… if you’re going through hell, keep on going!
… e timpul ca pe un blog de casa sa va mai fac o dezvaluire „de sufragerie” – ascult doar trei feluri de muzica: clasica (NPR + Cd-uri), soft rock (sunt vreo doua posturi si am cateva CD-uri, y compris sansonete si canzonete) si … muzica populara (country music). [Nota: Pe alde Tudor Gheorghe sau Pavel Stratan nu-i numar, ca nu mi-e clar la ce genre sa-i incadrez.]
Daca primele doua sunt bine primite in familie – cand nu abuzez -, cel de-al treilea gen, country, mi-a atras de-a lungul timpului nenumarate critici din partea unuia sau altuia: ca sunt prea „de la tara” ( a se citi – muzica de rednecsi), ca muzica si lirica sunt, practic, aceleasi cu mici variatiuni, s.a.m.d. Degeaba am incercat eu sa promovez cauza lui Mr. Redneck, subliniind complementaritatea intrinseca desi inefabila (sic) intre doctor si taran. Apelurile mele la intelegerea country music au ramas, in general, fara ecou. Asa ca, la ultimul drum de unul singur spre New Orleans, vreme de (aproape) 12 ore (c-am mai ascultat si din alealalte), m-am destrabalat si, cand am prins cate-un post country, l-am ascultat pan’ ce-a inceput sa fasie.
Si-acum, ca sa ma explic de ce, va ofer doar o mostra (si mai am!). Imi cer anticipat scuze nevorbitorilor de engleza, dar va asigur ca versurile, daca nu si muzica, merita. E despre momentele acelea in care ti se pare ca nimic nu poate sa mearga si mai prost si, totusi, ceva iti demonstreaza contrariul. Momentele cand ti se pare ca viata-i un iad. (A living hell/un iad viu, cum ar zice americanu’). Sper, desi nu cred, ca nu toti stiu despre ce e, cu adevarat, vorba. Sfintii Parinti ii ziceau ataraxia.Lehamitea pana si de lehamite. N-ai ce-i face, nici rugaciunile nu mai ajuta, astepti sa-ti treaca. Budistii Zen ar fi replicat: Ce sa facem? Vara transpiram, iarna tremuram. Albert cel Mare ne-ar fi indemnat sa acceptam ce nu putem schimba si sa stim ce putem si ce nu. Cowboy-ul meu are o solutie asemanatoare, doar ca mai ritmata: Don’t slow down!
If you’re going through hell/ Keep on going/Don’t slow down/If you’re scared don’t show it/You might get ought before the devil even knows you’re there!
Si asta e doar refrenul 🙂 Restul versurilor sunt la fel de bune. De ascultat in loc de luat Prozac 🙂
Si-acum incerc sa va postez cantecelul cu versurile de pe Youtube (daca izbutesc, veti avea de scuzat spelling-ul binevoitorului. Un redneck, ce sa facem? 🙂
Filed under: Uncategorized | 11 Comments
blog de om 
apoi Rodney Atkins asta chiar ca trece prin iad acum, dupa ce a incercat sa-si sufoce nevasta cu perna :))
ps: nu esti singurul caruia ii place country. me too!
serios? Habar n-aveam! Nici-nici 🙂
Poate ar trebui sa incercati si blue grass, sau, bineinteles, blues (mai ales alea de acu fo’ 50-70 de ani !). Cred ca bat country de departe (by far). Insa, de gustibus …
…de gustibus, intr-adevar. La blue grass n-am marsat niciodata cu asupra de masura.
ce zici de-o excursie la Nashville? Am auzit ca-i un pic mai fain ca pe Gaina. Si, muzica ‘i populara frate! Patru ore de la mine sapte de la tine. Inca patru si pot veni si fani ai muzicii de gen din Blumington. E super in Tennesse… gadeste-te.
.. mai fain ca pe Gaina nu poa’ sa fie 🙂
:)))))))))))))))) mergeti, ma! 😀 😀
C.
ps e super muzica, m-am distrat bine. as veni si eu la nashville, macar mult planificata calatorie in US ar avea un scop: patrunderea in profunzimile culturii americane.
Subscriu la ce zice Dan, bluegrass si blues sunt muult mai „adevarate”. E reconfortant cit de previzibila e country music dar pe mine ma deranjaza cit de multe cintece fake/overproduced/no soul, facute in serie sunt la radio. E un pic de diferenta intre cowboy si redneck. Si daca e sa ma iau de versurile pe care le-ai pus mai sus am o problema majora cu „If you’re scared don’t show it”. Pai de ce sa ne fie rusine de sentimente precum frica? Again un pic fake, americanii astia incearca prea tare sa para supraoameni, sa nu-si arate vulnerabilitatile (exagerez evident). Vine de se pupa cu kilu’ de fard pe care-l pun tanticile care asculta asta… Ma opresc aici, cam multa exegeza … da’ tu esti de vina ca ai inceput cu ataraxia..
🙂 da, previzibilitatea e reconfortanta, mai ales pentru oameni ca noi 🙂
Păi, un fel de manele macho (cu duşmani şi femei şi bani) dar unele chiar moralizatoare, chiar dacă mai găseşti cîte o căinţă de felul: „omoară-mă mamă cu bomfaierul”.
Oricum, pentru un ride interminabil, country stimulează călcatul pe a IV-a-n blană.
corect!