Imi trebuie un pretext!)

Cel mai la indemana, de buna seama, ar fi cautatul de aur in Madre de Dios – propunerea lui Auckoo de acum doi ani. Am verificat – e aur acolo. Din pacate, Auckoo si-a mancat omenia cu mine – iar peste asta nu prea pot trece. La plecare i-am dat cutitul, cu promisiunea ca-mi va trimite, in schimb, un arc. Nu, doua, a supralicitat el: unul pentru tine, si unul pentru Florin. Am asteptat. M-a contactat cand a ajuns in America, acum aproape un an. Isi pierduse, chipurile, bagajele, cu arcuri cu tot, pe undeva prin Filipine (?!?) unde facuse o escala. Dar sa nu-mi fac probleme, i le va trimite un prieten.

N-a fost sa fie. Stiam ca Auckoo e un amestec de fantezie si realitate  (cand stai cu cineva in jungla pentru doua saptamani si daca mori nu te mai afla nimeni, incepi sa-l cunosti, vrei, nu vrei) si TOCMAI DE ACEEA mi-as fi dorit sa se tina, de data asta de cuvant. Nu s-a tinut. L-am scos de pe lista.

Si-acum? Am aflat de Cobra Grande – un sarpe urias, de cateva ori mai mare decat un Anaconda. Dar pretextul nu indeplineste minimul de credibilitate.  „Asta” – Corba Grande – apare cand apare, cum apare, il vede cate un indian o data la o viata de om. N-ai unde merge, credibil, sa-l gasesti – desi, personal, sunt convins ca exista. Tot ce mi-au zis aia acolo ca exista, a existat.

Machichenga – jungla montana – bun. Sa ce? Sa ce? Asta ma framanta de cateva zile bune (in afara de caderea guvernului si alte cateva chestii mai putin importante, gen scoala, job-hunting, dizertatie, etc). Vreo ruina? Vreun Eldorado? Ceva, undeva, cumva? Un peste, o rama, o otrava?

Asa ca, rogu-va, dati-mi o idee! O farama de idee! O firimitura de pretext! Daca ati auzit de ceva, undeva, care sa se poata cauta fara echipament stiintific, doar cu o macheta in mana, daca stiti vreun ghid in afara de Auckoo – va astept! Nu vreau sa si gasesc ceea ce caut – vreau doar sa cred ca ceea ce caut poate fi si gasit.

Si, va asigur, vorbesc cat se poate de serios.

…ca doar acum, daca tot avem cafea fara cafeina, bere fara alcool sau tigari fara nicotina, de ce n-am avea si asa ceva, nu? Stiu, sunt putintel rautacios, dar uneori studentii astia americani ma aduc pe culmile dipserarii. Semestrul asta predau pentru prima oara Foundations of American Political Thought si – nu vreau sa fiu rautacios – dar calitatea studentilor, per ansamblu, e sub nivelul celor de la celelalte cursuri. De buna seama, exista de fiecare data studenti exceptionali si studenti pe care ii treci – daca ii treci – cu inima indoita. Dar media e, de obicei, mai mult decat satisfacatoare. Ei bine, nu si de asta data. (Repet, nu vreau sa fac generalizari pornind de la un singur caz, dar nici nu ma pot impiedica sa nu constat evidentele.)

Acum, ca se apropie midterm-ul (examenul de la jumatatea semestrului) mai multi studenti decat niciodata m-au contactat pentru a afla, pe ultima suta de metri, cheia tineretii fara de batranete si a vietii fara de moarte: cum sa ma pregatesc mai bine pentru examen? Ce sugestii aveti? Cum ar trebui sa studiez? Vom avea un study guide? (Study guide e o lista de concepte-cheie si intrebari pe care astia o memoreaza si pe care ti-o recita la examen.)

Ce sa le spui? Dat-va cu usturoi pe la tample si veti intelege Constitutia? Nu, nu veti avea study guide, pentru ca aici e vorba de „thought”, asa ca va trebui sa va puneti mintea la contributie. O vreme am incercat sa fiu amabil. Ieri, insa, am ajuns la capataul rabdarilor si le-am zis cat am putut mai frumos: mai oameni buni, ce vreti voi, de fapt, de la mine? Aici nu exista scurtaturi, nu exista trickuri, nu exista retete magice. Citesti ce ai de citit, te uiti peste notitele luate la curs si-ti pui mintea la contributie! Asta-i secretul: cand vrei sa inveti, inveti! Daca nu vrei, nici un secret din lume nu te va putea ajuta.

