… ploaia de castane

02Noi13

… mi-a zis un prieten (Mihnea, ce sa ne mai ascundem dupa degete? Eu, spre deosebire de Pinocchio, am doi greierasi Jiminy, pe Mihnea si pe Zbengu) ca am un stil de viata absolut imposibil: imping totul dincolo de limitele normalului, ale suportabilului, manat de convingerea ca „se poate”, ca „ma scot eu cumva”, ca pot „intinde coarda” la nesfarsit, fara sa se rupa si sa ma plezneasca peste ochi.

Nu stiu eu multe, da’ macar atata am invatat: cand iti zice Jiminy ceva, se cuvine sa-l iei in serios.

Imagine

Asa ca am stat si m-am gandit. (Nota: Observati, inca o data, rogu-va, ce desteapta e limba romana – n-o meritam: Am stat, m-am oprit sa „imi trag sufletul” si „m-am gandit”, eu pre mine ma am gandit.)

Zice omul asta ceva.

Si mi-am dat seama de unde mi se trage. In fine, sa nu cad in pacatul denuntat de Hume, si-anume sa stabilesc relatii de cauzalitate acolo unde sunt doar relatii de succesiune – daca ceasul meu suna (nu suna) de fiecare data inainte de rasaritul soarelui nu inseamna ca soarele rasare pentru ca-mi suna mie ceasul – nu e sigur ca de acolo „mi se trage”. Dar e sigur ca o relatie exista (la urma urmei, imi pun ceasul sa sune inainte de rasaritul soarelui pentru ca am un motiv).

Deci – si aici urmeaza o poveste pe care cei foarte apropiati o stiu deja, dar care capata o noua semnificatie in contextul invocat de Mihnea: Eram tanar. Cat de tanar? Nu mai tin bine minte. Eram in primul sau al doilea an de medicina, indragostit de Cluj si de viata de student, umblam cu castane fierbinti in buzunar, fumam Carpati-fara, si citeam literatura subversiva pe care o comentam la Arizona si Croco – pentru ca pe vremea aia mai existau. Ma imbatam cu idei, ca asta era mai ieftin.

Intr-o dupa-amiaza de toamna, ma plimbam prin Parcul Mare (Central, parca ii spune). Ma plimbam mult pe vremea aia, ca n-aveam bani de nici unele, asa ca asta era o solutie eficienta de-a pierde vremea, castigand-o. Peripatetizam de unul singur. Pe stradutele de pe langa vechiul Zid al Cetatii, prin Gradina Botanica, prin Parcul Central.

Si-atunci, in dupa-amiaza aia de toamna, incredibil de frumoasa, cu o lumina de miere filtrata printre frunze ruginii (nu incerc aici sa fiu poetic, dimpotriva, incerc sa fiu „stiintific”), a batut vantul si a inceput ploaia de castane.

A fost, cum ar zice americanul, a once in a life-time experience. Vor mai fi fost si vor mai fi fiind ploi de castane in Parcul Mare, dar eu nu am prins-o decat pe asta: Din senin, a inceput sa bata vantul si castanii parca atata asteptau ca sa se scuture.

Castanii asteptau sa se scape de castane.

Castanele erau coapte.

Castanele asteptau si ele sa se scpae de castani.

A fost un moment frumos pentru ca rotund, un moment perfect, cand toate se intalnesc acolo unde erau sortite sa se intalneasca. (Cine n-a inteles sortirea, a trait degeaba.)

Rapaiau castanele pe alee ca o grindina deasa.

Cele cateva femei care erau pe-acolo si-au deschis umbrelele si-au inceput sa tipe. Nu stiau nici ele de ce tipa – de speriate sau de fericite. Asa ceva nu ti se intampla in fiecare zi.

Eu, atunci ca si acum, n-aveam umbrela. Cum stiti, nu port izmene si nici umbrela – din principiu. Asa ca am continuat sa merg.

Prima mea reactie a fost sa ma adapostesc, dar cumva, nu stiu nici acum de ce, am decis sa merg in continuare prin rapaiala de castane. Nici n-am incetinit, nici n-am grabit pasul.

Am mers. La plimbare.

Si-atunci s-a intamplat minunea.

Imagine

Nici una, dar nici una din cele cateva mii, zeci de mii de castane, nu m-a atins. Timp de cateva minute – nu stiu cate, ca nu m-am uitat la ceas, dar au fost cateva, trei? cinci? zece? cine mai stie ce importanta are? timpul merge altfel in astfel de momente – m-am plimbat printr-o ploaie de castane si am scapat neatins.

Cadeau din toate partile. In fata mea, in spatele meu, la stanga si la dreapta. Zeci, sute, mii. Nu m-am oprit, nu m-am grabit, n-am incetinit. De ce? Nu stiu nici pana in ziua de-acum. Ma testam? Il testam, Doamne iarta-ma, pe Doamne-Doamne? Nu stiu. Stiu doar ca m-am plimbat printr-o ploaie, o furtuna de castane si nu m-a atins nici una.

P.S. Ca sa-i raspund lui Mihnea: Asa ca poate nu fortez eu limitele normalitatii sau/si pe cele ale suportabilului. Poate – doar poate – normalitatea si suportabilul ma forteaza pe mine sa ma plimb, nu impertubabil, nu nepasator – eram perturbat si-mi pasa! – printr-o ploaie de castane fara sa ma atinga nici una.

Pana ma va atinge. Ca ma va atinge. Dar macar m-am plimbat.

Anunțuri


One Response to “… ploaia de castane”

  1. 1 Liviu

    Intai m-am dus cu gandul la Rain Room de la MoMA in New York, o camera unde ploua dar se opreste ploaia in jurul celor care se plimba… dar e cu apa, nici macar n-au avut curaj de castane. http://www.moma.org/visit/calendar/exhibitions/1380

    Iar de atins ne atinge pe toti, poti sa te pleostesti de la apa sau sa rezisti la castane, e pacat sa ratezi plimbarea.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: