… aici nu e vorba nici de comemorare, nici de pios omagiu si nici macar de „cine-si uita istoria e condamnat s-o repete”. Aici e vorba pur si simplu de un reflex de supravietuire.

Supra-vietuire, da. Transcenderea starii de vietuire, fara de care vietuirea isi pierde rostul.

Fericiti cei care au apucat 21 decembrie ’89 (si zic 21, nu 16 sau orice alta zi pana-n 22, pentru simplul motiv c-atunci s-a tras la Cluj, atunci a fost impuscat Calin Nemes, pe care-l cunosteam; dar va puteti alege singuri ziua). Nu toate generatiile au aceasta sansa, de a trai o stare de gratie. Ca individ, e posibil oricand. Dar o stare de gratie traita de o intreaga generatie deodata nu se-ntampla decat o data la cateva decenii sau, uneori, secole.

Pentru cateva ore, pentru cateva zile, am supra-vietuit cu totii. Nu de destepti sau de buni sau de frumosi, ci din instinct.  Pentru cateva ore, pentru cateva zile, istoria ne-a varat pe toti, de-a valma, cu suturi in dos, intr-o stare de gratie. Pentru ca abia atunci cand esti dispus sa mori pentru ceva intelegi de-adevaratelea pentru ce traiesti. Paradoxal, la o prima vedere, de-abia disponibilitatea ratarii, a sacrificiului, iti confera masura succesului.

Am cazut din acea stare de gratie? Fara indoiala. Unii mai repede, altii mai tarziu, unii dupa cateva ore, altii dupa cateva zile, dar de cazut am cazut cu totii. Asta e si menirea starii de gratie – sa nu dureze. O prinde vietuirea din urma. Ai mirosit picioarele lui Dumnezeu, acum gata, inapoi la grijile de zi cu zi, la bucuriile si la tristetile simple.

Inseamna asta ca ne-am iluzionat atunci? C-am fost fraieri? Nicidecum! Abia atunci am fost cu adevarat – si tocmai de aceea e esential sa ne aducem a-minte. A-minte. De abia starea de gratie da rost vietuielii. In anul de gratie – observati, rogu-va, cum odinioara orice an era unul „de gratie”; putea sa nu fie – 1654, intr-o zi de luni, 23 noiembrie, Blaise Pascal a avut o viziune care a durat vreo doua ore. Un moment de gratie, in care a mirosit de unul singur picioarele lui Dumnezeu. L-a notat imediat si si l-a cusut in captuseala hainei.

Noi am avut 21 decembrie ’89. Mai aveti haina in captuseala careia l-ati cusut?

… daca Erasmus din Rotterdam a scris Elogiul nebuniei, Costica Bradatan scrie Elgoiul ratarii. Am avut bucuria sa-l cunosc pe Costica acum … multisori ani deja (sase? sapte?), prin intermediul lui Aurelian Craiutu, si de atunci am ramas intr-o legatura mai mult decat academica. Se numara printre (foarte) putinii intelectuali romani din State care reusesc sa-si faca vocea auzita in spatiul public de-aici. Nu am o statistica exacta, dar inclin sa cred ca publica mai mult in gazetele din SUA decat in cele din tara.

Ceea ce urmeaza e ultimul articol publicat online de New York Times, la rubrica Opinionator.

Stiu, pare aiurea sa te bucuri de un articol despre ratare taman in preajma Craciunului, dar am cel putin doua scuze valide :): (1) dupa cum apropiatii stiu – si-am mai tot scris inclusiv pe acest blog, subiectul ratarii mi se pare fascinant intr-o societate dominata de obsesia succesului. Spune-mi ce-ai ratat, ca sa-ti spun cine esti. (2) Nu doar moartea, ci si nasterea Mantuitorului sta sub semnul esecului: se naste intr-un grajd, pentru ca alte „salasuri” nu erau disponibile, prefatand astfel tot ceea ce va urma – ratarea ca victorie.