Fenomenul imi pare simptomatic pentru un fenomen mai amplu: exista, nu se exista sa nu existe (americanii-s ardeleni avant la lettre:), ceva secrete, ceva scurtaturi, ceva se poate face pentru a ajunge de la A la Z fara a trece prin tot alfabetul. Cum as putea sa invat fara sa deschid cartea si fara sa-mi pun mintea la contributie? Cum as putea imbatrani fara sa imbatranesc? Cum as putea slabi fara sa tin dieta sau sa fac efort? Toate reclamele sunt centrate pe acelasi mesaj, toata mass media trudeste de zor la aceeasi idee: se poate! Daca stii cum sa gandesti pozitiv, daca iti faci operatii estetice, daca iti pui o banda cu ceva electrozi care-ti stimuleaza muschii, daca ai crema potrivita, pilula potrivita, morcovii potriviti, se poate.

Uite secretul: nu se poate!

…pentru ca n-are rost sa ma ascund dupa degete: sunt indragostit de orasul asta si, ca orice indragostit, prezint la rastimpuri simptomuri maniacal-depresive. Am zis la rastimpuri? Mai corect ar fi fost, poate, la raspantii – pentru ca episodurile maniacale sau, dupa caz, depresive, au loc mai degraba in functie de spatiul din Cluj in care ma aflu si mai putin in functie de factorul timp. Simplu spus, tind sa fiu maniacal in centru si deprimat la periferii (era cat pe ce sa zic „suburbii”).

Centrul Clujului incepe sa isi revina la ce-a fost ba mai mult decat atat. Majoritatea cladirilor sunt refacute, strazile (si, mai cu seama, stradutele care mi-au incantat tineretea) pietruite (se lucreaza acum de zor la pietruirea celor de pe langa vechiu zid al Cetatii), terasele sunt de bun gust (poate putin „prea” de bun gust – mi-as dori si cateva crasme mai boeme), oamenii parca au mai scapat de obsesia de a se „etala” si par sa chiar guste cafeaua, s.a.m.d. Pana si statuia lui Matei Corvin se renoveaza in liniste, in spatele unor panouri, fara ca vreunii sa se isterizeze, suspectand ratiuni ascunse… Oamenii sunt ceva mai relaxati, mai firesti…In plus, toamna a ramas tot frumoasa.

Pe masura ce te indrepti, insa, spre periferie, lumea incepe sa se schimbe. N-ai decat a urca pe Republicii sau Hasdeu pentru a vedea cladiri de inox si sticla trantite fara nici o noima in mijlocul unor case de acum doua secole, in care se inghesuie studentii (cred) pentru ca par (sunt?) mai de fitze… Amuzant e ca localul din Hasdeu cu cel mai bun vad isi datoreaza (probabil fara sa stie) succesul nu inoxului sau sticlei ci terasei care face cumva si se deschide deasupra unei gradini inundata de copaci batrani si-mprejmuita de un zid coscovit… Mai incolo – prin Manastur, Marasti si Zorilor – ca atat am apucat sa vad din goana masinilor, blocurile vechi sunt tot mai cenusii si mai coscovite, cele noi tot mai anapoda trantite (y compris vreo doua biserici), saracia tot mai vizibila, disperarea omului de pe strada tot mai palpabila.

Studiu de caz: aeroportul. Renovat, extins, arata rezonabil (spre deosebire de zona inconjuratoare, nerecomandata celor mai slabi de inger). Are pana si un bar/cafenea la unul dintre terminale (cel de Sosiri – de ce nu la Plecari?, ca doar acolo isi petrec oamenii timpul mai mult…). Are, arata bine, dar e inchis: nu poti bea o cafea sau o bere in aeroportul din Cluj, desi, in buna traditie a tuturor aeroporturilor din lume, preturile ar fi considerabil mai piparate. De ce? Nimeni nu stie.

Daca esti, insa, un clujean incapatanat, intrebi din om in om si afli solutia. Iei un taxi din fata aeroportului, pana la cea mai apropiata benzinarie, situata vreo doi amarati de kilometri mai la vale. Au acolo si cafea si bere, asa ca iti poti face pohta ce-ai pohtit. Adaugand pretul taxiului, pretul e chiar ceva mai mic… Vorba bancului: pai vedeti tovarasi? vedeti ca se poate?

