… dupa cum unii dintre Dumneavoastra stiu deja, sunt un fan al serialului Columbo. Am fost de cand eram pustan si se difuza, chiar si pe vremea lui Ceausescu, ba pe la televizor, ba pe la cinematografe – si-asa am ramas pana in ziua de azi. Stiindu-mi pasiunea, acum cativa ani Mosul mi-a adus o colectie de DVD-uri Columbo. Am vizionat-o „din scoarta in scoarta” 🙂 , si-am fost convins ca (re)vazusem toate episoadele.

Gresit.

De cateva saptamani, copiii m-au informat ca toate seriile de Columbo se gasesc pe Netflix si sunt episoade pe care nu le-am mai vazut (pasiunea pentru Columbo se transmite, probabil, genetic 🙂 ) Asa era. Cateva episoade nu le vazusem defel, altele nu le mai revazusem din copilarie. Cum, insa, am, pe langa alte defecte, o memorie bunicica, pe masura ce ma uitam incepeam sa-mi reamintesc detaliile – scene, replici, etc. Din ce in ce mai multe. Cu toate acestea, am continuat sa ma uit, episod dupa episod, cu aceeasi placere.

Si-atunci m-am intrebat cum se face. Cum se face ca ma uit cu placere la un serial politist la care, oricum, criminalul se stie din capul locului, iar eu imi amintesc aproape toate detaliile? Nu e o contradictie in termeni? Dupa o liturghie de duminica, mi-am dat seama ca nu, nu e nici o contradictie.

Pe undeva, Columbo semana cu o liturghie.

Da, da, nu va ridicati, cu oripilare, sprancenele si nu va tuguiati buzele a indignare drept-credincioasa, ca nu e nici o blasfemie.

Ganditi-va: In ambele cazuri, avem de-a face cu o crima. Stim asta. In ambele cazuri, cunoastem de la bun inceput atat victima cat si vinovatul. Si, tot de la bun inceput, stim ca vom avea un „happy ending”. Astfel, crimele, oricat de oribile, sunt cumva linistitoare.  Nu mergi nici la liturghie si nu te uiti nici la Columbo pentru a avea ceea ce americanii numesc „an adrenaline-rush”. Nici intr-un caz, nici in celalalt, nu stai, cum se zice, „cu sufletul la gura”. Catusi de putin. Dimpotriva, sufletul e acolo unde se cuvine sa fie, la locul lui – de unde si senzatia de liniste. Mai mult: atat Iisus cat si Columbo au doar un nume, desi cunoscatorii il stiu si pe al doilea: Iisus e Hristos, Dumnezeu, iar Columbo e Frank. Cum de il stiu? Pentru ca un cunoscator e atent la detalii (in cazul lui Columbo, prenumele apare intr-un singur episod, o fractiune de secunda, pe legitimatia de locotenent de politie LAPD, fluturata in fata unui suspect; suficient pentru un fan atent la orice detaliu). Si amandoi vorbesc despre lucruri nevazute (in cazul lui Columbo, nevasta 🙂 ).

Dar partea interesanta cu adevarat interesanta de-abia acum incepe: in ambele cazuri „eroul” e o persoana pe care, la inceput, nu da nimeni doua parale, pentru ca nici Iisus, nici Columbo nu seamana cu imaginea tipica a eroului, ba dimpotriva. Amandoi sunt, cum s-ar zice, anti-eroi. Cine-a mai auzit de un Dumnezeu Atotputernic care se face om, se lasa torturat, schinguit si rastignit? Ba mai si moare pe cruce, intre doi talhari. Si cine-a mai auzit de un detectiv cu un ochi de sticla, imbracat ca vai de lume, conducand o rabla care abia se mai taraste, uraste pistoalele si violenta si starneste zambete compatimitor-superioare pe unde apare?

De buna seama, mizele si semnificatiile sunt diferite, dar – psihologic vorbind – vedeti, nadajduiesc, asemanarile. E asteptarea infrigurata a unui deznodamant cunoscut dinainte. Gesturile se repeta, saptamana dupa saptamana, an dupa an, dar, totusi, de fiecare data, detaliile sunt altele. Uneori Columbo renunta la trenci, alteori incearca sa se lase de fumat. Uneori, la liturghie, corul schimba imnurile sau preotul are o predica de te lasa cu gura cascata.

Stii si nu stii. Neasteptatul e (si el) de asteptat.

Uite de aia imi place sa ma uit la Columbo chiar daca stiu de la bun inceput ce-o sa se intample. Ca imi place si la liturghia de duminica. Si pentru ca ma dau in vant dupa anti-eroi. Eroii care arata asa cum crede lumea ca trebuie sa arate eroii, nu ma inspira.

… si s-a amarat iadul. Pai, ce? E de colea?

A crezut ca primeste trup si s-a trezit fata in fata cu Dumnezeu. A crezut ca primeste pamant si s-a trezit in fata cu Cerurile.

Sa nu ramana nimeni flamand!