PS Imi cer scuze pentru cei care nu stiu engleza, dar n-o sa ma apuc sa-l traduc. „Originalul” poate fi citit aici: http://opinionator.blogs.nytimes.com/2013/12/15/in-praise-of-failure/?_r=0

In Praise of Failure

… pentru ca, de cand cu internetul, daca nu mai devreme, traim cu totii, la intersectia culturilor, fie ca ne dam seama, fie ca nu. In cazul meu e mai simplu – intersectia asta imi scoate ochii. Ma falesc ca inteleg trei culturi – romana, franceza si engleza – pentru ca vorbesc si citesc in toate trei. Asta e: sunt de moda veche, tin cu Heidegger – reduc cultura la limba, Si cred ca limba il vorbeste pe om, nu invers. Simplificat, spune-mi ce limba vorbesti, ca sa-ti spun cine esti.

Or aici intervine problema „podului”, i.e., a traducerii. Cum traduci o traire dintr-o limba in alta? Cum zici „mi-e dor” in engleza, bunaoara? „I miss you”? Ar merge, daca dorul n-ar presupune doar absenta – imi lipsesti – ci si apropierea: „te doresc”, vin spre tine.

Sau sa luam o carte relativ simpluta – The Help – pe care, dupa cum cititorii fideli stiu, am tradus-o. A fost o traducere contra-conometru, care m-a lasat deopotriva plin de frustrari (Culoarea sentimentelor?) si de ambitii. Cum sa redai in limba romana doua dialecte de negri si unul de alba sudista? Daca mai am ocazia sa traduc, o voi face pe indelete, cu tot respectul pentru duhul limbii.

Nu „Nu pot stinge focul„, asta o poate zice si Marioara aplecata deasupra sobei, ci „Focul meu a-l stinge  nu pot” – cum traduci diferenta? Si uite-asa, ajungem la titlu: Cum poti traduce Oda (in metru antic) a lui Eminescu? Poti? Poti incerca. A facut-o Adrian G. Sahlean – si i-a iesit. Aproape. A ratat „pe mine mie reda-ma”.

Cu alte cuvinte, a ratat finalul. Judecati singuri:

… cand ma apuca tristetile – y compris cele de toamna – le combat, printre altele, cu Requiem-ul lui Mozart. Requiem-ul lui Mozart ma bine-dispune de cand l-am auzit prima oara (si-a trecut ceva timp de atunci).

Multa vreme m-am gandit ca sunt ciudat, ca sa ma exprim eufemistic (americanii au un cuvant mai potrivit – creepy :)): cum sa ma scoata din depresie un cantec, practic, de inmormantare? Ce fel de om sunt? Cu timpul, insa, am gasit mai multe explicatii, una mai convingatoare decat cealalta. Le notez mai mult sau mai putin la intamplare:

– Mai intai de toate, dupa cum o stie orice om trezit dintr-o mahmureala, „cui pe cui se scoate„. O stia, fara doar si poate, si Nichita Stanescu pe propria-i piele, altminteri n-ar fi scris memorabilele versuri: „Intunecand intunericul, iata portile luminii!” Glumesc acum. Putea sa vina de la „cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le„. Paradoxal, dar (in cazul meu, cel putin) functioneaza si la tristetile sfasietoare. Cu tristetea pe tristete calcand.

– Si-acum, daca tot am adus vorba despre tristetile sfasietoare, trebuie sa recunoastem ca sunt frumoase. Exista in tristetea absoluta o frumusete aparte. Or frumusetea nu poate decat sa te bine-dispuna. De ce? Pentru ca te ridica „dincolo”. Frumosul cu litera mare transcende lumea asta. Te scoate, cum se zice despre gaurile negre, „pe partea celalata”. Intr-un alt univers, intr-o alta dimensiune. Acolo unde nu mai este nici durere si nici intristare.

– Requiem-ul lui Mozart e, fara doar si poate, frumos. Dar e mai mult decat atat – e nu doar inaltator, e totodata si „mobilizator”. Da, da, nu radeti! Ascultati partea cu Dies irae (mania Domnului). E mobilizatoare in lumea asta chiar daca nu intelegi versurile. Chiar daca nu stii latina. Iar, daca le-ntelegi, si mai bine: perspectiva de-a suferi judecata fara mila a lui Dumnezeu, judecata dreapta, neinsotita de mila, judecata „geometrului” daca preferati (ca tot am pomenit de el intr-o postare trecuta) functioneaza de multe ori ca un sut in dos. Si stim – orice sut in dos e un salt inainte 🙂

– In fine, dar nu in cele din urma, dupa Dies irae vine Lacrimosa (asta nu mai are nevoie de traducere) – unde judecata se imbina cu mila, facand frumosul si mai frumos, daca se poate asa ceva (se poate). Or, o tristete frumoasa, oricat de sfasietoare, nu mai e, cu adevarat, trista. A trecut „dincolo”.

