… pentru ca, intr-o societate obsedata de succes, problema ratarii e una cat se poate de serioasa. Pentru noi, modernii, succesul e norma, ratarea e accidentul. De la Iluminism incoace (cel putin) traim convinsi ca progresam, ca, in timp, vom reusi sa „luminam” totul. Vom „rezolva problemele”. Bolile, suferintele, batranetea, moartea, universul. Succesul e doar o chestiune de timp, atat la nivelul omenirii cat si al individului. Odinioara, insa, lucrurile stateau taman pe dos. La vechii greci, bunaoara, conditia umana era fundamental tragica (si frumoasa totodata, ma grabesc sa adaug) din mai multe motive: (1) nu poti controla niciodata tot ceea ce ti se intampla – moirae/ursitoarele si zeii iti fac rautati. De asta nu poti scapa: Oedipus isi implineste ursita incercand sa fuga de ea. Ceea ce poti insa controla e felul in care reactionezi la ceea ce ti-e ursit. Cu alte cuvinte, maiestria consta in a sti cum sa-ti gestionezi ratarea. Antigona ii zice sorei sale « du-te si fii ceea ce vrei sa fii » ! (2) chiar lasand ursita de-o parte, tot trebuie sa iei decizii grele, decizii dureroase, decizii potential extrem de periculoase pentru tine si pentru altii. Trebuie, n-ai incotro, pentru ca pana si a nu lua nicio decizie e tot o decizie. Or deciziile astea sunt grele si dureroase pentru ca (a) trebuie facute intre doua optiuni, doua seturi de valori opuse, dar perfect indreptatite, ca sa zic asa, si (b) pentru ca nu exista nici un criteriu „absolut” pentru a face alegerea A sau B. In fine (c) indiferent daca alegi A sau B vei sfarsi prin a rani pe cineva.

Viata nu e decat un sir de alegeri, deci un sir de ratari a altor optiuni. Cand ai ales o meserie, o scoala, un partid, un partener de viata, o tara, cand ai ales sa vorbesti sau sa taci, sa scrii « asta » iar nu « ailalta », s-o iei la stanga sau la dreapta, sa faci sau sa nu faci copii, cu cine si cati, cum ii cresti, ce le spui despre Mos Craciun si Doamne-Doamne, si tot asa pana la capatul capatului, alegi.

Alegi, deci ratezi.

Mergand mai departe – crestinismul duce ratarea pe noi culmi, ca sa zic asa. O sublimeaza. Cum incepe istoria omenirii? Cu o ratare! (A propos, pana si Dumnezeu „experimenteaza” – trial and error: Desparte lumina de intuneric – si „vede ca e bine”, desparte apele de uscat si « vede ca e bine”, adicatelea mai intai face si pe urma, post-factum, constata ca „e bine” – da’ asta-i alta poveste.) Caderea din Rai e povestea unei ratari a poruncii Domnului, dar fara aceasta ratare nu ar fi existat omenire, pentru ca Adam si Eva ar fi ramas pentru vesnicie in rai. Omenirea n-ar mai fi fost. Pasul doi: Cain il ucide pe Abel – alta ratare. Lumea devine atat de corupta, ca Doamne-Doamne decide s-o termine cu potopul. Da’ nu chiar de tot – ii da lui Noe/Noah „o sansa” – ratare? Samd – poti trece prin tot Vechiul Testament folosind aceasta grila de lectura. Si p-orma vine Noul Testament si Iisus Hristos, care rastoarna perspectiva asupra ratarii: fericiti cei saraci cu duhul, bogatului ii e mai greu sa intre in Imparatia Cerurilor decat camilei prin urechile acului, intoarce si obrazul celalalt, etc, se inconjoara cu cei mai dispretuiti oameni (pescari, curve, soldati si vamesi), cu alte cuvinte „pedepseste succesul”, asa cum era el inteles la vremea respectiva – dar zice: eu n-am venit sa stric legea, ci s-o implinesc! (Evident, povestea e mai lunga, merita o carte de sine statatoare, dar va dau acum doar ideile principale).

In fine, Dumnezeu moare pe cruce – cea mai de jos forma de executie – si asa izbandeste! Cu moartea pre moarte calcand. Tare, daca stai sa te gandesti, nu? Vorba lui Nicita Stanescu : « Intunecand intunericul, iata portile luminii ! »

Cu ce ne ajuta pe noi chestia asta? Ne ajuta, pentru ca ne ingaduie sa ne gandim altfel despre „ratare”.

Spune-mi ce-ai ratat, ca sa-ti spun cine esti.