Te indrepti satisfacut spre avion, gandindu-te ca, pana se mai gasesc castane fierbinti de vanzare pe strada, Clujul nu e inca pierdut. Pentru a le gasi, insa, trebuie sa ajungi pana-n centru.

PS Daca nu uit, mai am de povestit o pilduitoare intamplare cu un taximetrist:) (unii o stiti deja)

…daca va mai amintiti, la inceputurile experientei mele cu blogul va intrebam care e rostul acestor tag-uri (in fine, etichete, daca vrem sa-i zicem cravatei gatlegau). Mi s-a explicat ca ar fi un fel de momeli: fluturi prin fata internetului ‘sex’ sau ‘PSD’, sanse sunt sa ajunga cineva la tine pe blog si, ca urmare, sa-ti faci „trafic”.

Ca pescar amator ce ma aflu, gaselnitza mi s-a parut – si imi pare in continuare – puerila: Un soi de a da cu dinamita la pescuit de cititori. Ghitza sau Maria, adica, nu te cauta pe tine, cauta, sa zicem, un peste – un somn. Si „da peste mine”. L-am jutat eu cu ceva pe Ghita? Cu siguranta, nu!

Paranteza: azi (e vineri seara) mi-am terminat rescrierea unui articol (in fine, am terminat prima etapa a rescrierii mai devreme decat m-as fi astepat), Monk n-a fost difuzat, ce era pe PBS (parcurile lui Ken – bun!), History sau Discovery n-aveau nimic ce sa nu fi vazut, n-am apucat sa imprumut The Wire, asa ca am inceput sa ma joc pe bloguri. Nu e, prin urmare, nici o intamplare daca am fost mai prolific (?!?) decat deobicei atat aici, cat si pe voxpublica.ro.

Ce-am descoperit? Ca, daca dai click pe „panoul de control'”, la rubrica „statistici” apar asa numitii „termeni ai motorului de cautare”. Tare, nu! Asta fara tag-uri!!! 

Si io-te cum da lumea peste blogul asta  astazi – citez exact, sa n-avem discutii: pesti somn; despre concepte; chifor ovidiu (Nota: e prietenul cu care am fost pe Amazon, asa ca asta mai merge); curve trotuar; alin fumurescu.

Nii, boala! Dadaismul n-o muritu’, numa’ ce-o mai odihnitu’!

PS Ma gandesc sa aduc subiectul asta in discutie si pe voxpublica…

…pe al carui blog nu pot intra ca e prea sofisticat pentru puterile mele:) Mai, scrie-mi daca te intereseaza sa intri pe voxpublica.ro… Mie-mi pare ca meritzi. Si ca-ti foloseste.

PS Si vreo se scrie vreo nu vre-o – ca sa fim chit:)

…probabil stiti ca in declaratia de independenta, printre drepturile inalienabile sunt „viata, libertatea si cautarea fericirii”. Pare-se ca fraza a fost inspirata de Locke, numai ca la englez era vorba despre „viata, libertate si proprietate” (sa speculam ca proprietatea e asimilata, in America macar, cu aceasta goana dupa fericire?:) Arendt spunea ca una dintre marile probleme ale fondarii Americii a fost neprecizarea tipului de fericire: publica sau privata? comuna sau personala?

In fine, despre altceva vroiam sa vorbesc: un studiu recent – General Social Survey – arata ca, dupa trei decade de crestere economica, americanii sunt mai putin fericiti decat acum treizeci de ani (spre deosebire de europeni, in primul rand francezii si … mai ales italienii!, la care „nivelul de fericire” a crescut). Femeile, care in 1972 se declarau per ansamblu mai fericite decat barbatii, se simt acum la fel de nefericite (unii au aratat cu degetul spre miscarea feminista:).

Explicatia propusa e mult mai simpla: americanii sunt obsedati, din ce in ce mai obsedati, de fericire. Daca in 2000 au fost publicate 50 de carti despre cum sa fii fericit, in 2008 numarul acestora a ajuns la 4000! Poate ca o reactie la Calvinism, poate ca rezultat al mitologiei promovate pe toate canalele despre self-made man (sau woman), americanul nu mai poate crede ca the sky nu e the limit. Toti te invata cum sa „think positive”, teologia protestanta a devenit (asta din motive mai lesne de elucidat) o teologie a prosperitatii, orice companie serioasa are consultanti in team-building, toata lumea e indemnata sa creada ca poate scapa de cancer, ajunge milionar si the American idol.