… geometrul lui St Exupery isi tunde trandafirii. Eu vopsesc ouale. Anul acesta am renuntat la cojile de ceapa, daca tot am gasit vopsea greceasca. Pentru necunoscatori, singura vopsea de oua decenta e cea greceasca. Vor fi fiind ei in faliment, vor fi avand ei pacatele lor de tampenie accelerata si obrazniciile lor de stanga, da’ macar vopsea de oua stiu sa faca 🙂 Tot e ceva. Rosul e rosu, galbenul, galben si verdele, verde. Nu roz bombon, nu baby blue, nu usurel verzuliu, ou de bibilica. Singurul lucru de care-mi pare rau e ca n-am pus si cate-o frunza de patrunjel, ca anul trecut. Explicatia e simpla: nu mai aveam ciorapi de dama 🙂

Si, tot astazi, mi s-a mai intamplat o „sincronicitate”, vorba lui Jung, care, precum Eliade, nu credea in coincidente. In drum spre cel de-al doilea curs, m-a oprit unul dintre studentii din toamna, de la cursul de Classical Political Thought, unde am petrecut jumatate de semestru vorbind despre Crestinism – Oriental si Occidental -, Islam si Iudaism, din perspectiva filosofiei politice. Era singurul ortodox din clasa si, la un moment dat, a venit sa ma intrebe daca sunt si eu. I-am spus ca da, asa ca m-a invitat la o biserica greceasca. Am fost, liturghia mi-a placut, dar preotul nu m-a impresionat. Defel. Asa ca, dupa inca doua tentative (e bine sa-ti verifici primele impresii), am renuntat si m-am indreptat spre alte „zari”. Stiu, suna usurel straniu, ca roman, „sa-ti cauti o biserica”, asa cum ti-ai cauta o masina care sa-ti placa, dar prietenul Zbengu (care e mult mai priceput decat mine la chestiunile dogmatice) m-a linsitit, ca nu e nimic gresit, dogmatic vorbind; biserica e pentru oameni, nu oamenii pentru biserica. Tot el mi-a aflat si biserica Antiochiana, cea cu magarul din postarea precedenta.

Studentul m-a intrebat daca merg la Inviere, ca familia lui s-ar bucura daca m-as infrupta si eu din bunatatile pe care le vor aduce. I-am spus ca-mi pare rau, dar nu cred ca vom merge la aceeasi biserica. Mi-a spus „Saint George”. S-a dovedit ca vom face Invierea impreuna, chiar daca in noaptea de sambata spre duminica se anunta furtuni. E „biserica magarului”.

Sincer, ma indoiesc ca pe la trei dimineata sa mai am chef de macare si facut conversatie cu oameni necunoscuti, dar e placut sa stii ca nu vei fi nevoit sa ciocnesti ouale de unul singur, ca anul trecut.

… duminica trecuta, de Florii, am fost la o biserica antiohiana din Houston in care nu mai pusesem niciodata piciorul. Marturisesc, am fost surprins placut din mai multe puncte de vedere, dar mai cu seama de predica preotului. A fost o predica despre … magari. Da, da, nu glumesc catusi de putin ! Cei care stiu engleza, pot aprecia si mai bine indrazneala: in engleza, „ass” inseamna deopotriva magar si … cur :)) Ce-i drept, parintele a rostit cuvantul pe litere A S S, cum faci cand nu vrei sa inteleaga copiii mici ce spui, dupa care a apelat la varianta „donkey” care inseamna tot magar, dar nimic altceva.

A inceput prin a ne spune ca asa-numita Intrare Mare (cu painea si vinul inainte de a fi transformate in Trupul si Sangele lui Hristos) a fost initial o procesiune necesara – se tineau intr-o incapere separata de altar si uneori chiar de biserica. Ulterior, procesiunea s-a pastrat, dar a ajuns sa simbolizeze intrarea Domnului in Ierusalim – pregatirea pentru sacrificiu si Inviere. Zice parintele:

„Cand m-am facut preot, sora mea m-a intrebat: Pai daca asta e intrarea Domnului in Ierusalim, iar Iisus a intrat in oras calare pe un magar si tu esti cel care-L porti, tu ce esti? Am stat si m-am gandit. In cele din urma am fost nevoit sa admit ca da, eu eram (si sunt) … magarul. Iar dumneavoatra ascultati acum … un magar. Stiu ca se spune <nu fi magar> (<don’t be an ass>), dar eu va indemn astazi opusul: Fiti magari! Dar nu orice fel de magari – ci magarul care l-a carat pe Domnul in Ierusalim. Nici Iisus n-a cerut orice magar, ci l-a indicat precis – magarul cu pricina era parte din palnul divin. Si-atunci, daca Domnul ne cara pe noi, nu se cuvine sa-l caram si noi pe el?”

N-o sa va reproduc acum intreaga predica – a durat catre un sfert de ora. Dar ati prins ideea: Uneori e bine sa fii si magar. Daca stii ce fel de magar sa fii.

Mi-am exprimat in repetate randuri admiratia (si chiar invidia) pentru preotii, episcopii, etc capabili sa scrie o predica sau o pastorala originala, mai cu seama cu ocazia sarbatorilor majore – Craciun, Paste, s.a.m.d.. Dupa atatia amar de ani si atatea sute de mii de predici, ce se mai poate spune nou? Ei bine, uite ca se poate.

Cum scrie pe masina unui drept-credincios din Bloomington: Ortodoxia – surprinzator de proaspata/racoritoare (refreshing) dupa doua mii de ani! 🙂

… pentru ca astazi am ramas cu mai multe proiecte de rezolvat in aer. La telefoane nu raspundea nimeni, nici la emailuri, liceele erau inchise, text-messages ramaneau fara raspuns, s.a.m.d.. Pana am realizat ca e Vinerea Mare – the Good Friday, cum i se zice pe-aici. Trebuie c-am avut ghinion (sau noroc? 🙂 ) si-am dat peste cei mai drept-credinciosi catolici si protestanti din Statele Unite. Pana si evreii ortodocsi se mai indura de Sabat si chiar de Pastele lor sa aprinda un aragaz si sa raspunda la un telefon. Astia, nimic!

Paralizase orice activitate. Parca si de Craciun – care aici e sarbatoarea cea mai importanta a anului, nu Pastele – mai miscau lucrurile. Nu si astazi.