Pentru ca de ratat, toti ratam ceva. Conteaza CE si CUM. Ratezi ceea ce ai vrut sau ceea ce ar fi trebuit sa vrei? Dar cum stii ceea ce ar fi trebuit sa vrei?

Suntem cu totii niste ratati, „pentru ca nu este om fara de pacat, dintre care cel dintai sunt eu„! Cel dintai! Nu un pacatos, asa, de mana a doua. Nu un ratat „caldicel”, ci cel dintai! Si tocmai de aia mai am o sansa. Pentru ca, daca as fi fost caldicel, nici rece, nici fierbinte, m-ar fi scuipat din gura Lui. Cu ortodoxia, ratarea se sublimeaza. E ca la mersul pe bicicleta – contra-intuitiva: la bicicleta, ca sa nu cazi, invarti ghidonul in directia in care te inclini, desi iti vine sa-l intorci invers. Dar daca faci dupa cum iti dicteaza primul instinct, sau ratiunea prost inteleasa, musti din asfalt. E, dupa cum am mai spus, o intreaga filosofie de viata in mersul pe bicicleta.

Mai departe: Pentru a stabili daca „ai ratat” sau nu, trebuie sa stii mai intai care e „tinta” pe care ai ratat-o. Care-i, in cuvintele lui Aristotel, „telos„-ul. Totul e „pentru ceva„, iar adevarata natura a lucrurilor si oamenilor se dezvaluie cand descoperi „pentru ce sunt„. Ghinda e „pentru” stejar. Tu „pentru” ce sau cine esti?

Iar aici se poate raspunde pe mai multe niveluri.

Ma opresc (deocamdata) aici, num-asa, ca sa ratez finalul.

… cand te cheama Bond, James Bond, e mai simplu. Te tine lumea minte. Mult mai dificil e sa-ti croiesti o reputatie cand te cheama Popescu, dar vorba unui alt Popescu, “si pe Nae Ionescu il chema Ionescu, si nu-l confunda nimeni”. Nici pe Misu Popescu nu-l confunda nimeni. In Columbia, Missouri, toata lumea ii spune Misu. Misu e axis mundi al comunitatii romanesti si are un suflet indeajuns de mare cat sa-i incapa pe toti  – si pe cei plecati si pe noii veniti. E insula de stabilitate in jurul careia se invart plecarile si venirile.

Cand am ajuns in Columbia, acum vreo 1200 de ani, singur si debusolat, primul roman pe care l-am cunoscut si care m-a luat sub obladuire a fost Liviu. Al doilea a fost Misu. Pe Liviu, la randul sau, il luase mai intai sub obladuire Misu. Pastrand proportiile, e ca transmiterea harului prin „punerea mainilor pe crestet” – nu poti intrerupe lantul, ca patesti ca Biserica Anglicana. Generatii intregi de « venituri » au trecut pe sub pulpana lui Misu. Ba chiar si cateva generatii de preoti. Nu, nu le face el pe toate – sta prost la capitolul organizare si e zapacit, cum ii sade bine oricarui adolescent – dar fara de el, nici Pastele, nici Craciunul, nici Revelionul din Columbia nu ar mai avea acelasi farmec.

Misu e ca sarea-n bucate. Pui un pic de Misu la miel, la colinde, la friptura de rata (mai ales la friptura de rata, prietenii stiu de ce), la ouale inrosite, il presari peste vinul fiert, pe cetina bradului – si voilà! Esti din nou acasa ! Nu-ti trebuie mai mult.

Pe cat e de indispensabil Misu, pe atat e de candid – o candoare care obliga. In preajma lui Misu, nu poti sa fii cinic. Ca orice adolescent, Misu se rusineaza de propria-i candoare si o ascunde cum poate, sub pretentii de realism cinic, « viata e dura, taticule ». Il tradeaza, insa, ochii – de un albastru in care te poti scalda cand poftesti.  Ochi de copil nevinovat.

Misu implineste 50 de ani inainte de Anul Nou, c-asa l-a nascut Coca : sa mai ofere oamenilor un prilej de sarbatoare inainte de Revelion. Misu implineste 50 de ani, dar nu stie. El stie una si buna – Brancusi : « In clipa in care am incetat sa mai fim copii, am murit. »

La Multi Ani, Misu !

… ca ti se-ntampla la rastimpuri. Ceva, cineva, cumva te nauceste. Te ia prin surprindere si te lasa nauc. In literatura Zen ii zice « koan » – « ce sunet se aude cand aplauzi cu o singura palma ? » -, in literatura de specialitate ii zice « unda N- 400 », dupa encefalograma. In literatura populara romana ii zice, simplu dupa vorba, dupa port, « l-a naucit ».