(In treacat fie spus, am observat aceste tendinte importate si in Romania: de cancer scapi cu o gandire pozitiva si ceai de musetel, nimeni nu mai accepta gandul ca vine o vreme cand oamenii, ca si cocorii, mai si mor; cand se intampla, de vina sunt medicii, insuficienta incredere in puterea de vindecare a gandului sau ceaiul de musetel fiert cu doua minute prea mult cand nu era luna plina, s.a.m.d.)

Partea mai interesanta a studiului e constatarea ca fericiti sunt oamenii care nu cauta cu tot dinadinsul sa fie fericiti, oamenii care isi vad de ale lor, de obicei oamenii cu obsesii, dispusi sa indure orice pentru a-si vedea obsesia cu ochii, indiferent daca e vorba de o inventie, salvarea balenelor, copii cu facultate, sau (asta nu e un exemplu din studiu:) explorarea Amazonului:)) Dupa cum spunea Elenore Roosvelt, „fericirea nu e un scop, ci un byproduct”. Daca e si asta, ma grabesc sa adaug.

Am mai spus-o, dar o repet: e simpatic foc felul in care stiinta (y compris statistica) recupereaza incet-incet distanta care o separa de bunul simt. (Mai am un studiu despre modern parenting si progressive dads, dar ala il tin ‘pe maneca’ pentru o alta ocazie:))

…nu mai are succes: nu se uita la serialul „Monk” suficient de multi oameni. Asa ca, frate-frate, da’ branza-i pe bani, punem punct unuia dintre cele mai relaxante si, in acelasi timp, „neobisnuite” serialuri „policier” de vineri seara. (Stati linistiti si linistite la locurile voastre – „Psych” merge-n continuare – ca e good looking si funny in a cool way). Ceea ce-mi prilejuieste, dincolo de tristete, cateva cugetari. Tampite, poate, dar cugetari, ors’cat.

De pe vremea comunismului mi-am dezvoltat, cumva, o mare toleranta in materie de filme. Imi amintesc, bunaoara, ca, pana la sfarsitul lui ’89, daca n-aveam altceva de facut (ma rog, de-obicei aveam) ma uitam pana si la productiile TV ale timpului: daca agronomistul nu era prea destept si invatatoarea din sat prea trasa de par, puteam sa urmaresc un filmuletz comunist (teatru TV) cap-coada, si alb-negru, fara sa sughit prea tare. Eram, cu alte cuvinte, dispus sa ma „las prins” aproape de orice fictiune. (Ceea ce nu inseamna ca nu eram fascinat de Daneliuc, Fellini, Antonioni, Tarkovski, si restul: le puteam inghiti insa, si pe astea fara prea mari probleme – dar asta e o alta discutie; sau nu e?)

Margelatu? Cool! In general, am gustat cam toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, desi, la o revedere la batranete, mi-am dat seama cat de tras de par era Comisarul Moldovan: dar nu sunt si filmele americane la fel? Imi amintesc pana in ziua de astazi replica din Dacii – „deoarece cam putzi”, „In nimicnicia mea am muscat mana care m-a hranit” (asta era Dinica, dar nu bag mana-n foc ca replica e 100% corecta); cea mai tare – din filmul ala al carui nume imi scapa (Nemuritorii? Putea fi atat de lame? Poate.) Picture this: o mana de romani smecherasi dar aprigi in lupta, gen eroii lui Sven Hassel – Casino – dar in Evul Mediu tarziu, sunt ingropati pana la gat in pamant, iar Amza Pellea incepe sa cante:”lasa, lasa, lasa, lasa, ca ne-ntoarcem noi acasa, si-nplantam cutitu-n masa, laaaa-sa!”

Numai pentru cantecelul asta si i-am iertat multe lui Sergiu Nicolaescu. Mi-a ingaduit sa visez. Sa supra-vietuiesc.

Revenind: n-am timp sa ma uit la televizor. Nu-mi dau ochii peste cap si pretind ca nu-mi place sau ca n-am la ce sa ma uit – desi deobicei nu-mi place si n-am timp – dar, tocmai de aceea, daca nu-i Discovery, Hsitory sau PBS, Daily Shoy si Colbert Report ma fixez pe cate un serial care se difuezeaza la o ora convenabila, dupa 11-12 noaptea. Sau vinerea, mai repede.

Si-a fost Monk. (Mai este si House!!! Asta inca mai merge) Pentru cei care nu l-ati vazut (desi, inteleg, se difuzeaza si-n Romania – sau s-a?) e un policier construit initial pe structura „in oglinda” a lui Columbo. Adica „dupa reteta”. Iti aratau crima la inceput, dupa care „restul” era „umplut” cu identificarea si dovedirea vinovatului.