Si uite-asa, din gand in gand, ca tot nu prea aveam ce face, am ajuns sa ma intreb (marturisesc rusinat, pentru prima oara, dupa atatia ani): De ce i-or fi zicand the Good Friday (Vinerea Buna)? Noi ii zicem Vinerea Mare, a Patimilor, Vinerea Neagra, etc, francezii ii zic le Vendredi Saint, Vinerea Sfanta – asta pot intelege. Dar Vinerea Buna? Ce e „bun” la ziua in care a fost rastignit Hristos si a murit pe Cruce? Hai sa zicem, de dragul argumentului, ca daca nu murea, nu avea cum sa Invie, „cu moartea pre moarte calcand”. Dar sa sustii, pornind de aici, ca Patimile, Rastignirea si Moartea au fost „bune”, mi s-ar parea puuutintel cam mult. La urma urmei, nici Lui nu i-a facut o deosebita placere, ca sa spun asa. Sudoarea de sange din gradina Ghetsimani, „Tata, daca se poate, ia paharul acesta de la Mine” si, mai cu seama, sfasietorul „Eli, Eli, lama sabachthani?” (Doamne, Dumnezeule, de ce M-ai parasit?) ne arata ca nici Iisus Insusi nu s-a bucurat cu asupra de masura, desi stia foarte bine ce urmeaza.

N-o mai lungesc. Am inceput sa caut o explicatie. Aparent, exista doua teorii: (1) Good in acest context vine din engleza veche in care mai era folosit si ca „holy” (sfant); (2) e o deformare a „God Friday” (Vinerea Domnului/ a lui Dumnezeu). Dictionarul Oxford merge pe prima varianta, dar nimeni nu pare sigur 100%.

Oricum, ca american, mi se pare putin stanjenitor ca toata lumea foloseste cu nonsalanta „the Good Friday” si nimeni nu se opreste pentru o clipa sa se intrebe: „bai, despre ce vorbim noi aici?” Cate bordeie, atatea obiceiuri, presupun.

… la multi ani, generatie X! Aveti a-mi ierta excesul de entuziasm, dar tocmai am terminat un text pentru revista Sinteza, despre asa-numita generatie X, i.e., generatia noastra, a celor pe undeva intre 40 si 50 de ani. In Romania, asta include si generatia Decreteilor din care cu onor fac parte. Scriind, m-a apucat asa, un soi de duiosie fata de soarta noastra, o duioisie pe care simt nevoia sa v-o impartasesc. Iata asadar prima parte a textului cu pricina, poate intelegeti mai bine ce vreau sa spun. Pentru continuare, va trebui sa cumparati Sinteza 🙂

Decreteii Generatiei X – o furtuna perfecta intr-un pahar cu apa

… dar macar atat. Macar de-asta n-avem a ne plange – ca generatie nascuta pe undeva intre anii ’65 si ’80 (controversele “de frontiera” continua inca, dar sunt mai putin interesante), avem o eticheta care ni se potriveste din mai multe puncta de vedere: X. Atat. X. Daca am fi depresivi, am spune ca ne-au pus deja cruce; crucea Sfantului Andrei, poate, dar cruce.
Poate nu degeaba, in America ni se mai spune “generatia pierduta”. Plasata intre generatia Baby Boomers – valul de copii nascuti in entuziasmul de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, ajuns la maturitate pe vremea Razboiului din Vietnam, Beatles, flower-power, make love, not war – si celalalt val, al Milenaristilor (the Millennials – generatia nascuta in jurul anului 2000), generatia X in variant americana nu impresioneaza pe nimeni, prin nimic: nici prin numar (demografic vorbind, fara imigranti, populatia Americii ar fi mers in jos pentru prima data in istorie, gratie anticonceptionalelor, make love, not babies), nici prin vreun radicalism de stanga sau de dreapta. Dupa cum arata mai toate studiile (un exemplu poate fi gasit aici http://www.pewresearch.org/fact-tank/2014/06/05/generation-x-americas-neglected-middle-child/) in America, generatia X pare ca s-a nascut gata obosita de excesele ideologice ale parintilor. Proveniti, majoritatea, din casnicii detsramate sub semnul flower-power, cei din generatia X tind sa fie mai familisti si mai conservatori, dar nici pe departe la fel de conservatori ca bunicii lor si nici la fel de liberali precum copiii lor. In concluzie, la toti indicatorii, se plaseaza intre: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Suntem precum fata saracului din poveste (daca o mai stie cineva): nici imbracati, nici dezbracati, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum. X.
S-ar parea ca avem toate motivele sa fim, ca generatie, depresivi. Suntem, cum s-ar zice, caldicei. Or, in Apocalipsa, caldiceii nu se bucura de prea multa simpatie: “O, daca ai fi rece sau in clocot! Dar pentru ca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, Te voi scuipa din gura Mea!”( Apocalipsa 3:14-18) Citesti vorbele astea si te apuca asa, ca un fior pe sira spinarii. Dar, pana la Judecata de Apoi, mai avem de-a face cu judecata pietii. Iar piata din SUA s-a pronuntat deja: desi oamenii intre 40 si 50 de ani s-ar cuveni sa fie tinta de marketing a majoritatii companiilor, fiind, teoretic, “cei in “floarea varstei si a disponibilitatilor financiare”, acesta este “target”-ul cel mai adesea ignorant de catre mai toate companiile de publicitate, in favoarea fie a celor mai batrani, la pensie sau aproape (Baby Boomers), fie a celor mai tineri (the Millennials). E o strada cu dublu sens. Nici lor nu le pasa de noi, nici noua de ei. Studiile arata ca generatia X e generatia cea mai “cinica” dintre cele trei. Simplu spus: batranii si tinerii se lasa mai impresionati si entuziasmati de reclame si sloganuri. Noi, nu.