Nauceala e cu atat mai naucitoare cand nu se intampla – si nu se intampla niciodata – cum te-ai astepta. Te-ai astepta ca nauceala sa te paleasca dintr-o data si sa te lase fara grai. « L-a naucit ! » Adevarata nauceala, insa, se cunoaste prin aceea ca te nauceste cum te-ai astepta mai putin – dupa zeci de ani, fara sa-ti traga una peste cap, fara sa te urecheze, fara sa-ti strige « bau ! » cand te astepti mai putin.

Dimpotriva.

Asta e nauceala naucelii.

Cand ai trait o viata intreaga ca naucul, pana si putina normalitate te poate nauci.

Bunaoara, Ancutza. Ancutza ma nauceste, pentru ca ma surprinde de fiece data, zilnic si ceas de ceas, cu normalitatea. Se enerveaza cand trebuie sa se enerveze, plange cand e de plans, iar de iubit, iubeste tot timpul. Fara de pauza. Fara de conditii. Ca-n Corinteni 13.

E, fara doar si poate, naucitoare.

Anul asta am realizat, pentru prima oara – mai bine mai tarziu decat niciodata – ca e ultimul an in care am trait mai mult singuri decat unul fara celalalt. Ultimul. La anul, pe vremea asta, daca va fi, va fi egalitate. Iar peste inca unul, daca binevoieste Doamne-Doamne, numarul anilor impreuna il va fi depasind pe cel al anilor « de unul singur ». De unde vine si se cheama ca trebuie profitat de anul asta.

Suntem inca in perioada de « tatonare ».

Naucitor!

… ca-si vor rupe picioarele! Pe scurt, asta e mesajul ultimei carti a lui Nicholas Taleb, Antifragilitate, libianul de religie ortodoxa care a facut o avere publicand in 2007 „Lebada Neagra„, in care prognoza crahul financiar din 2008. Ideea lebeei negre era pe cat de simpla, pe atat de convingatoare: vreme de secole, englezii au folosit expresia „lebada neagra” pentru a desemna o imposibilitate (gen „cand zboara porcul”). Porci care sa zboare nu s-au aflat (inca), dar lebede negre au fost descoperite in Australia, facand expresia ridicola.

Asadar, expect the unexpected. Prevede neprevazutul.

In Antifragiltate, Taleb croseteaza pe aceeasi idee: daca arunci un elefant pe fereastra, isi va rupe picioarele, pentru ca e prea mare, prea solid, prea „bine construit”. O data aruncat pe fereastra, avantajul se transforma in dezavantaj. Aruncati un soarece pe fereastra – va supravietui, probabil, nevatamat. Morala? Elefantul e fragil, soricelul e anti-fragil.

Altfel spus: oamenii, sistemele, industriile si tarile obisnuite cu esecul, cu stressul, cu dezordinea, cu incertitudinea sunt anti-fragile. Cei/cele de succes, obisnuite cu predictibilitatea zilei de maine se dovedesc incapabile de adaptare la socuri (gen aruncatul pe fereastra). M-am gandit ca America a avut succes tocmai pentru ca aici oamenii nu obisnuiau sa ia nimic de „sigur”. Nimic nu era batut in cuie. Totul era fluid. Maine te puteai imbogato sau puteai da faliment. Maine puteai sa-ti vinzi casa si sa te muti la capatul celalalt al continentului. Maine puteai sa speli vase la McDonald sau sa predai la Yale.

Nu stiai. Nu stii. Daca Taleb are dreptate, de cand am venit in America, m-am anti-fragilizat cu totul. Nu cred c-a fost vreun an in care sa fiu sigur ce voi face sau unde voi fi la anul. Asa am ajuns la Tulane. Si, daca mai traiesc pana la toamna, la anul voi fi la Yale. Pe urma?

Habar n-am. Viata ma va arunca pe o alta fereastra. Sper sa raman soricel.

… vine. Nu vine. Loveste Florida. Nu, loveste New Orleans. E tropical storm. Ba nu, e uragan. Mic, categoria 2. Nu, ca asa am zis si de Katrina si asta face la fel. E groasa. Evacuam ? Cumparam baterii, conserve ? Stam cu bratele incrucisate ? Se mai tine conferinta anuala a American Political Science Association ? Mai pregatesc masa rotunda sau nu ?

Ma-ntreaba lumea : e cazul sa ne speriem ?