Nu va mai plictisesc. E toamna. Enjoy!

PS Stiu, Requiem-ul nu se opreste aici. Dar Lacrimosa e ultima parte despre care se stie cu siguranta ca a fost inceputa de Mozart. Mai departe incep speculatiile, iar eu nu sunt nici pe departe specialist. Si, nu ma laud, pana aici mi-a placut cel mai mult de cand l-am auzit prima oara. Abia mult mai tarziu i-am aflat povestea. Am si martori.

UPDATE: Bantuie requiem-ul 🙂 Intamplarea face ca Sever Voinescu (tine mai nou o rubrica de cultura in Evenimentul Zilei, daca nu stiati) sa scrie si el despre requiem in general si despre Requiem-ul lui Verdi in particular. AICI.

Merita citit. Si ascultat. Alta mancare de peste, dar comparatia trebuie facuta. Gasiti fragmente la sfarsitul articolului.

… mi-a zis un prieten (Mihnea, ce sa ne mai ascundem dupa degete? Eu, spre deosebire de Pinocchio, am doi greierasi Jiminy, pe Mihnea si pe Zbengu) ca am un stil de viata absolut imposibil: imping totul dincolo de limitele normalului, ale suportabilului, manat de convingerea ca „se poate”, ca „ma scot eu cumva”, ca pot „intinde coarda” la nesfarsit, fara sa se rupa si sa ma plezneasca peste ochi.

Nu stiu eu multe, da’ macar atata am invatat: cand iti zice Jiminy ceva, se cuvine sa-l iei in serios.

Asa ca am stat si m-am gandit. (Nota: Observati, inca o data, rogu-va, ce desteapta e limba romana – n-o meritam: Am stat, m-am oprit sa „imi trag sufletul” si „m-am gandit”, eu pre mine ma am gandit.)

Zice omul asta ceva.

Si mi-am dat seama de unde mi se trage. In fine, sa nu cad in pacatul denuntat de Hume, si-anume sa stabilesc relatii de cauzalitate acolo unde sunt doar relatii de succesiune – daca ceasul meu suna (nu suna) de fiecare data inainte de rasaritul soarelui nu inseamna ca soarele rasare pentru ca-mi suna mie ceasul – nu e sigur ca de acolo „mi se trage”. Dar e sigur ca o relatie exista (la urma urmei, imi pun ceasul sa sune inainte de rasaritul soarelui pentru ca am un motiv).

Deci – si aici urmeaza o poveste pe care cei foarte apropiati o stiu deja, dar care capata o noua semnificatie in contextul invocat de Mihnea: Eram tanar. Cat de tanar? Nu mai tin bine minte. Eram in primul sau al doilea an de medicina, indragostit de Cluj si de viata de student, umblam cu castane fierbinti in buzunar, fumam Carpati-fara, si citeam literatura subversiva pe care o comentam la Arizona si Croco – pentru ca pe vremea aia mai existau. Ma imbatam cu idei, ca asta era mai ieftin.

Intr-o dupa-amiaza de toamna, ma plimbam prin Parcul Mare (Central, parca ii spune). Ma plimbam mult pe vremea aia, ca n-aveam bani de nici unele, asa ca asta era o solutie eficienta de-a pierde vremea, castigand-o. Peripatetizam de unul singur. Pe stradutele de pe langa vechiul Zid al Cetatii, prin Gradina Botanica, prin Parcul Central.

Si-atunci, in dupa-amiaza aia de toamna, incredibil de frumoasa, cu o lumina de miere filtrata printre frunze ruginii (nu incerc aici sa fiu poetic, dimpotriva, incerc sa fiu „stiintific”), a batut vantul si a inceput ploaia de castane.