Partea buna in toata aceasta poveste e ca nu ne lasam nici deprimati cu una, cu doua. Deprimarea e doar un fel de entuziasm intors pe dos, or noi suntem, aparent, prea cu picioarele pe pamant pentru asa ceva. De ce sa fii deprimat doar pentru ca ti s-a pus crucea X? In alfabetul latin, X e inceputul sfarsitului – X,Y,Z – , ceea ce in sine nu e de colea. In numerologia romana, X e 10 – nota maxima. Te poti, asadar, uita la X din mai multe puncte de vedere. Bunaoara, nu ca la o cruce, ci ca la o rascruce. Sau ca la o cruce care nu pune cruce ci semnaleaza un alt inceput.
De ce nu? Ii putem spune cumpatare.

… pentru ca am profitat de vacanta de primavara si am facut ceva ce nu fac prea des – m-am uitat la un film relativ proaspat lansat, ba inca la unul „de Oscar”. Ati ghicit! 🙂 La Birdman (nu va mai plicitisesc cu numele regizorului, actorilor, scenaristilor, etc, ca (1) nu le retin, (2) se gasesc pe toate gardurile si (3) nu au relevanta pentru ceea ce vreau sa spun). Nu ma intelegeti gresit. Nu am nimic in principiu impotriva filmelor „noi” si nici a celor „de Oscar”. Atata doar ca nu prea am timp de mers la cinematograf, iar pe cand le pot vedea acasa si am timp, se-aduna atat de multe titluri ca e practic imposibil sa le vad pe toate. Ii invidiez sincer pe cei care au timp sa vada, bunoara, toate nominalizarile Oscar cand sunt inca „fierbinti”. Eu n-am si m-am resemnat cu neputinta asta. [Nota: Precizarea are importanta ei in economia discutiei, dupa cum se va vedea – nadajduiesc – ceva mai incolo.]

Despre Birdman, insa, auzisem/citisem/vazusem doar lucruri foarte bune – si din toate partile: de la prieteni care altminteri au gusturi diferite, de la cronicari in care am, in general, o incredere verificata in timp, s.a.m.d.. Trag, asadar, aer in piept, pentru ca sunt pe cale de a dezamagi multa lume: nu mi-a placut! E un film bun, foarte bun, chiar, merita Oscarurile, dar nu mi-a placut. Una-i una, alta-i alta. Statistica, bunaora, e buna la casa omului, cand e folosita cum se cuvine, dar nu-mi place. (Arendt avea o vorba : „Eu nu sunt ingrijorata ca statistica nu are dreptate. Eu sunt ingrijorata ca statistica incepe sa aiba din ce in ce mai multa dreptate!” Arendt era ingrijorata ca devenim oameni statistici, ca ne pierdem unicitatea si setea pentru unicitate – iar asta pe la sfarsitul anilor ’60, inceputul anilor ’70. Ce-ar mai zice acum, in era Facebook si Twitter, cand unicitatea a devenit norma statistica iar celebritatea un numar de vizualizari? Alta discutie.) Revenind. Poti aprecia BMW-ul ca pe-o masina buna, dar nu e musai sa-ti si placa. Hobbes, Nietzsche sau chiar Marx au fost filosofi destepti, deci „buni”, dar asta nu inseamna ca ma dau in vant dupa vreunul. Ati prins ideea.

De ce e Birdman un film bun s-a tot scris – cateva cronici pe care le-am citit erau, in sine, mini-capodopere, precum filigranele de pe marginea manuscriselor din vechime. N-are, asadar, rost sa insist. As bate la porti deschise – si mai putin inspirat decat au facut-o altii. De ce nu mi-a placut, atunci? Am doua tipuri de raspuns: (a) pe scurt, pentru cei nerabdatori, (b) mai detaliat si, implicit, mai nuantat pentru cei inca dispusi sa se apropie incet de miezul placerilor.

(a) Pe scurt: Pentru ca nu mi-a spus nimic nou. Dimpotriva, mi-a confirmat inca o data ceea ce stiam deja: ca ne luam „piticii” din ce in ce mai tare in serios. Pentru a o parafraza pe Arendt, nu faptul ca avem pitici ma ingijoreaza, ci faptul ca le acordam din ce in ce mai multa atentie. Si cu asta ajungem la precizarea de la inceput – nu ma prea uit la filme recente (sincer, mai nou, cand apuc, ma uit cu copiii la Columbo!) Un prieten caruia i-am impartasit aceasta parere mi-a spus ca „problema” mea e ca nu mai vad filme noi; ca Birdman, spre deosebire de alte filme recente, abordeaza frontal problema „piticilor” carora le cadem victima tocmai pentru ca ii luam intr-atat de mult in serios. Asa va fi fiind cu alte filme – nu stiu, nu ma bag. Dar din ceea ce vorbesc eu cu prietenii, amicii si alte cunostinte mai mult sau mai putin apropiate, toti impartasesc, cu intensitati diferite, ce-i drept, acelasi sindrom – al piticilor „seriosi”. (Inutil sa mai precizez – suprasemnatul nu se exclude.)