Ma enervez. Ce pacatelor ? Ne-am pierdut bunul simt ? Tocmai pentru ca New Orleans a fost lovit de Katrina pe 29 august, Isaac nu va mai lovi inca o data orasul in aceeasi zi. Asta se intampla in calendarul Mayas (ca, daca au dreptate, nu mai imi apare cartea in ianuarie – si-atunci chiar ca ma frustrez), nu in viata asta fara inorogi. Ii cred pe veteranii de razboi, cei de se ascundeau de obuze in gaurile de obuz, pe principiul de bun simt ca doua pbuze nu cad niciodata in acelasi loc.

Si chiar daca se mai intampla una ca asta, ce ? Ce ? Murim ? Wow ! Asta da supriza la care nu ne asteptam. Viata se-ntampla. Te loveste in tampla (sic) cand ti-e lumea mai draga. N-ati invatat asta ? Aveti nevoie de-un uragan ? Uraganele se-ntampla. Sau nu. Moartea, insa, nu-i ca uraganul. Pe asta macar te poti baza : e ca neamtul – Ein Man, ein Wort – sau ca o gospodina de treaba : a zis ca-ti face placinta de mere ? Iti face placinta de mere.

Uraganul Isaac ? Ma faceti sa rad, ca n-am mai ras demult.

… la inceput au plecat Cristinel cu Iuliana (si Cristina). Au plecat la New York, apoi la El Paso. Mai apoi am plecat noi. Am plecat la Bloomington, Indiana. Si mai apoi au plecat altii si altii – care prin Canada, care pe te miri unde. Unii mai aproape, altii mai departe. Dar comunitatea romaneasca din Columbia, Missouri a ramas pentru inca o vreme puternica. Acolo ne intalneam cand apucam, o data – de doua ori pe an. Acolo, Romania nu era in exil. „Nucleul dur”, Misu si Mihaela, Liviu si Ani, Dan si Ina si atatia altii, erau acolo, pe baricade: si-au cumparat case, primeau alti romani veniti la studii, organizau petreceri, se ajutau cum puteau, radeau si plangeau impreuna. Inca o mai fac – si-atunci de ce tonul asta de jelanie, de unde si pana unde tonul asta paseist? Eram, am fost, era…

Pai pentru ca acum pleaca si Ani cu Liviu (sau viceversa, ca nu vreau sa fiu acuzat de nu-s’ ce biasuri) si Oana. Ei au fost primii pe care i-am cunoscut cand am ajuns in Columbia. Liviu m-a dus la magazin si la aeroport, s-o recuperez pe Ancutza, Ani ne-a dat primele tacamuri, asa l-am cunoscut pe Misu fara de care orice viata e putin mai trista si de acolo tot asa, pana ce ne-am legat cu totii unii de altii si ne-am facut nod. Nodul de romani de la Columbia, Missouri. Pentru mine, Liviu a ramas capatul de fir de care pana acum n-a tras nimeni.

Pana acum. Acum au tras si de el oportunitatile. Si m-a palit asa, ca o tristete, desi s-ar fi cuvenit sa ma bucur.

S-a intamplat ca Ana sa fie acasa, asa ca i-am spus noutatea. Nu s-a mirat. Nu i s-a parut nimic nefiresc. „Si ce? Oamenii mai pleaca. Oamenii si se muta, Noi ne-am mutat„. Asa e. Ne-am tot mutat si, probabil, ne vom mai tot muta.

Si-atunci m-a pocnit si mai tare tristetea – asa ca m-am gandit s-o fructific cum stiu eu mai bine – dandu-i, cat de cat, un sens.

Io-te-l: Bunicii nostri (vorbesc de generatia antebelica) nu s-au mutat aproape defel. Cel mult dintr-o comuna in alta, sau dintr-un colt al orasului in celalalt. (I-a mai mutat razboiul, i-au mai mutat comunistii, dar asta „nu se pune”; alea au fost mutari fortate; astea sunt altceva.) Parintii nostri s-au mutat, insa foarte putin: de la tara la oras, de la provincie spre capitala, sau mai stiu eu ce. Dar, odata mutati, acolo au ramas. Legatura cu „locul”, cu „casa” s-a pastrat. De o casa sau doua – a ta si cea a parintilor – poti avea grija.

Si-apoi am venit noi: noi, cei care ne tot mutam dintr-o parte in alta. Numai in Cluj am schimbat trei apartamente si de atunci inca un continent si nu mai stiu cate state.

Am schimbat casele (si statele) mai repede decat ne-am putea schimba pe noi. Asa se face ca le-am tarat pe toate dupa noi, ca melcii. Dar niste melci impovarati. Impovarati de toate casele si toate locurile si toate amintirile si toti prietenii. Le caram pe toate, cu stoicism, dupa noi, ca niste melci supra-etajati.