A fost, cum ar zice americanul, a once in a life-time experience. Vor mai fi fost si vor mai fi fiind ploi de castane in Parcul Mare, dar eu nu am prins-o decat pe asta: Din senin, a inceput sa bata vantul si castanii parca atata asteptau ca sa se scuture.

Castanii asteptau sa se scape de castane.

Castanele erau coapte.

Castanele asteptau si ele sa se scpae de castani.

A fost un moment frumos pentru ca rotund, un moment perfect, cand toate se intalnesc acolo unde erau sortite sa se intalneasca. (Cine n-a inteles sortirea, a trait degeaba.)

Rapaiau castanele pe alee ca o grindina deasa.

Cele cateva femei care erau pe-acolo si-au deschis umbrelele si-au inceput sa tipe. Nu stiau nici ele de ce tipa – de speriate sau de fericite. Asa ceva nu ti se intampla in fiecare zi.

Eu, atunci ca si acum, n-aveam umbrela. Cum stiti, nu port izmene si nici umbrela – din principiu. Asa ca am continuat sa merg.

Prima mea reactie a fost sa ma adapostesc, dar cumva, nu stiu nici acum de ce, am decis sa merg in continuare prin rapaiala de castane. Nici n-am incetinit, nici n-am grabit pasul.

Am mers. La plimbare.

Si-atunci s-a intamplat minunea.

Nici una, dar nici una din cele cateva mii, zeci de mii de castane, nu m-a atins. Timp de cateva minute – nu stiu cate, ca nu m-am uitat la ceas, dar au fost cateva, trei? cinci? zece? cine mai stie ce importanta are? timpul merge altfel in astfel de momente – m-am plimbat printr-o ploaie de castane si am scapat neatins.

Cadeau din toate partile. In fata mea, in spatele meu, la stanga si la dreapta. Zeci, sute, mii. Nu m-am oprit, nu m-am grabit, n-am incetinit. De ce? Nu stiu nici pana in ziua de-acum. Ma testam? Il testam, Doamne iarta-ma, pe Doamne-Doamne? Nu stiu. Stiu doar ca m-am plimbat printr-o ploaie, o furtuna de castane si nu m-a atins nici una.

P.S. Ca sa-i raspund lui Mihnea: Asa ca poate nu fortez eu limitele normalitatii sau/si pe cele ale suportabilului. Poate – doar poate – normalitatea si suportabilul ma forteaza pe mine sa ma plimb, nu impertubabil, nu nepasator – eram perturbat si-mi pasa! – printr-o ploaie de castane fara sa ma atinga nici una.

Pana ma va atinge. Ca ma va atinge. Dar macar m-am plimbat.

… si ma gandesc tot mai serios c-ar trebui sa termin cartea aia cu „The Loser – Or How to Fail in Three Easy Steps„. Zice Apostolul Pavel: „Cand sunt slab, atunci sunt tare„. (2 Corinteni, 12:10) Cred ca au dreptate cei care sustin ca, fara ultimul apostol, crestinismul n-ar fi fost (atat de) victorios. Si asta pentru ca Pavel i-a inteles esenta si a dezvaluit-o lumii – nu poti castiga cu-adevarat decat pierzand.

Dar pentru asta trebuie sa stii ca pierzi. Nu e suficient ca esti slab. Trebuie sa fii pe deplin constient de asta, Nu slabiciunea in sine este tarie, ci recunoasterea ei. Recunoasterea conditiei umane, altfel spus. „Cine va voi sa-si castige sufletul si-l va pierde” (Marcu, 8:35). Cine va voi. Cine va vrea sa-si castige sufletul, nu cine si-l castiga. Inca o data, si inca o data, nu e vorba despre faptul in sine, ci despre atitudinea constienta fata de fapt. „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele” (Marcu 9:24). Faptul e ca nu cred, pentru ca dac-as avea credinta cat un bob de mustar, as muta muntii din loc (Matei, 17:20). Dar nu-i mut. Deci n-am – e un fapt. Atitudinea mea fata de acest fapt, insa, e ca vreau sa cred: nu neg faptul, nu incerc sa-l ascund sub pres, dar nici nu-mi fac din el chip cioplit. Nu ma inchin la fapte.