(b) Mai detaliat : Nu e cazul sa intru intr-o definitie „stiintifica” a „piticilor” – asta nu ar face decat sa le dea, inca o data, apa la moara. Piticul de aia e „pitic” – sa nu-l iei prea tare in serios. Nu e obsesie, nu e nevroza, nu e reprimare, nu e angoasa existentiala. nu e sevraj metafizic, nu e deznadejde, nu e absenta celebritatii, nu e sentimentul zdrobitor al ratarii sau al inutilitatii, nu e accedia – astea da, astea sunt lucruri serioase de care se ocupa armate de specialisti. Piticul e doar atat – un pitic. Nu-l ignori – ca nu-i nici frumos, nici sanatos. E, totusi, si el, asa pitic cum e, parte din tine. Astia ti-s piticii, cu ei defilezi. Daca le negi existenta, se umfla, dobandesc dimensiuni colosale, devin uriesi si-ncep sa-ti bata cu pumnul in masa. Dar, pe de alta parte, daca le acorzi prea multa atentie, rezultatul e acelasi. Esentiala aici e „dreapta masura” – mesotes-ul aristotelian, daca preferati. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dar, daca lucrurile sunt atat de simple, de unde aceasta fascinatie a piticilor care incepe sa ne caracterizeze din ce in ce mai tare? Ce s-a scrantit in interiorul nostru, oameni altminteri „fini” si „sofistificati”, de piticii nostri nu mai sunt „pitici”, de fascinatia piticilor a intrecut-o de multisor pe cea a lui Harry Potter, vampirilor, Lord of the Rings sau Beyonce (sper ca asa se spelleaza) ? De buna seama, primul raspuns e la mintea cocosului: alde Harry Potter, vampiri, transformers, Kardashians, reality-shows, etc – nu sunt decat intruparea unor pitici pentru consumul masselor. Oamenii fini si sofistificati fiind, nu ne mai multumim cu fast-food-ul de pitici. Noi ne vrem piticii serviti la mese rafinate. Cu cat mai intelectuale si mai artisitice preparatele de pitici, cu atat mai bine. Ca doar de aia e pitic – sa fie subtil.

Or asta e problema lui Birdman. Ca nu e nimic subtil. Birdman – Omul-Pasare, eroul care zboara si invinge intotdeauna – ati prins ideea? Da, zice prietenul pomenit mai sus, dar tocmai asta e gaselnita – ca filmul asta isi bate joc de pitici! Da, isi bate, da isi bate joc in asa fel incat nu face decat sa-i intareasca. Personal, n-am aflat nimic nou din Birdman. Nimic care vreunul dintre prietenii, amicii sau cunostintele mele sa nu-mi fi impartasit in ultimii ani. Birdman doar le-a mai mangaiat o data piticii si i-a facut mai puternici.

Suntem cu totii Birdman (sau Birdwoman, dupa preferinte).

Si cu asta ajungem la alte raspunsuri pentru intrebarea „de ce acum?” Pentru ca (1) acum avem timp! Da, da, nu va arcuiti, oripilati, sprancenele. Aveti timp sa verificati zilnic zeci sau sute de link-uri, sa vedeti saptamanal cateva filme, sa „urmariti” nu stiu cate bloguri si nu stiu cate twitters. (Ieri am citit ca jurnalistii americani sunt disperati ca nu pot urmari mai mult de 2000 – doua mii de twitter accounts daca nu sunt urmariti la randul lor de macar vreo 1200. 2000 de twitter accounts multiplicat cu macar cinci twitters pe zi, zece mii – nu e destul?) Avem timp, va spun. SI-atunci, inevitabil, avem timp pentru pitici. Ca sa-l parafrazez pe Rousseau de-asta data, salbaticul fericit nu se sinucide, ca n-are timp sa-i treaca ideea prin cap 🙂 Cand n-ai timp decat pentru supravietuire, n-ai timp nici pentru pitici. Traiesti „down to earth„, cu picioarele pe pamant.

Asta, pe vremuri. Pe vremuri era ori-ori. Nu astazi.

Pe vremuri, arta se ocupa de anormal. De ingeri sau de demoni. De Birdmen sau de Earthmen. Si-acum se ocupa tot de ceea ce crede ea ca e anormal, numai ca a ramas intepenita in proiect. Functioneaza ca si cum normalitatea de odinioara ar fi aidoma celei de astazi. Or nu e. In realitate, noi ne-am pierdut bunul simt si normalitatea, dar arta inca alearga, gafaind, sa ne prinda din urma, cu oameni-pasari si demoni, si vrajitori si vedete si dragoni. Numai cu oameni nu. Oameni din astia, normali-pe-stil-vechi, care-si vad de treaba, viseaza, injura, muncesc, supra-vietuiesc in sensul propriu al cuvantului, adicatelea stau, fara scremeri, deasupra propriilor vieti in vreme ce-o traiesc fara opinteli de netrecut si fara pitici uriasi.

Anormal in ziua de azi e sa fii normal – asta-i o idee pe care inca arta n-a prins-o. Astazi, normalitatea presupune o doza zdravana de eroism.

(2) Taman aici intervine ironia situatiei. Astazi, traitul la extreme, concomitent cu picioarele pe pamant si capul in nori, a devenit (si devine, intr-un ritm accelerat exponential) emblema generatiei noastre. Suntem cu totii deopotriva Birdman si Earthman.

Traim cu picioarele pe pamant. Earthmen, cu totii. Cumva facem si facem bani (sic). Nu cati am vrea, dar facem. Facem cumva si ne cumparam masini si mergem in concedii si avem laptop si smart-phones si tablete si mama supararii mai stie ce. Facem datorii. Ne descurcam. Facem ce trebuie, ca suntem oameni realisti, cu picioarele pe pamant. Dar nu ne place. (Vedeti? E bine, dar nu ne place.) Asa ca avem pitici. Pe care ii bagam in seama, ca avem timp. Ii mangaiem pe crestet, pentru ca nu-i asa, merita saracii, sfasiati cum sunt in haul care se mareste vazand cu ochii intre Birdman si Earthman.