Pentru cei care nu-i stiu, Monk era (este, inca) un personaj construit ca un Columbo intors pe dos. Daca, pardon, Columbo era zapacit, imbracat ca vai de lume, c-un ochi de sticla, nu dadeai doi bani pe el, aparent intotdeauna cu gandu-n alta parte (un personaj cu, pardon, care ma puteam identifica de minune:), Monk e maniac, obsedat de curatenie si ordine, trebuie sa atinga fiecare stalp pe langa care trece si sa indrepte orice pres de la intrarea in casa (ceva ce, surprinzator, faceam si eu!) – nu stiu de ce – serios, nu mi-e clar de ce – da’ mi-l sugereaza pe Mihnea sau pe Zbengu.

O vreme, mi-a luminat vinerile. Mi-am dat seama ca ceva nu e in regula in momentul in care criminalul a inceput sa nu mai fie aratat de la bun inceput. Asta era o delasare de la principiul filmului: era ca si cum lui Columbo ii aflai numele mic sau o vedeai pe mult-pomenita nevasta.

A fost – este – din cate inteleg, (evident, nu cunosc dedesubturile) o drama asemanatoare cu cea a catolicimului pana mai ieri: pe masura ce incerci sa te adaptezi, sa joci ping-pong in biserica, sa canti la chitara si sa pleznesti din palme – ei bine, in acceasi masura si pierzi. Incercand sa cucereasca un nou public, realizatorii au „reusit” perfomanta de a-si pierde si pe cel pe care-l aveau.

Va dati seama de diferenta? Pana acum 15-20 de ani, un serial precum Columbo a rezistat tot cam atat ( a mers pana la telefoanele celulare!!!). Acum? Monk nu mai rezista decat vreo doi ani si ceva. De ce? Lumea nu mai are rabdare. Lumea s-a tampit. Lumea nu mai gusta un deznodamant servit cu linguritza. Lumea nu mai gusta drumul pana la rezultat. Lumea prefera Psych.

Eu prefer sa merg la culcare. (it’s a joke!)

…am primit o invitatie de a participa la o conferinta internationala la UBB – Europe in Today’s World Crisis. Nu mi-am facut sperante mari: e criza, bugetele s-au redus drastic, timpul e foarte scurt (nu pot lipsi decat cel mult de la un curs).  Surprinzator, insa, am primit ceva promisiuni de finantare – suficient cat sa-mi acopere vreo jumatate din cheltuielile de deplasare. Poti sa rezisti unei asemenea ispite? Ca nu poti! Nu dupa ce de vreo doi ani n-ai mai dat pe-acasa…

Asa ca te scobesti prin buzunare, strangi din dinti, si-ti planifici o calatorie de cinci zile din care doua vei fi pe drum, iar in celelalte trei stii dinainte ca nu vei apuca sa faci nici jumatate din ceea ce ti-ai propus, nu vei apuca sa te intalnesti cu toti oamenii pe care ai vrea sa-i revezi, ba – colac peste pupaza – vei ajunge inapoi acasa pe la doua noaptea, pentru ca peste cateva ore sa te prezinti fresh si plin de farmec in fata studentilor:)

Hopa! „Inapoi acasa” am zis? Pai parca „acasa” plecam? Cum vine asta? Unde mi-e „acasa”?

Intrebarea asta m-a framantat si acum cativa ani: cand ai prea multe „acasa” – la Brad, unde m-am nascut, la Cluj, unde m-am facut „om mare”, m-am casatorit si-am avut copiii, sau aici, unde am casa si unde traim de ceva vreme – mai ai vreun „acasa”?

Exista, din cate vad, trei posibilitati de raspuns: (1) pick one and stick with it! (2) NU mai ai un acasa, nu-ti mai fa iluzii, accepta-ti statutul de dezradacinat; (3) problema e fals pusa: fiecare e un „acasa” „in its own rights”.

Raspunsul (1) mi se pare suspect de simplu si, oricum ai suci-o, nedrept. Raspunsul (2) suna a vaicareala de pomana si cliseu. Asa ca raman la (3).