As putea continua asa mult si bine – si poate-apuc s-o fac vreodata – dar sper ca ati prins ideea. O putem citi si invers: cand esti tare, esti slab. Cu alte cuvinte, taman atunci cand iti imaginezi ca ai „situatia sub control”, ca esti „calare pe ea”, atunci esti cel mai in pericol de-a fi aruncat din sa si de-ati frange gatul. Taman atunci cand esti mai sigur de tine, risti sa te frangi.

Iertata-mi fie vorba proasta (mai cu seama de catre catolici :)), dar din punctul asta de vedere Apostolul Petru era … cum sa zic? … mai bolovanos. Mai cu picioarele pe pamant. Poate de aceea si e ales drept piatra de temelie a bisericii din lumea aceasta – ca e mai aproape de majoritate, e mai teluric. La Cina cea de Taina e sigur pe el, e calare pe situatie: „Doamne, cu Tine sunt gata sa merg chiar si in temnita sau la moarte” (Luca, 22:33). La care Iisus ii raspunde „”Petre, iti spun ca nu va canta astazi cocosul, pana te vei lepada de trei ori” – de ce? – „pentru ca nu Ma cunosti.” (Luca 22:34) La fel de bine Mantuitorul putea spune „pentru ca nu te cunosti”, daca adevaratul „sine” nu se descopera decat prin Hristos.

Iar cand – de-abia ce-i promisese Iisus cheile Imparatiei – Petru afla ca Hristos va fi rastignit, sare ca ars: „Sa te fereasca Dumnezeu, Doamne, sa nu Ti se intample asa ceva!” (Matei 16:22). Cum o sa-si lase Dumnezu Fiul sa fie rastignit? Si asta desi stia ca urmeaza sa invie in a treia zi! Si-atunci, Hristos ii da poate cea mai aspra replica din toate evangheliile: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine!” De ce? „Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.”

Sarmanul Petru inca nu prinsese ideea: nu poti castiga decat pierzand. Cand (stii ca) esti slab, atunci esti tare. El gandea inca in categoriile oamenilor: trebuie sa te feresti de esec, ca de dracu’. In realitate, dracului nu-i plac slabiciunile recunoscute, ci doar acelea care isi imagineaza ca sunt „tarii”. Dracului ii plac slabiciunile care-si imagineaza ca sunt virtuti (are Denis de Rougemont cateva pagini interesante pe tema asta in „Partea Diavolului„.) Tocmai de aceea Mantuitorul il numeste pe Petru „Satana”.

Pe de alta parte, Apostolul Pavel n-avea cum sa se insele la acest punct. El, Saul, fusese deja calare pe situatie – atat la propriu cat si la figurat – cand mergea sa prigoneasca crestini pe Drumul Damascului si-a fost aruncat din sa – atat la propriu cat si la figurat. A inteles lectia de la bun inceput. Cand sunt tare, atunci sunt slab.

Nu-i de mirare ca tot Pavel a scris si Corinteni 13: nici o putere nu se compara cu iubirea, tocmai pentru ca iubirea e – din perspectiva omeneasca – slaba. Proorocia, vorbitul in limbi, milostenia, ba chiar si credinta sunt „puteri”. Din perspectiva omeneasca, insa, iubirea e „pampalaie” – si stie: se lasa calcata in picioare: indura tot, iarta tot, e indelung rabdatoare, nu se supara niciodata, nu pizmuieste, nu se gandeste la rau.

Da, iubirea e slaba. Si tocmai de aceea e tare. Mai tare decat toate puterile, mai tare chiar decat credinta si nadejdea, zice Apostolul Pavel. Pentru ca stie ca-i slaba, iubirea e tare frumoasa.

Motto: „What makes the desert beautiful is that somewhere it hides a well.”

… St Exupery, in Citadela, are un personaj – Geometrul.  [Nota: Pentru necunoscatori – St Exupery e autorul meu preferat si omul pe care-l invidiez cu toata sinceritatea, din mai multe motive.] Ei bine, omul asta, cu toata logica lui rigida, isi tunde in fiecare dimineata trandafirii.

Da.

