…pentru ca n-are rost sa ma ascund dupa degete: sunt indragostit de orasul asta si, ca orice indragostit, prezint la rastimpuri simptomuri maniacal-depresive. Am zis la rastimpuri? Mai corect ar fi fost, poate, la raspantii – pentru ca episodurile maniacale sau, dupa caz, depresive, au loc mai degraba in functie de spatiul din Cluj in care ma aflu si mai putin in functie de factorul timp. Simplu spus, tind sa fiu maniacal in centru si deprimat la periferii (era cat pe ce sa zic „suburbii”).

Centrul Clujului incepe sa isi revina la ce-a fost ba mai mult decat atat. Majoritatea cladirilor sunt refacute, strazile (si, mai cu seama, stradutele care mi-au incantat tineretea) pietruite (se lucreaza acum de zor la pietruirea celor de pe langa vechiu zid al Cetatii), terasele sunt de bun gust (poate putin „prea” de bun gust – mi-as dori si cateva crasme mai boeme), oamenii parca au mai scapat de obsesia de a se „etala” si par sa chiar guste cafeaua, s.a.m.d. Pana si statuia lui Matei Corvin se renoveaza in liniste, in spatele unor panouri, fara ca vreunii sa se isterizeze, suspectand ratiuni ascunse… Oamenii sunt ceva mai relaxati, mai firesti…In plus, toamna a ramas tot frumoasa.

Pe masura ce te indrepti, insa, spre periferie, lumea incepe sa se schimbe. N-ai decat a urca pe Republicii sau Hasdeu pentru a vedea cladiri de inox si sticla trantite fara nici o noima in mijlocul unor case de acum doua secole, in care se inghesuie studentii (cred) pentru ca par (sunt?) mai de fitze… Amuzant e ca localul din Hasdeu cu cel mai bun vad isi datoreaza (probabil fara sa stie) succesul nu inoxului sau sticlei ci terasei care face cumva si se deschide deasupra unei gradini inundata de copaci batrani si-mprejmuita de un zid coscovit… Mai incolo – prin Manastur, Marasti si Zorilor – ca atat am apucat sa vad din goana masinilor, blocurile vechi sunt tot mai cenusii si mai coscovite, cele noi tot mai anapoda trantite (y compris vreo doua biserici), saracia tot mai vizibila, disperarea omului de pe strada tot mai palpabila.

Studiu de caz: aeroportul. Renovat, extins, arata rezonabil (spre deosebire de zona inconjuratoare, nerecomandata celor mai slabi de inger). Are pana si un bar/cafenea la unul dintre terminale (cel de Sosiri – de ce nu la Plecari?, ca doar acolo isi petrec oamenii timpul mai mult…). Are, arata bine, dar e inchis: nu poti bea o cafea sau o bere in aeroportul din Cluj, desi, in buna traditie a tuturor aeroporturilor din lume, preturile ar fi considerabil mai piparate. De ce? Nimeni nu stie.

Daca esti, insa, un clujean incapatanat, intrebi din om in om si afli solutia. Iei un taxi din fata aeroportului, pana la cea mai apropiata benzinarie, situata vreo doi amarati de kilometri mai la vale. Au acolo si cafea si bere, asa ca iti poti face pohta ce-ai pohtit. Adaugand pretul taxiului, pretul e chiar ceva mai mic… Vorba bancului: pai vedeti tovarasi? vedeti ca se poate?

Te indrepti satisfacut spre avion, gandindu-te ca, pana se mai gasesc castane fierbinti de vanzare pe strada, Clujul nu e inca pierdut. Pentru a le gasi, insa, trebuie sa ajungi pana-n centru.

PS Daca nu uit, mai am de povestit o pilduitoare intamplare cu un taximetrist:) (unii o stiti deja)