Si-acum vin copiii nostri – care nu mai au nici o casa, nici un loc. Pentru ei, mutatul dintr-un loc in altul e de-acum fapt de viata. Nu-i acuz, constat. Asa au crescut, asa i-am crescut, asa li se cere – sa se delocalizeze. Au Facebook si internet si Skype, nu resimt delocalizarea ca pe ceva dureros. Pot, la o adica, trai pe aeroporturi, intre avioane. Sunt pretutindeni si nicaieri.

Si e pacat.

Ei viziteaza locuri, traiesc in ele, pentru o vreme, dar nu le mai locuiesc. Or, rostul locului este sa fie locuit.

[Nota: Are Heidegger o intepretare de-ti dau lacrimile la versurile lui Holderlin „In chip poetic locuieste omul pe acest pamant”.]

E inevitabil, dar e pacat. Pentru ca melcului fara casa, fara nici o casa, la noi i se zicea, pardon, limbric.

PS Si astazi s-a terminat „House, M.D.” – cel mai bun serial de televiziune pe care l-am vazut vreodata. Nu va mai spun de ce, va trebui sa ma credeti pe cuvant. Nu sunt bun la analize de seriale TV. A fost si un „episod” despre cum s-a facut. Ca-ntotdeauna, m-au fascinat scenaristii – vreo 15! – si felul in care s-au conturat, din mers, personajele. Nici Columbo n-a fost atat de bun.

Nota: Nu va faceti mari sperante cu ultimul episod. E asa cum ar trebui sa fie – dar cam atat. Finalul e previzibil. Dar nu sunt toate celea pe lumea asta? Vorba Fericitului Augustin: Ce pretentii sa avem de la lumea asta?

… stiu, iar n-am mai scris de mult. Ba, colac peste pupaza, am obosit si sa-mi tot cer scuze. Sa ma explic. Acesta e un blog de casa. Un blog de sufragerie, daca preferati, dupa cum am precizat din capul locului (cand va fi fost asta, acum vreo mie de ani, cand Laura si Anamaria mi-au facut blog – sarutmana!). Or sufrageria e spatiul acela precum fata saracului din poveste (am mai spus asta? :): nici imbracat, nici dezbracat, nici calare, nici pe jos, nici public-public, nici privat-privat. Asa ca aici se cuvine sa-ti dramuiesti bine subiectele.

De obicei scriu – cand scriu – pe teme de interes public. Asa ca locul lor e in alta parte. Temele de interes privat sunt, pe de alta parte, dupa cum le zice, private. De dormitor. Nu de blog. Suferintele si bucuriile mele sunt ale mele. De aia ii ziceau batranii privatei, privata. Nu Facebook, nu twitter, nu blog. Si de-aia invidiez eu aristocratia – ca stie sa-si bea ceaiul cu eleganta, in salon (in fine, sufragerie, in varianta mic-burgheza), sporovaind elegant despre lucruri placute. Poate nu extrem de importante, nici la nivel public, nici la nivel privat, dar placute. Restul il tii pentru dormitor.

Am tinut sa fac aceasta precizare pentru ca am primit (in privat) de (relativ) curand critici pe tema asta: Pe blogul de casa scriu in ultima vreme doar despre lucururi placute sau, daca nu, total inofensive. Asa o fi. Nefiind aristocrat din nascare, aspir si eu sa-mi beau ceaiul cu eleganta dimpreuna cu dumneavoastra, sporovaind de una, de alta. Lucruri placute. Nici bucuriile de dormitor, nici suferintele de dormitor. Alea „intre”.

Asta nu inseamna, insa, ca fac si compromisuri si, cu atat mai putin, ca ma compromit. Na, cum a venit vorba! 🙂

Acum, daca tot a venit, ingaduiti-mi sa-mi las jos ceasca de ceai, sa-mi aprind pipa si, asa, intr-o doara, sa va spun ca ieri (de fapt, alaltaieri) am aflat ca manuscrisul meu despre „compromis” a intrat de astazi in faza de productie la Cambridge University Press si ca urmeaza sa apara pe piata in aproximativ opt luni. Si cand spun „pe piata”, inteleg piata Cambridge – din SUA si Canada, in Europa, Australia si Asia. Poate si-n America de Sud 🙂