Geometrul isi tunde trandafirii si se bucura. Va dati seama? Nu va dati – spuneti drept. Nu vedeti nimic extraordinar in asta. Si nu vedeti pentru ca dumneavoastra – in fine marea majoritate – va tundeti, in fiece zi lasata de la Dumnezeu, trandafirii, chiar daca nu stiti. Cum zicea Platon, nu mai auzim muzica sferelor pentru ca o auzim tot timpul. Sau, daca vreti un exemplu mai mundan. aia de stau pe langa cascada Niagara (sau o cale ferata), nu mai aud zgomotul asurzitor al cascadei sau al trenurilor. Pentru dumneavoastra a nu-ti tunde trandafirii ar fi un soc. Ca vi-i tundeti tot timpul.

Pentru dumneavoastra e un reflex, un gest instinctiv printre atatea altele. Pentru geometru, nu. Cand geometrul isi tunde trandafirii stie foarte bine ce face – un efort spre normalitate. El, care traieste cu teoreme si formule, are nevoie de trandafirii din gradina. Are nevoie de gradina, Are nevoie de pamantul reavan, mirosind dupa ploaie.

Eu nu-s geometru. Dar pe mine m-a invatat Ancutza sa fac snitzele – si mi le fac duminica. Bat oul. pun pezmetul, fac snitzelul. Nu vor fi fiind ele vieneze. dar nici nu-s mai rele decat alea din Viena (le-am incercat anul trecut, merci Alinutza).

Eu n-am trandafiri, aici, sa-i tund. Dar am unghii. Si mi le tai o data pe saptamana.

Nu radeti, ca nu e de ras. Dupa ce stai singur cu anii, invartindu-te intr-un studiou de cativa metri patrati, daca ajungi sa te barbieresti si sa-ti tai unghiile esti inca in zona normalitatii.

Se cheama ca inca iti mai tunzi trandafirii.

Ma aude cineva?

PS „No single event can awaken within us a stranger totally unknown to us. To live is to be slowly born. It would be a bit too easy if we could go about borrowing ready-made souls.”

… nu sunt un adept infocat al biologiei evolutioniste, ca n-am cum, din doua motive: ca e biologie si ca e evolutionista 🙂

Ce vreau sa zic?

(1) Ca nu poti explica totul prin prisma biologiei. In general, nu poti explica totul prin prisma unei parti. Ca de aia totul e tot, ca e mai mult decat suma partilor – o chestie cat se poate de simpla, de bun simt, pe care o stiau stramosii nostri, dar pe care, cumva, am pierdut-o pe drum. Repet, nu e aici vorba neaparat de biologie. E vorba de un anumit fel de a te raporta la lume si la viata. Un Weltanschauung, daca sunteti inamorati de cuvinte nemtesti, care – ca si ochelarii – te fac sa pari mai inteligent 🙂 Serios acum: Ganditi-va doar la toate reclamele in care un aspirator, un detergent, o pilula – in fine, ceva, orice – te fac fericit. Ai „ceva-ul” ala, esti fericit. Nu-l ai? Ghinion. Esti nefericit. N-ai stiut? Nu-i nimic, afli acum. N-ai cont de Facebook sau de twitter, nu existi – cum imi zicea odinioara Laura. Astea – ca si biologia – sunt explicatii unidimensionale pentru un univers complex, multi-dimensional.

Nu poti reduce totul la gene, hormoni, feromoni sau mai-stiu-eu-ce. Adica poti, dar nu e bine, nici teoretic si nici practic.

Teoretic pentru ca, repet, suntem mai mult decat suma partilor. Si nu suntem masini. Rousseau – in ciuda multiplelor defecte – a zis el ceva cand a zis ca suntem oameni nu pentru ca suntem inteligenti, ci pentru ca suntem liberi. De fapt, suntem inteligenti pentru ca suntem liberi. Spre deosebire de animale, noi putem alege sa facem X sau Y. Leul nu se poate apuca sa pasca, nici mielul sa zboare sau sa sara la beregata leului, s-o sfasie. Noi, insa, putem. Iar asta ne forteaza sa fim destepti.