Si-atunci, cu tot riscul de a parea cu totul deplasat si de-a calca pe urmele atator altora care si-au deplans generatia (Machiavelli are niste consideratii interesante pe tema „de ce toate generatiile au zis ca inainte era mai bine?), inclin sa cred ca problema noastra e una majora: nu e a piticilor; nu e a lui Birdman; nu e a lui Earthman; e a relatiei dintre ei. Sunt subiectiv, cu siguranta, dar, in urma cu doar zece sau douazeci de ani, nu aveam aceasta problema: nu ma simteam sfasiat intre Birdman si Earthman, cu un hau expandabil intre, in care piticii pot deveni uriasi. Eram normal, oamenii din jurul meu erau normali. Aveam si atunci poeti si artisti, scriam si atunci, aveam boema, aveam afaceristi si lichele si oameni fara scrupule (ordinea e aleatorie si nu exclude suprapunerea partiala – am intalnit multi artisti-lichele sau afaceristi de bun simt). Acum nu mai mai ciocnesc decat de extreme – de cele mai multe ori nu intre oameni, ci inlauntrul aceluiasi om. Inlauntrul meu insumi.

Ingaduiti-mi, asadar, sa spun ca da, Birdman e un film bun, dar nu, nu mi-a placut. De filme care sa-mi mangaie piticii, sunt satul. Ma am pe mine si mai multe cunostinte decat pot duce pentru asta, multumesc frumos. Ma incapatanez sa cred ca problema noastra nu e nici Birdman, nici Earthman, ci relatia dintre cei doi. Altminteri, distantandu-i prea tare, riscam sa-i apropiem prea mult. Si-atunci nu te mai miri ca te arunci de pe fereastra in pijama si crezi ca vei zbura. Ba altii te mai si vad si zambesc. Si pe urma formeaza o coada.

P.S. Pentru cunoscatori, referinta la Birdman si Earthman ar trebui sa fie clara: Fericitul Augustin cu ale sale orase – Orasul lui Dumnezeu si Orasul Pamantean (sau al oamenilor). Locuitorii celor doua orase traiesc amestecati in „acest oras”, pamantean, zicea Augustin. La noi, la ortodocsi, e „doar” Fericit, nu Sfant, pentru ca exista niste afirmatii care par sa intredeschida usa „predestinarii” (fals, daca e sa ma intrebati pe mine 🙂 , dar pot vedea cum se poate vedea si-asa (sic). Catolicii n-au vazut pericolul si l-au facut Sfant. Luther si Calvin au vazut usa intredeschisa si au deschis-o, ca sa zicem asa, cu piciorul. Asa a aparut puritanismul, un alt exemplu, avant la lettre, al pericolului extremelor, Birdman si Earthman.

P.P.S. Primul gand dupa ce-am vazut filmul a fost „Zorba Grecul”. Ghici ciuperca de ce? 🙂 Nu trebuie sa te arunci de pe fereastra, cu speranta ca vei zbura. E suficient sa-ti scoti sacoul si sa dansezi. Good ole’ fashion 🙂

… unii dintre dumneavoastra cunoasteti povestea: in 2000, la Paris, mi-au intors copiii de la avion, pe motiv de green card expirat (cei doi mai mari) si de incalcare a regulii de adus in State la prima vizita a parintilor dupa nasterea copilului (cel mic) – o regula de care nu-mi spusese nimeni, desi intrebasem si la INS, si la Ambasada SUA din Romania. NU mai intru acum in detalii, dar o rusine mai mare nu cred sa fi patit – m-am simtit complet neajutorat. Nu puteam sa-mi ajut familia. Asa ceva nu se uita. Mi-am promis atunci ca iarba de voi manca (nu ma intrebati de unde mi-a venit expresia, dar asa am zis), le voi asigura un pasaport care sa-i fereasca de asemenea umilinte pentru tot restul vietii. Si m-am tinut de cuvant. Iarba n-am mancat, dar nici departe n-am fost. Acum au toti trei atat pasaport american cat si european, dar asta nu-i impresioneaza cu nimic. Erau prea mici atunci ca sa-si mai aminteasca umilinta. Eu, insa, care am crescut visand nu sa emigrez, dar sa pot cutreiera lumea cand am chef, care am inghetat sau transpirat la cozi pe la diferite ambasade dupa ’89, n-am uitat. Pentru mine pasaportul e ca proprietatea la John Locke – intruparea libertatii.

De cand l-am obtinut pe cel american, n-am ratat nici o alegere – vezi dovada (nu sunt toate abtibildurile, pentru ca uneori am mai votat si doar cu permisul de conducere). Nu, nu te obliga nimeni sa lipesti abtibildul cu „I voted” nicaieri, unii si-l mai pun in piept, altii il arunca. Eu, in semn de respect pentru dreptul obtinut, il lipesc pe spatele pasaportului.

La safarsitul lui mai sunt invitat sa tin o prezentare la o conferinta internationala despre compromis organizata de catre Universitatea din Copenhaga. Si, daca tot sunt acolo, planuiesc sa dau o raita si prin tara, poate si cu un mic ocol prin Franta, pour la bonne bouche (to be decided soon). Toate bune si frumoase, pana am realizat ca-mi expira pasaportul in iunie. Nu m-am agitat cu asupra de masura, ca mai era timp. L-am trimis pe cel vechi si am aplicat pentru cel nou, fara sa platesc taxa de urgenta. Abia mai tarziu am realizat evidenta – pentru a cumpara bilete de avion pentru si in Europa ai nevoie de numarul de pasaport. Or astea, stie toata lumea, cu cat se iau mai din vreme, cu atat mai bine (a se citi mai ieftin). Zilele au inceput sa devina tot mai lungi. Am inceput sa ma agit ca raman fara pasaport, fara bilete, sau fara de nici unele.