„Acasa”, inclin sa cred, e ca soarele reflectat intr-o oglinda – un soare, un soare oglindit. Daca spargi, insa, oglinda, soarele ramane acelasi, dar imaginea lui e reflectata integral in fiecare dintre cele trei cioburi. Reflectata fara rest. S-a inmultit soarele? Nu, s-au inmultit imaginile acestuia. Soarele e acelasi, oglinda s-a spart. Si fiecare bucata de oglinda e egal indreptatita sa clameze „eu reflect soarele in intregul sau!” „Eu sunt acasa!”

Asa e. Acasa e in mine. Si se reflecta la fel de intreg si la Brad, si la Cluj, si-n America.

Daca tramvaiul e nedumerit cand ii cer sa ma duca acasa, e problema lui, nu a mea:) E un amarat de tramvai, ce pretentii poti sa ai?

Vorba lui Sorescu: „de aceea eu voi avea intotdeauna un avantaj fata de lucrurile care nu gandesc”. Si chiar daca, debusolat, tramvaiul va sari de pe sine, zdrobindu-ma de vreun stalp, intotdeauna se va gasi un om care, ganditor, sa se urce-n tramvai, ordonandu-i cu o voce visatoare sa-l duca acasa.

… serios acum: ce aduce romanul de acasa? Aduce tziuca, miere, antibiotice, soric (daca are sange – Ancutza n-a avut), radacina de leustean (maica-mea a avut:). Aduc si visinata (cu fructe cu tot).

Boon. Ajunge Ancutza in Detroit (pentru necunoscatori, adapostul celei mai mari comunitati romanesti – vreo 300,00…) Intreaba vamesul: „slanina?”

Imaginati-va cum cum suna „slanina” cu accent american:)))))

Miere? Visinata? Tziuca? Dulceata? Da-i sa cante!!

Si, daca tot veni vorba, ce asculta romanul in America? Compact. Tudor Gheorghe. Seicaru. Pavel Stratan. Angela Similea. Jean Moscopol. Corina Chiriac. Dan Spataru:) – si altii…

„Am cravata mea, sunt pionier, si ma mandresc cu ea, sunt pionier”!:)))))

…cand am vazut ce succes a avut primul episod, m-am gandit ca, poate, n-ar trebui sa ma opresc aici.

Voi ati inceput!:) (si mai urmeaza:)

As a word, ‘representation’ comes from Latin (the Greeks had no word for ‘representation’), but its original meaning – to present someone or something absent – “had nothing to do with agency or government or any of the institutions of Roman life”.[i] “[I]ts real expansion begins in the thirteenth and fourteenth centuries, when the Pope and the cardinals are often said to represent the persons of Christ and the Apostles. The connotation is still neither of delegation nor of agency”.[ii] What Pitkin failed to observe is that the idea of representing ‘inferiors’ was yet to be discovered as well. By the sixteenth century ‘representation’ came to encompass representation of persons yet – the case of England aside – the classical ‘descending’ understanding of representation remained for more than a century unchallenged. One could represent only something of a superior or equal status, never the other way around.

In 16^th and 17^th century France, for example, one finds hundreds of instances where representation is mentioned: representations of God, of dreams, of incredible beauty, of heroic characters, of nature, of the loved ones, or of indescribable pains, but the representative had always a lower status than the represented. The original was always assumed to be superior to its re-presentative. The list of examples is too long to be exhausted here. Marc Vitruve Pollion talks in 1547 about “representer l’Harmonie celeste”;[iii] Joachim du Bellay in 1552 about “representer en ses vers tous les accidens divers de l’humaine tragedie” or “ung coeur vicieux”;[iv] the same year, Pierre de Ronsard asks “Morfée, s’ il te plaist de me representer Cette nuit ma Cassandre”;[v] in 1566 Louis des Masures claims “ces personnages donc, pour les cognoistre mieux, ay-je voulu ici representer aux yeux des benins spectateurs”;[vi] in 1607 Honoré d’Urfé wrote that  “L’estonnement de Bellinde ne se peut representer”;[vii] and so forth. In one single work from 1610, Pierre de Deimier uses the term ‘representation’ eighteen times yet nowhere the idea of representing individuals of an inferior condition is ever mentioned.[viii] As Nicot, Thresor de la langue francaise, specifies in 1606, there is only one conceivable way one could represent ‘lay individuals’ – and that is as a community (Representer la communauté des citoyens, Personam civitatis gerere). The king or his magistrates did represent the people or another specific community because as a body a community is always a whole of which the head is but a part. As I will show shortly, the story was different across the Channel.