Practic, pentru ca – si daca, prin reducere la absurd, ar fi adevarat – nu ne-ar folosi la nimic. Daca sufar, ma bucur, ma indragostesc sau urasc din motive de gene, hormoni, feromoni si alte alea, nu mai am nici o responsabilitate – adicatelea nici o libertate. Reactionez. Sunt o victima din start. Sunt o papusa trasa pe sfori de hormoni (n-am gasit alta rima :)). Sunt programat din start, intors cu cheia. Fac ce mi-a fost scris in codul genetic sau in istoria familiei sa fac. Nu-s nici de vina, dar nici merite nu-mi pot aroga. Exagerez, insa foarte putin.

(2) Conceptul de „evolutie” mi-e suspect din start. Nu pentru ca n-as „crede” in dinozauri sau pentru ca l-as crede pe Darwin tampit. Nu pentru ca ma oripileaza ideea ca ne tragem din maimute, or asta contrazice Biblia. Nu. Ci pentru ca a „evolua” presupune ca stii spre ce. Evoluezi in masura in care te apropii de ceva care stii ca-i bun, or „binele” in biologia evolutionista e definit strict ca si supravietuirea genelor/ the survival of the genes. De aia nu-i zicem schimbare sau involutie. Cum ar veni, stim ce-i bine. Sa ne supravietuiasca genele. De aia barbatii sunt mai predispusi sa insele, ca vor sa-si largeasca „baza genetica”. De aia femeile nu sunt la fel de predispuse, ca nu vor sa-si compromita sansele de supravietuire a genelor prin progenituri. Poti insamanta, pardon, o mie de femei, dar nu poti creste de una singura o mie de copii. S.a.m.d. Cam simplut, dupa gustul meu.

Acestea fiind zise, nu zic ca n-au si astia cu biologia evolutionista dreptatea lor. Cata vreme mergi la buda si altele asemenea, ar fi putintel penibil sa-ti negi partea animalica. Da, avem 98% (parca) din gene in comun cu cimpanzeii. Ne place mancarea, ne place sexul, chiar si cand zicem ca „facem dragoste”. [Vedeti? Zicem ca facem dragoste, nu sex, ca nu vrem sa fim cimpanzei. Nu vrem. Putem. Deci nu suntem :)]

Are atunci Mihnea dreptate cand zice ca femeile au, din start, un avans in gestionarea timpului raportat la barbati, pentru simplul fapt ca sunt femei? De buna seama ca are. Cand esti programata genetic sa tii un fat in pantece pentru noua luni asta iti schimba felul de a te raporta la lume si la viata, fie ca faci copii, fie ca nu. Iti schimba Weltanschauung-ul.

Si-aici vroiam sa ajung (stiu – mi-a luat ceva timp, aveti a ma ierta, sufar de sfatosenie in ultima vreme): Femeile sunt ca si chinezii :): nu se grabesc. Daca ati auzit de capcana vietnameza de o mie de ani sau de Mao raspunzandu-i reporterului care-l intreba ce parere are despre Revolutia Franceza „e prea devreme ca sa ma pot pronunta„, intelegeti ce vreau sa zic. E contra-intuitiv, da, dar mai ganditi-va o data inainte sa radeti.

Femeile sunt precum englezii. Femeile sunt din start conservatoare. Sunt rabdatoare. Rabdarea le este a doua natura. Cand te incearca, cu asta te incearca: nu cati bani ai, nu cat de chipes esti, nu daca scrii poezie, nu daca bei, fumezi sau iti plac cainii, ci daca ai rabdare. Cu ele si cu lumea. Daca ai rabdare cu ele, ai rabdare si cu tine.

Si nu va ganditi (neaparat) la prostii – desi si-aici teoria pare sa functioneze. Ganditi-va doar cat timp ii ia unei femei sa se decida la orice – de la pantofii pe care sa-i cumpere, la iubitul vietii. Cu noi e mai simplu. Noi suntem mai simpli, de la natura. Nu neaparat mai tampiti, dar mai simpli. Fie reactionam instinctiv – flutura-mi tramvaiul si-ntorc capul – fie vedem problema si decidem asupra solutiei mai la indemana. Cea mai rationala. (Paradoxal, cele doua tendinte nu se bat cap in cap.) De aceea, la barbati, atat bucuriile cat si tristetile dureaza mai putin. Nu stam pe loc. [Nota: In treacat fie spus, aici Mihnea cred c-a gresit, spunand ca femeile au timpul, noi, spatiul. Noi „avem” spatiul in masura in care il largim, il exploram, in masura in care ne miscam de colo, colo. Femeile, insa, il au cu adevarat, pentru ca ele il locuiesc, il aseaza, il tin „pe loc”.]