A venit, insa, acum doua zile. E mai „colorat” decat cel vechi, cica pentru a introduce mai multe masuri de siguranta impotriva falsificarii. Asa o fi. Da-n ritmul asta, generatia viitoare de pasapoarte americane va scuipa artificii frumos colorate cand il vei deschide 🙂

Pentru comparatie, iata cum arata cel vechi – mai avea el niste „floricele” roz al caror rost nu l-am inteles, dar prin comparatie era de-a dreptul „puritan”. Si, da, stiu, nu e nevoie sa-mi atrageti atentia: De la o fotografie la alta au trecut, totusi, zece ani. Nu sunt piramida, sa se teama timpul de mine 🙂

PS Nu, n-am inceput sa vad ca soimul in ultimii zece ani. Regulile noi iti interzic poza de pasaport cu ochelari. Ca ochelarist, simt c-am pierdut o batalie 🙂

PPS In urma apelurilor disperate multiple, am cedat psihic si am taiat serial number de pe pasaportul nou 🙂 Multumita, Anamaria? 🙂

… vorba inscriptiei aleia de pe piatra funerara din cimitirul Bellu: „O facui si pe asta!” V-am marturisit de multisor ca-n mine zace, cand mai tupilat, cand mai la lumina, un redneck. Sincer sa fiu, mi-e drag, asa ca incerc sa-i implinesc poftele, macar la rastimpuri. Mai ales ca nici n-are multe. Ca orice redneck, poftele lui sunt simple si-n general lesne de satisfacut. Cand mi s-a ivit ocazia, n-am zis „nu”. Nu pentru mine, pentru el :))

La Houston a inceput sezonul de rodeo, care dureaza vreo trei saptamani. E echivalentul texan al Cupei Europene la fotbal in Europa sau a NFL-ului in restul Americii. La scoala s-au distribuit bilete gratuite, atat la rodeo, cat si la concertul country de dupa, basca un permis pentru parcat, ca si ala e o problema. M-am numarat printre norocosi: am primit chiar patru bilete, nu unul. Oricat am intrebat, insa, in stanga si-n dreapta, pe la scoala, n-am gasit nici un doritor pentru seara in care erau valabile. Fie printre colegii mei nu se ascund prea multi redneci, fie sunt prea bine ascunsi, fie pur si simplu seara de luni nu e atractiva pentru rodeo si concerte de country music. Nici mie nu-mi convenea foarte tarea seara de luni (martea am mult de predat), dar sunt de principiul potrivit la rodeo: „calul de dar nu se cauta la dinti” (sic!)

Pentru mine a fost o tripla premiera: (1) pentru prima oara am pasit intr-un stadion de dimensiunile astea; (2) pentru prima oara am fost la un rodeo; (3) pentru prima oara am fost la un concert live de country music. Parcatul m-a stresat putin si am sfarsit intr-un alt sector decat cel unde aveam permis, asa ca atrebuit sa scot banii din buzunar. Dar eram atat de fericit ca ma descurcasem cu primul pas, ca nu mi-a pasat. Pasul doi: cum ajungi de la parcare, la stadion. M-am luat dupa lume, si-am ajuns la un soi de titicar, de genul celor care plimba tursitii pe la Mamaia, doar de vreo cinci ori mai lung. Nu m-am mirat. Se stie: Everything is bigger in Texas. 🙂 Si stadionul – mie, unuia, mi s-a parut urias. Si, cum nu ma parcasem unde trebuia, am fost nevoit sa-i dau ocol cu piciroul pan’ ce-am gasit poarta Ford, indicata pe bilet.

Da’ am gasit-o, ba chiar mi-am gasit destul de usor si locurile (ca aveam patru, asa ca m-am putut tolani in voie 🙂 ) Dupa cum ma asteptam, locul era impanzit cu suveniruri, standuri de mancare de toate felurile, beri, la fel, margaritas, daiquiri, etc. Preturile, piparata, dar, hei! o data vine omul la rodeo, nu? Pana a inceput rodeo-ul propriu-zis am ascultat country music la toate difuzoarele si pe toate ecranele, in vreme ce cascam ochii la lumea din jur. Multe femei cu pantaloni scurti (da’ scurti!) sau rochii de dimensiuni asemanatoare, asortate cu cizme de cowboy (in fine, cowgirl). Trebuie sa marturisesc ca respectiva combinatie are un „je ne sais quoi” destul de fermecator. N-am fotografiat nimic, ca multi dintre barbati erau si ei in cizme, cu palarii si blugi si catarame late, si-aveau un aer un aer asa, mai putin … tolerant.

Inainte de inceperea rodeo-ului, ne-am ridicat in picioare, barbatii si-au scos palariile (eu n-aveam) si ne-am rugat (de fapt, am ascultat un nene care i-a multumit lui Doamne-Doamne ca ne-a dat acest rodeo, ca suntem impreuna, in Jesus name, amin! Amin.) Am ramas in picioare, ca pe urma s-a cantat the National Anthem, sponsorizat de .. Kroger (nu glumesc), si-o tanti in rochie sclipitoare a calarit un cal alb in jurul arenei, cu steagul SUA in mana. Au pocnit focurile de artificii. Lumea a aplaudat si chiuit de bucurie. Yee-haw!

Si-acum aveti a ma ierta de doua ori: o data, pentru ca voi mai sari niste detalii – altminteri postarea asta risca sa capete dimensiunile unui Bildungsroman; a doua oara ca, pentru a ilustra competitiile propriu-zise voi folosi fotgrafii gasite pe net. Oricat m-am caznit sa surprind ceva cu telefonul, a fost imposibil. Dar, credeti-ma pe cuvant, asa arata 🙂

Au fost opt feluri de competitii (de fapt sapte, ultima fiind mai mult pentru amuzament):

(1) Tie-Down Roping – Aici dadeau drumul unui vitel speriat, care o lua la goana. Cowboy-ul calare, in spatele lui. Arunca lasoul, sarea (din mers, ca sa zic asa) de pe cal, alerga la vitel si-i lega picioarele, Totul contra-cronometru. A castigat unul care a implinit operatiunea in … 5 secunde! pe locul doi a fost unul cu, parca, 5.14 secunde! Asta nu mai e rodeo, asta e NASA! 🙂 Scena era filmata, data in reluare, cu incetinitorul si comentata live.