Despite an excellent analysis of the concept of representation starting with Hobbes, Pitkin fails to consider the possibility that the English evolution of the concept remains for at least a couple of centuries peculiar to England and its colonies across the Atlantic. A possible explanation for this overlooking might be found in her interpretation of the somehow unsettling time-gap between the French and the English understandings of representation between the thirteen and the sixteenth century.

Not until the sixteenth century do we find an example of “represent” meaning “to take or fill the place of another (person), substitute for”; and not until 1595 is there an example of representing as “acting for someone as his authorized agent or deputy”. Did the development in the meaning of “represent” that took place in Latin in the thirteenth and early fourteenth century, and that was at least under way in French in the thirteenth century, really not take place in English until the sixteenth century?[ix]

 

Although Pitkin suggests a more mundane answer to this question (English was less used in legal, juristic, and political works than Latin and French until the sixteenth century), she is also entertaining the possibility that the French acquired an earlier understanding of representation as ‘representation of another person’, and by doing so they were the first ones to open new political, more modern venues for the concept. The diagnosis might be correct – with an amendment. As Pitkin’s own examples confirm, whenever ‘representation’ is used in early French as ‘representation of a person’, it is either “for the way in which a magistrate or attorney stands and acts for the community” or, for a single person but with a higher status – “a bailiff can be spoken of representing the person of his lord”.[x]

As a matter of fact, the 1690 French dictionary makes explicit this interpretation:

 

Représenter – tenir la place de quelqu’un, avoir en main son autorité. Le pope représente Dieu sur la terre. Les Ambassadeurs représente le Prince. Le Magistrates représente le Roy. On dit aussi dans la cérémonie du Sacre, un tel Seigneur représentais le Duc de Normandie, le Comte de Champagne. On dit aussi dans les successions qu’un petit-fils représente son père décédé pour venire partager avec ses oncles a la succession d’un ayeul[xi]

 

In 1694, the first Dictionaire de l’Academie francaise offers a similar definition:

 

 On dit, que Les Ambassadeurs representent les Souverains qui les envoyent, pour dire, que Par leur caractere, ils sont revestus en quelque façon de la dignité & des prerogatives de ceux de la part desquels ils sont envoyez. Ce qui rendoit cette assemblée encore plus illustre, c’estoit le grand nombre des Ambassadeurs qui representoient les plus grands Rois de la Chrestienté. les Ambassadeurs ont caractere pour representer leur maistre. On dit aussi, qu’Un Viceroy, qu’un Gouverneur de Province represente le Roy, le Prince dont il a pouvoir.[xii]

 

 

This type of representation remains a ‘descending’ one – the person to be represented is of a higher status, i.e., authority than the ‘representative’ – never the other way around. Among other things, this has important consequences when representation comes to the question of accountability. For according to this classic understanding, the representatives – elected, selected, or simply acknowledged as such – were accountable to and foremost to the higher authority they were designated to represent: God, the king, the princes, a certain community, or even the populus. If they failed their mission of representation, it was because they have failed to properly represent this higher principle or authority, not the individuals.[xiii] Except for the high-ranking officials sending out their representatives, the individuals who have chosen, designated, or accepted a representative (say, a member of the parliament, a bishop, the pope, etc.) did not grant nor create any authority in the process. Their authority was not delegated ‘bottom-up’ but ‘top-down’, with consequences that will become obvious in time.

2. The Dialectic of the Individual

Any discussion about political representation, i.e., about the relationship between individuals and the political sphere, ought to clarify the understanding of the very concept of ‘individual’. Contrary to the previously general agreed upon opinion according to which the question of ‘individuality’ is essentially a modern one, many historians acknowledge today that around the twelfth and thirteenth centuries the issue had already started to be framed in ways that can be regarded as frontrunners of the contemporary perspective. If for previous scholars, such as Jacob Burckhardt or Otto von Gierke, during the Middle Ages man was known solely in terms of collectivity (race, corporation, family, people, and the like) and the ‘true’ personality remained ‘the group’ until the Italian Renaissance – a perspective that will decisively influence the work of historians and sociologists of the twentieth century – contemporary scholars beg to differ.[xiv]

To their merit, the American historians were the pioneers of this unorthodox interpretation of the Mid Ages. Back in the 1920s, Charles Homer Haskins was the first one to talk (although with little impact) about the “Renaissance of twelfth century” and in an essay published in 1972 Colin Morris considers the period between 1050-1200, the time of “a rediscovery of the individual”.[xv] Their works will be re-evaluated by the end of the twentieth century and the beginnings of the twenty-first one, when the body of evidence became impressive.