Noi ne miscam – amusinam – jungla, muntii, pesterile. Femeile vin si, vorba lui Heidegger, le locuiesc in chip poetic si pentru noi. Pentru ca da, in chip poetic locuieste omule pe acest pamant – nu va faceti iluzii prozaice; suntem condamnati la poezie 🙂

De aceea, ca regula generala (ca nimeni nu pretinde ca nu-s si exceptii) femeile tind sa se indragosteasca rar, da’ bine, barbatii des, da’ mai putin. Si tot de aceea, bucuriile si suferintele femeilor si cele ale  barbatilor nu pot fi comparate.  Sunt alta mancare de peste. [Ma poate lamuri cineva de unde vine expresia asta in limba romana (ca n-am mai auzit-o in alte limbi)? De ce nu „alta mancare de pui sau porc”?]

Barbatii n-au rabdare nici cu suferintele, nici cu bucuriile. Femeile au. Barbatii n-au nicodata timp. Sunt tot timpul (sic) pe fuga. Femeile au. „Take your time” e o expresie care nu se poate traduce, dar a fost, cu siguranta, inventata de o femeie.

(V-am avertizat din start ca asta nu va fi un text recomandat zelotilor PC.)

Cand se bucura, barbatul se bucura foarte tare pentru cinci minute, chiuieste, eventual se-mbata, dupa care incepe deja sa se ingrijoreze de altceva. Femeia, nu. Femeia „takes her time”. Se bucura domol si mult, cum plimba degustatorii de vinuri licoarea prin gura, fara se indure s-o inghita sau s-o scuipe din gura.

Cand se supara pe cineva sau sufera, barbatul sufera intens, tranteste caciula de pamant si-o calca-n picioare. Eventual se-mabata; la fel cum ar fi facut-o de bucurie. P-orma si-o ridica din tarana, o scutura si si-o indeasa pe cap. Doar n-o s-arunci o cusma buna. Femeia, nu. Femeia isi incepe suferinta domol, de parca ar fi un maraton, la care important e sa-ti dozezi atat respiratia cat si energiile. Si-o tine. Patruzeci de kilometri, sau patruzeci de zile sau patruzeci de ani.

Pe urma, de-abia, ii trece si ei. Ca-i trece, la un moment dat. Om si femeia 🙂

Barbatul e complet nedumerit si se scarpina-n crestet, asteptand-o pe linia de sosire: „Pai dac-ai stiut c-aici vroiai, de fapt, sa ajungi, de ce ti-a luat atata timp?” De ce sa pierzi timpul?

Or, asta nu intelegem noi. Femeile nu pierd timpul – il castiga. Castiga timp taman atunci cand par sa-l piarda. Ele invata. Pathei mathos – suferinta, ca si bucuriile, te-nvata. Asta daca ai timp. Barbatii sunt repeziti, n-au rabdare. Nu vor sa piarda timpul. Vor solutii hic et nunc. Aici si acum. pe loc. Asta e linia de sosire, acolo vreau sa ajung – si ajung, pe coate si-n genunchi daca trebuie, sau mor incercand sa ajung acolo cat mai repede. V-ati gandit vreodata de ce media de varsta a barbatilor a fost, este si va ramane mai mica decat cea a femeilor? Nu pentru ca se-mpusca, calaresc motocilete sau merg la razboi. Nu. Ci pentru ca se grabesc sa ajunga la linia de sosire. Pentru ca barbatul se grabeste sa moara, chiar daca nu stie. Femeia, in schimb, are rabdare. Nu-i graba. Take your time. Moartea, ca si pantofii, nu se termina cu una cu doua. Avem timp.

Pe scurt, cu fiecare bucurie sau tristete, barbatii pierd timp, incercand sa nu-l iroseasca. femeile il castiga, batandu-si joc de el.

P.S. Spusa lui Bernard Show, daca nu ma-nsel, ar putea folosi aci drept motto (sau PS): „Femeia nu este inferioara barbatului, nici superioara lui. Iar despre egalitate nici nu poate fi vorba”.