… 21 decembrie ’89 – „Vom muri si vom fi liberi!” Starea de gratie
… aici nu e vorba nici de comemorare, nici de pios omagiu si nici macar de „cine-si uita istoria e condamnat s-o repete”. Aici e vorba pur si simplu de un reflex de supravietuire.
Supra-vietuire, da. Transcenderea starii de vietuire, fara de care vietuirea isi pierde rostul.
Fericiti cei care au apucat 21 decembrie ’89 (si zic 21, nu 16 sau orice alta zi pana-n 22, pentru simplul motiv c-atunci s-a tras la Cluj, atunci a fost impuscat Calin Nemes, pe care-l cunosteam; dar va puteti alege singuri ziua). Nu toate generatiile au aceasta sansa, de a trai o stare de gratie. Ca individ, e posibil oricand. Dar o stare de gratie traita de o intreaga generatie deodata nu se-ntampla decat o data la cateva decenii sau, uneori, secole.
Pentru cateva ore, pentru cateva zile, am supra-vietuit cu totii. Nu de destepti sau de buni sau de frumosi, ci din instinct. Pentru cateva ore, pentru cateva zile, istoria ne-a varat pe toti, de-a valma, cu suturi in dos, intr-o stare de gratie. Pentru ca abia atunci cand esti dispus sa mori pentru ceva intelegi de-adevaratelea pentru ce traiesti. Paradoxal, la o prima vedere, de-abia disponibilitatea ratarii, a sacrificiului, iti confera masura succesului.
Am cazut din acea stare de gratie? Fara indoiala. Unii mai repede, altii mai tarziu, unii dupa cateva ore, altii dupa cateva zile, dar de cazut am cazut cu totii. Asta e si menirea starii de gratie – sa nu dureze. O prinde vietuirea din urma. Ai mirosit picioarele lui Dumnezeu, acum gata, inapoi la grijile de zi cu zi, la bucuriile si la tristetile simple.
Inseamna asta ca ne-am iluzionat atunci? C-am fost fraieri? Nicidecum! Abia atunci am fost cu adevarat – si tocmai de aceea e esential sa ne aducem a-minte. A-minte. De abia starea de gratie da rost vietuielii. In anul de gratie – observati, rogu-va, cum odinioara orice an era unul „de gratie”; putea sa nu fie – 1654, intr-o zi de luni, 23 noiembrie, Blaise Pascal a avut o viziune care a durat vreo doua ore. Un moment de gratie, in care a mirosit de unul singur picioarele lui Dumnezeu. L-a notat imediat si si l-a cusut in captuseala hainei.
Noi am avut 21 decembrie ’89. Mai aveti haina in captuseala careia l-ati cusut?
Filed under: Uncategorized | 2 Comments
blog de om 
Aveam 18 când s-a întâmplat şi da, a fost o stare de graţie de care îmi aduc aminte cu cutremurare, mai am haina. Şi încerc să mă bucur de ceea ce ne-a fost dat prin 89, libertatea de alegere. Da, libertatea care include şi dreptul de a greşi, a cădea şi a o lua de la capăt şi de a nu lasă moliile să vină să-mi spună despre ce-am simţit eu atunci.
Corect! Iata exemplul unei haine care-l face pe om 🙂 Sarbatori fericite!