Twelfth-century theological and philosophical texts had already emphasized a kind of ethical personalism by focusing on the sphere of private, individual intention behind acts. As Peter Abelard had proclaimed early in the twelfth century, it was the moral value of a person’s intentions that gave value to his acts rather than their consequences. Out of this concern for private intention arose the expanded practice of private confession as stipulated in the decrees of the Fourth Lateran Council of 1215.[xvi]

 

The evidence of a rational individual, morally responsible for his or her acts kept pilling up.

---

[i] Pitkin, Hanna Fenichel, The Concept of Representation, LA: University of California Press, (1967, 241).

[ii] Pitkin, Hanna, The Concept of Representation, 241 – emphasis added.

[iii] “representing the heavenly Harmony” – Pollion, Marc Vitruve [1547], Architecture ou Art de bien bastir, 74

[iv] “representing in his verses all the divers accidents of the human tragedy”; “a vicious heart” –  Du Bellay, Joachim, 1522-1560. [1552], Oeuvre de l’ invention de l’ autheur (Bordas, Paris), Ed. D. Aris et F. Joubokovsky, 42, 101.

[v] “Morphee, if you like to represent me this night mine Cassandre” – Ronsard, Pierre de, 1524-1585. [1552], Les Amours (Classiques Garnier, Paris), Ed. Henri et Catherine Weber, 144.

[vi] “these characters than, for knowing them better, I wanting to represent here for the eyes of the benign spectators” – Des Masures, Louis, 1523?-1574. [1566], Epistres au seigneur Lebrun (Ed. Ch. Comte. Cornely et Cie, 1907, 8.)

[vii] “the astonishment of Bellinde cannot be represented” – Urfé, Honoré d’, 1567-1625. [1607], L’Astrée. T. 1, 396.

[viii] Deimier, Pierre de, ca. 1570-ca. 1618. [1610], L’Académie de l’art poétique (Paris, J. de Bordeaulx, 1610.)

[ix] Pitkin, The Concept of Representation, 243.

[x] Pitkin, The Concept of Representation, 242-3 – emphasis added.

[xi]  “Representing – keeping somebody else’s place, having his authority in your hands. The Pope represents God on earth. The Ambassadors represent the Prince. The Magistrates represent the King. It is also said in the ceremony of the Sacre that certain Lord represented the Duke of Normandy, the Comte de Champagne. It is also said during the successions, that a grandson represents his dead father when he comes to divide with his uncles in the succession of an elder”.

[xii] “It is also said that the Ambassadors represent the Sovereigns who send them, for saying that according to their character, they assume in certain ways the dignity & the prerogatives of those in the name of whom they are sent. What made that assembly even more illustrious was the huge number of Ambassadors who represented the grandest Kings of Christianity. The Ambassadors have the character to represent their master. It is also said that a Viceroy, a Governor of a Province represent the King, the Prince from whom he has the power.”

[xiii] Voegelin, Eric, The New Science of Politics, University of Chicago Press, (1952) talks about the “transcendental” type of sense of representation, the sense in which a society is or can be “the representative of something beyond itself, of a transcendent reality”, “a transcendent truth” – pp. 54, 75. Yet, as it will become clear further, there are differences between Vogelin’s transcendental representation and the interpretation that I propose. In his account “a society must articulate itself by producing a representative that will act for it” (p.41).

[xiv] Burkhardt, Jacob, Civilisation de la Renaissance en Italie, tr. fr., Paris: Livre de Poche, (1966, 157); Gierke, Otto von, Das deutsche Genossenschaftsrecht, vl I; Rechtsgeschichte der deutschen Genossenschaft, Weidmannsche Buchhandlung (1868) – quoted in Anthony Black , “The individual and society” in The Cambridge History of Medieval Political Thought, c. 350 – c. 1450, J. H. Burns (ed.), Cambridge University Press (1991).

[xv] Haskins, Charles H., The Renaissance of the Twelfth Century, New York, 1927 (1964). Morris, Colin The Discovery of the Individual (1972), quoted in L’Individu au Moyen Age: Individuation et individualization avant la modernite, Sous la direction de Brigitte Miriam Bedos-Rezak et Dominique Iogna-Prat, Aubier, Edition Flammarion, (2005, 11).

[xvi] Coleman, Janet, “The Individual and the Medieval State” in The Individual in Political Theory and Practice, ed. Janet Coleman, European Science Foundation: Clarendon Press, (1996, 16).