… cand ma apuca tristetile – y compris cele de toamna – le combat, printre altele, cu Requiem-ul lui Mozart. Requiem-ul lui Mozart ma bine-dispune de cand l-am auzit prima oara (si-a trecut ceva timp de atunci).

Multa vreme m-am gandit ca sunt ciudat, ca sa ma exprim eufemistic (americanii au un cuvant mai potrivit – creepy :)): cum sa ma scoata din depresie un cantec, practic, de inmormantare? Ce fel de om sunt? Cu timpul, insa, am gasit mai multe explicatii, una mai convingatoare decat cealalta. Le notez mai mult sau mai putin la intamplare:

– Mai intai de toate, dupa cum o stie orice om trezit dintr-o mahmureala, „cui pe cui se scoate„. O stia, fara doar si poate, si Nichita Stanescu pe propria-i piele, altminteri n-ar fi scris memorabilele versuri: „Intunecand intunericul, iata portile luminii!” Glumesc acum. Putea sa vina de la „cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le„. Paradoxal, dar (in cazul meu, cel putin) functioneaza si la tristetile sfasietoare. Cu tristetea pe tristete calcand.

– Si-acum, daca tot am adus vorba despre tristetile sfasietoare, trebuie sa recunoastem ca sunt frumoase. Exista in tristetea absoluta o frumusete aparte. Or frumusetea nu poate decat sa te bine-dispuna. De ce? Pentru ca te ridica „dincolo”. Frumosul cu litera mare transcende lumea asta. Te scoate, cum se zice despre gaurile negre, „pe partea celalata”. Intr-un alt univers, intr-o alta dimensiune. Acolo unde nu mai este nici durere si nici intristare.

– Requiem-ul lui Mozart e, fara doar si poate, frumos. Dar e mai mult decat atat – e nu doar inaltator, e totodata si „mobilizator”. Da, da, nu radeti! Ascultati partea cu Dies irae (mania Domnului). E mobilizatoare in lumea asta chiar daca nu intelegi versurile. Chiar daca nu stii latina. Iar, daca le-ntelegi, si mai bine: perspectiva de-a suferi judecata fara mila a lui Dumnezeu, judecata dreapta, neinsotita de mila, judecata „geometrului” daca preferati (ca tot am pomenit de el intr-o postare trecuta) functioneaza de multe ori ca un sut in dos. Si stim – orice sut in dos e un salt inainte 🙂

– In fine, dar nu in cele din urma, dupa Dies irae vine Lacrimosa (asta nu mai are nevoie de traducere) – unde judecata se imbina cu mila, facand frumosul si mai frumos, daca se poate asa ceva (se poate). Or, o tristete frumoasa, oricat de sfasietoare, nu mai e, cu adevarat, trista. A trecut „dincolo”.

Nu va mai plictisesc. E toamna. Enjoy!

PS Stiu, Requiem-ul nu se opreste aici. Dar Lacrimosa e ultima parte despre care se stie cu siguranta ca a fost inceputa de Mozart. Mai departe incep speculatiile, iar eu nu sunt nici pe departe specialist. Si, nu ma laud, pana aici mi-a placut cel mai mult de cand l-am auzit prima oara. Abia mult mai tarziu i-am aflat povestea. Am si martori.

UPDATE: Bantuie requiem-ul 🙂 Intamplarea face ca Sever Voinescu (tine mai nou o rubrica de cultura in Evenimentul Zilei, daca nu stiati) sa scrie si el despre requiem in general si despre Requiem-ul lui Verdi in particular. AICI.

Merita citit. Si ascultat. Alta mancare de peste, dar comparatia trebuie facuta. Gasiti fragmente la sfarsitul articolului.