Cei care ma cunosc mai bine stiu ca lucrez la transformarea tezei de doctorat intr-o carte de mai bine de sase luni. Propunerea a fost acceptata surprinzator de repede de cateva edituri. Am ales Cambridge University Press din motive pe care va las sa le ghiciti singuri. De aici, manuscrisul a mers la „cenzura”, adica la reviewers. Anonimi. A venit inapoi dupa cateva luni. Unul dintre „recenzenti” a scris doar o pagina de laude, recomanda manuscrisul pentru publicare, si spunea printre altele ca „multi se vor intreba ‘cum de nu mi-a venit mie ideea asta’?” Pentru ca, daca nu stiati, nimeni nu stie cine a spus „politica este arta compromisului” si nimeni nu s-a caznit sa purceada la o istorie intelectuala a conceptului. Pana acum. (In treacat fie vorba, asta-mi aminteste de replica regizorului Victor Frunza dupa premiera piesei „Buda sau Urma scapa turma„: „Mi-e ciuda ca nu mi-a venit mie ideea.”

Asta e. Bag seama ca pot vedea evidentele – si asta e avantajul de-a fi (si) „taran”. Hai, ca exagerez.)

In fine, al doilea recenzor a fost de parare ca sunt muuult prea multe idei marete in manuscris, ca nu pusca intre ele, ca sunt prea ambitios, etc. Pe scurt, ca e nevoie de drastice revizuiri. I-am dat dreptate si m-am apucat de treaba. Estimp, am semnat contractul cu Cambridge University Press, am resubmis mansucrisul si-am asteptat rezultatul. Alte doua luni. A venit inapoi mai bine decat m-asteptam. Originalul, il puteti citi mai jos (tai recomadarile, pentru ca de-o parte din ele am tinut seama, de altele nu, dar editorul mi-a acceptat punctul de vedere si-acum am intrat la faza de productie).

Placut. Trag acum din pipa – chiar trag! nu e vreo figura de stil – si ma gandesc cum am debutat in Cutezatorii, in clasa a sasea, cu un inceput de roman, publicat pe ultima pagina: „Nucu cobari (sic) scarile doua cate doua. Afara soarele stralucea puternic. Respira adanc. – In sfarsit, vacanta. De la o fereastra rasuna un fluierat puternic. Fara sa intoarca capul stiu … etc.” A trecut ceva vreme de atunci.

Si nu, nu se poate ecraniza cu Brad Pitt in rolul principal :))

Vedeti mai jos caracterizarea recenzorului anonim (deocamdata) – imi cer anticipat scuze celor ce nu stiu engleza, dar n-am timp sa traduc. N-are rost sa va mint, nici macar la un ceai, in sufragerie. Mi-a tihnit 🙂

Reader report, Alin Fumurescu, “Compromise: A Political and Philosophical History”

Thanks so much for sending along the revised version of this excellent manuscript. I’m impressed by the major changes the author has undertaken—both structural and stylistic—and I would strongly recommend that Cambridge University Press proceed with the publication subject to a few minor cavils identified below. This is an ambitious, important, and wholly original piece of scholarship that breaks new ground in a number of areas.

The author begins with some timely observations about the paradoxical nature of compromise. Why is it that compromise is sometimes regarded as a virtue—and the unwillingness of parties to compromise evidence of dogmatism or stubbornness—whereas at other times a willingness to compromise is seen as tantamount to moral cowardice or weakness of principle? How do we understand the moral nature of compromise, and what are the origins of our latter-day ambivalence? The author is correct that the idea of compromise has been lamentably under-theorized by philosophers and political theorists, and he appropriately seeks to remedy this by unearthing a forgotten genealogy of the term.

In order to answer these pressing contemporary questions, the author undertakes what can only be described as a breath-taking etymology of the word “compromise.” His story begins with the relatively clear-cut origins of the Latin term compromise in the Roman institution of the compromissum, or legal agreement to submit disputes to a third-party. The author next documents the common reception of these Roman institutional practices in Medieval and early modern Europe. The story becomes more intriguing, however, as the author demonstrates—quite persuasively—that the transmission of the word “compromise” from the medieval to the modern world diverges widely between the Continental and Anglo-American worlds. In an absolutely meticulous study of 16^th and 17^th century texts, dictionaries, and philosophical as well as literary works in Britain and France, the author finds categorical differences between Anglo-American and French attitudes toward compromise. Simplifying his thesis greatly, the Anglo-American tradition speaks approvingly of compromise (mostly in a political sense) as a virtue, whereas the French tradition holds compromise (in the moral sense of placing one’s character in jeopardy by being unfaithful to one’s inner self) to be a major vice. What explains this divergence, readers will obviously wonder? The author identifies the roots of this disagreement in two mutually incompatible ways of mediating the tensions at the heart of the modern self—in the dialectic between the forum internum and forum externum. These tensions are further implicated, the author argues, in distinctive modern theories of representation, contractualism, and identity.

