… ca ti se-ntampla la rastimpuri. Ceva, cineva, cumva te nauceste. Te ia prin surprindere si te lasa nauc. In literatura Zen ii zice « koan » – « ce sunet se aude cand aplauzi cu o singura palma ? » -, in literatura de specialitate ii zice « unda N- 400 », dupa encefalograma. In literatura populara romana ii zice, simplu dupa vorba, dupa port, « l-a naucit ».

Nauceala e cu atat mai naucitoare cand nu se intampla – si nu se intampla niciodata – cum te-ai astepta. Te-ai astepta ca nauceala sa te paleasca dintr-o data si sa te lase fara grai. « L-a naucit ! » Adevarata nauceala, insa, se cunoaste prin aceea ca te nauceste cum te-ai astepta mai putin – dupa zeci de ani, fara sa-ti traga una peste cap, fara sa te urecheze, fara sa-ti strige « bau ! » cand te astepti mai putin.

Dimpotriva.

Asta e nauceala naucelii.

Cand ai trait o viata intreaga ca naucul, pana si putina normalitate te poate nauci.

Bunaoara, Ancutza. Ancutza ma nauceste, pentru ca ma surprinde de fiece data, zilnic si ceas de ceas, cu normalitatea. Se enerveaza cand trebuie sa se enerveze, plange cand e de plans, iar de iubit, iubeste tot timpul. Fara de pauza. Fara de conditii. Ca-n Corinteni 13.

E, fara doar si poate, naucitoare.

Anul asta am realizat, pentru prima oara – mai bine mai tarziu decat niciodata – ca e ultimul an in care am trait mai mult singuri decat unul fara celalalt. Ultimul. La anul, pe vremea asta, daca va fi, va fi egalitate. Iar peste inca unul, daca binevoieste Doamne-Doamne, numarul anilor impreuna il va fi depasind pe cel al anilor « de unul singur ». De unde vine si se cheama ca trebuie profitat de anul asta.

Suntem inca in perioada de « tatonare ».

Naucitor!