(2) Bareback Riding – Asta e, probabil, competitia cea mai spectaculoasa. Concurentii trebuie sa calareasca un cal salbatic, fara sa, pentru cel putin 8 secunde. Dupa, nu mai conteaza, cat ramai calare. Ceea ce conteaza e cat de bine te comporti pe cal in acele opt secunde (cu cat ramai mai la mijloc, fara sa te balanganesti prea tare, cu atat mai bine). Usor de spus, greu de facut. Caii aia sunt chiar salbatici, asa ca toti poarta un soi de suport pentru gat, altminteri risca sa si-l franga, fara nici o gluma. Un juriu acorda puncte. Cu o exceptie, toti au ramas in sa peste 8 secunde.

(3) Team roping – Mai putin spectaculos, dar – inclin sa cred – cu un grad mai inalt de tehnicalitate si coordonare. Din nou, un vitel speriat era eliberat in arena, dar aici era urmarit de doi cowboys: primul il prindea de cap/gat cu lasoul, dupa care al doilea trebuia sa arunce lasoul si sa-i pinda picioarele din spate (ambele), trantindu-l la pamant. Din vreo 12 „cupluri”, doar trei au reusit performanta, iar una dintre cele trei perechi i-a prins bietului vitel doar un picior si coada. Descalificat.

(4) Saddle Bronc Riding – Asta-i ceea ce vede marea majoritate a lumii in filme si-si imagineaza ca e un rodeo. Acelasi principiu ca si la bareback riding, numai ca de data asta pe calul salbatic se pune o sa – asta face toata diferenta din lume. Mai putin spectaculos.

(5) Steer Wrestling – Pretty funny! cere si muschi si coordonare si tehnica. De data asta i se da drumul unui tauras speriat. Cowboyul calareste, il ajunge din urma, sare „din mers”, il prinde de coarne (in aer!) si – aici intervine tehnica, trebuie sa-i rasuceasca gatul in asa fel incat sa-l doboare la pamant, cu picioarele-n sus. Ca la knock-out, daca animalul nu e cu toate patru in aer, „nu se pune”. Si aici, un meserias a terminat toata operatiunea in vreo 7 secunde!

(6) Barrel Racing – Asta a fost, asa, mai mult un moment de respiro inaintea finalei. De data asta, pentru cowgirls, care trebuiau sa faca slalom (calare, de buna seama! 🙂 ) strans printre trei butoaie asezate in triunghi. Era tot contra-cronometru si, daca doborai vreun butoi, erai penalizata 5 secunde. Nimic spectaculos, in afara calaretelor 🙂

(7) Bull Riding – The grand finale – cea mai periculoasa (si spectaculoasa) competitie! Majoritatea calaretilor (nu toti!) renunta la palaria de cowboy pentru o casca de protectie cinstita, poarte niste veste de protectie si sunt insotiti de mai multi a caror misiune e sa abata atentia taurului de la cowboyul cazut la pamant (ca de cazut, cad toti, mai devreme sau mai tarziu). Ei bine, astia nu sunt taurasi, astia sunt tauri in toata puterea cuvantului. Si aici trebuia sa rezisti 8 secunde. Dar aici, din 8 concurenti au rezistat 8 doar … doi. Ultimul clasificat a rezistat sub doua secunde (1,24, parca!).

(8) Calf Scramble – Aici dau drumul in arena unei turme de vitelusi si … (era cat pe ce sa zic o alta turma 🙂 ) un grup de adolescenti incearca sa prinda unul, sa-i puna pe bot un soi de ham si sa-l duca pana la un punct fix. E stupid? Da! E amuzant? Fara doar si poate! Unii se agata de coada vreunui vitelus si sunt tarati de colo pana colo (n-au nici o sansa, de la coada, sa ajunga sa-i puna hamul), altii sar pe vitel si sunt azvarliti pe jos, s.a.m.d. Totul transmis cu prim-planuri, pe moritarele uriase din mijloc. Dar, daca reusesc sa captureze vreunul, dincolo de faima vitelul ramane in proprietatea lor si poate fi crescuta pentru a participa la viitoarele rodeo-uri.

Si asta a fost tot. Tot in materie de rodeo. Pentru ca ,15 minute mai tarziu, a inceput concertul country. In sfertul ala de ora, arena a fost curatata si o ditamai scena, cu efecte speciale cu tot impinsa pana in mjloc. S-au stins luminile, au inceput artificiile, apoi stroboscoapele, fum si mai stiu eu ce, apoi si-a facut aparitia pe scena Justin Moore. Ca ascultator de country (am marturisit si asta), va pot spune ca nu e printre cei mai faimosi. Are, totusi, cateva hit-uri. Incerc sa va pun unul mai jos, poate il recunoasteti. Oricum, publicul era in extaz.

N-am ramas pana la capat. Country music pot asculta si acasa. Imi facusemd eja o idee. Am plecat inainte sa inceapa aglomeratia, dar chiar si asa mi-a luat o alta jumatate de ora sa ajung la masina, si inca 25 de minute pana acasa. Tanda pe manda, insa, a fost o experienta interesanta. Mi-a tihnit, chiar si asa, singur fiind. Dovada? Cursurile de astazi mi-au iesit foarte bine. Redneck-ul din mine dormea probabil, zambind in somn 🙂

… asta pentru ca intotdeauna mi-a placut melodia aia cu Happy Birthday sweet sixteen, dar n-am apucat s-o cant decat o data, asa ca am fost nevoit sa o adaptez 🙂

Saptamana asta, Andrei a implinit 20 de ani, iar Ana, 23. Le-am facut cadou fiecaruia cate un exemplar din Citadela lui Saint Exupery – sa o dea mai departe nepotilor 🙂