As you’ll gather from this brief and quite simplified account, this is a book with Promethean ambitions, drawing upon the fields of medieval and early modern history, political theory, philosophy, and etymology. Quite frankly, given the scope of the undertaking—not to mention the enormity of problems I identified in the previous draft– I did not expect the author to be able to carry this project off. This is one case, however, where I am happy to eat crow.  The author has produced a magnificent work of intellectual history and political philosophy. And unlike many dreary works of medieval and early modern intellectual history, the author both begins and—quite brilliantly concludes—by showing the contemporary lessons and implications of his subject matter. This work will be well-received by intellectual historians (both of Britain and France), political theorists, and moral philosophers. The enterprises of intellectual history and moral philosophy seem all too often to be at odds with one another, as the degree of particularity and scholarly attentiveness to minutia demanded by the former exist in at least some degree of tension with the ability to generalize and extrapolate across periods and contexts. And yet this is one of those rare works that manages to be both rigorous enough to satisfy the historian and yet intellectually free-flowing and inventive enough to hold the attention of political theorists and philosophers. This is the obviously the product of a keen and learned mind. Although it is well-written, accessible, and might draw some popular notice by virtue of the timely theme of compromise, it is very much an academic book.

On the title: the current version is ok, but maybe something more provocative (perhaps a catchy quote or phrase from Burke, Morley, or Halifax?), followed by a colon “XXXX XXXX XXX:A Political and Philosophical History of Compromise”?

While I think that this manuscript could certainly be published as-is, there are a few relatively minor points that the author might want to consider to make this an even more effective manuscript. Some thoughts and suggestions below:

… etc.

De aici, detaliile devin mult prea tehnice.

… imaginea e, nadajduiesc, arhi-cunoscuta. Un magarus (catar ?) inhamat la o caruta si carutasul tinand, in locul biciului, o undita. La capatul unditei e atarnat un morcov ce se balangane in fata magarusului. Ideea ar fi ca, incercand sa ajunga morcovul, magarusul nostru va continua sa alerge, tragand dupa el caruta. Nu stiu daca in realitate o asemenea tehnica a fost vreodata aplicata si nici daca functioneaza, dar n-are nici o importanta. Importanta e imaginea.

Pentru ca, la o privire mai atenta, suntem cu totii niste magarusi, alergand dupa un morcov pe care nu-l vom ajunge niciodata. Sau, ca sa-l parafrazez pe Marin Sorescu, chiar daca vreodata vom apuca sa ne-nfruptam din el, intotdeauna in fata ochilor nostri va rasari un alt morcov, si mai ispititor si mai greu de prins. « Numai sa intru la facultate », « numai s-o termin », « numai sa-mi gasesc o slujba », « numai sa ma asez la casa mea ». Puteti inlocui facultatea si slujba si casa cu orice altceva va mai vine in minte si vi se potriveste mai bine – e acelasi lucru : toti morcovi. Si-n spatele nostru, o caruta.

Si-apoi vin copiii si Dumnezeu, in marea Lui bunatate, mai scoate din sacosa o legatura proaspata de morcovi frumosi mirositori. « Numai sa se nasca sanatos », « numai sa-l vad mergand, vorbind, citind, mergand la scoala ». « Numai s-apuc sa-l invat sa pescuiasca, sa se barbiereasca, sa-si faca nodul la cravata, sa conduca, sa mearga la prima intalnire, sa intre la facultate ».

Morcovii nu intra niciodata in sac. Dimpotriva, se revarsa precum dintr-un con al abundentei.

Si toate randurile de mai sus n-au fost decat pentru a va da vestea cea mare : din aceasta saptamana, Alec, mezinul, a inceput si el sa se barbiereasca ! 🙂 Morcovul urmator e permisul de conducere.

… e timpul ca pe un blog de casa sa va mai fac o dezvaluire „de sufragerie” – ascult doar trei feluri de muzica: clasica (NPR + Cd-uri), soft rock (sunt vreo doua posturi si am cateva CD-uri, y compris sansonete si canzonete) si … muzica populara (country music). [Nota: Pe alde Tudor Gheorghe sau Pavel Stratan nu-i numar, ca nu mi-e clar la ce genre sa-i incadrez.]

Daca primele doua sunt bine primite in familie – cand nu abuzez -, cel de-al treilea gen, country, mi-a atras de-a lungul timpului nenumarate critici din partea unuia sau altuia: ca sunt prea „de la tara” ( a se citi – muzica de rednecsi), ca muzica si lirica sunt, practic, aceleasi cu mici variatiuni, s.a.m.d. Degeaba am incercat eu sa promovez cauza lui Mr. Redneck, subliniind complementaritatea intrinseca desi inefabila (sic) intre doctor si taran. Apelurile mele la intelegerea country music au ramas, in general, fara ecou. Asa ca, la ultimul drum de unul singur spre New Orleans, vreme de (aproape) 12 ore (c-am mai ascultat si din alealalte), m-am destrabalat si, cand am prins cate-un post country, l-am ascultat pan’ ce-a inceput sa fasie.

Si-acum, ca sa ma explic de ce, va ofer doar o mostra (si mai am!). Imi cer anticipat scuze nevorbitorilor de engleza, dar va asigur ca versurile, daca nu si muzica, merita. E despre momentele acelea in care ti se pare ca nimic nu poate sa mearga si mai prost si, totusi, ceva iti demonstreaza contrariul. Momentele cand ti se pare ca viata-i un iad. (A living hell/un iad viu, cum ar zice americanu’). Sper, desi nu cred, ca nu toti stiu despre ce e, cu adevarat, vorba. Sfintii Parinti ii ziceau ataraxia.Lehamitea pana si de lehamite. N-ai ce-i face, nici rugaciunile nu mai ajuta, astepti sa-ti treaca. Budistii Zen ar fi replicat: Ce sa facem? Vara transpiram, iarna tremuram. Albert cel Mare ne-ar fi indemnat sa acceptam ce nu putem schimba si sa stim ce putem si ce nu. Cowboy-ul meu are o solutie asemanatoare, doar ca mai ritmata: Don’t slow down!

If you’re going through hell/ Keep on going/Don’t slow down/If you’re scared don’t show it/You might get ought before the devil even knows you’re there!

Si asta e doar refrenul 🙂 Restul versurilor sunt la fel de bune. De ascultat in loc de luat Prozac 🙂

Si-acum incerc sa va postez cantecelul cu versurile de pe Youtube (daca izbutesc, veti avea de scuzat spelling-ul binevoitorului. Un redneck, ce sa facem? 🙂

… sa tot fi trecut doua zile din 2012, cand m-a apucat o durere de dinti. La inceput a fost asa, ca o boare de primavara peste niste ciresi infloriti: scutura cateva petale si gata. Mai tarziu, boarea s-a transformat in vanticel, vanticelul in furtuna in toata regula. A inceput sa fulgere. Mai intai la gramada, o jumatate de maxilar, mai apoi localizat pe un dinte care, teoretic, nu mai avea nici un nerv (root-canalul sa traiasca). Teoria ca teoria, practica insa nu ma lasa sa dorm noaptea. Si-asa am ajuns la dentistul care se ocupase in prealabil de dintele cu pricina. Un dentist neamt, simpatic altminteri.
Ii spun ce ma doare (la propriu), imi face radiografia si constata ceea ce stiam si eu: dintele cu pricina n-are cum sa ma mai doare. Daca o face, totusi, e pentru ca va fi fiind probabil ceva infectie mititica, pe undeva pe langa. Trece cu antibiotice. Cica.
Asa o fi, dar de atunci au trecut mai bine de 24 de ore si nimic nu s-a schimbat. In bine. In rau, da. La inceput, dupa un pain-killer si-un Ibuprofen, puteam respira cateva ore. Ba mai puteam si adormi. Acum, mai putin. Mai am nitel si ajung precum Dr. House, dependent de Vicodin.
Cum n-am ce face decat sa astept, iar de dormit nu pot, am incercat sa profit. Asa c-am inceput sa ma gandesc de ce durerea e intr-atat de enervanta. Durerea, in general, si cea de dinti, de la care iti dau la rastimpuri lacrimile, in particular. Si nu, nu e pentru ca „te doare” – cu asta se mai poate trai. Si nici ca nu poti dormi – de asta ai putea chiar sa te bucuri, vorba lui Eliade ca adolescent miop. Ci pentru ca nu te poti concentra. Nu-ti poti duce gandurile pana la capat.
De cateva zile, am multe idei bune. Cateva chiar spre foarte bune. Cand incep, insa, sa le „buchisesc”, sa le dau un cap si-o coada, ma-mpiedic de durere, ca de-o caramida asezata de vreun glumet in mijlocul drumului. Si-atunci sar la alta. Si tot asa. Topai de la un gand la altul, intr-o incercare disperata de-a scapa de o banala durere de dinti.
Si uite-asa, m-am decis sa scriu si pe blogul de casa. Cu speranta ca, vorba lui Noica, trecuta prin filtrul culturii, orice durere devine suportabila.
Asa o fi.