… dupa cum unii dintre Dumneavoastra stiu deja, sunt un fan al serialului Columbo. Am fost de cand eram pustan si se difuza, chiar si pe vremea lui Ceausescu, ba pe la televizor, ba pe la cinematografe – si-asa am ramas pana in ziua de azi. Stiindu-mi pasiunea, acum cativa ani Mosul mi-a adus o colectie de DVD-uri Columbo. Am vizionat-o „din scoarta in scoarta” 🙂 , si-am fost convins ca (re)vazusem toate episoadele.

Gresit.

De cateva saptamani, copiii m-au informat ca toate seriile de Columbo se gasesc pe Netflix si sunt episoade pe care nu le-am mai vazut (pasiunea pentru Columbo se transmite, probabil, genetic 🙂 ) Asa era. Cateva episoade nu le vazusem defel, altele nu le mai revazusem din copilarie. Cum, insa, am, pe langa alte defecte, o memorie bunicica, pe masura ce ma uitam incepeam sa-mi reamintesc detaliile – scene, replici, etc. Din ce in ce mai multe. Cu toate acestea, am continuat sa ma uit, episod dupa episod, cu aceeasi placere.

Si-atunci m-am intrebat cum se face. Cum se face ca ma uit cu placere la un serial politist la care, oricum, criminalul se stie din capul locului, iar eu imi amintesc aproape toate detaliile? Nu e o contradictie in termeni? Dupa o liturghie de duminica, mi-am dat seama ca nu, nu e nici o contradictie.

Pe undeva, Columbo semana cu o liturghie.

Da, da, nu va ridicati, cu oripilare, sprancenele si nu va tuguiati buzele a indignare drept-credincioasa, ca nu e nici o blasfemie.

Ganditi-va: In ambele cazuri, avem de-a face cu o crima. Stim asta. In ambele cazuri, cunoastem de la bun inceput atat victima cat si vinovatul. Si, tot de la bun inceput, stim ca vom avea un „happy ending”. Astfel, crimele, oricat de oribile, sunt cumva linistitoare.  Nu mergi nici la liturghie si nu te uiti nici la Columbo pentru a avea ceea ce americanii numesc „an adrenaline-rush”. Nici intr-un caz, nici in celalalt, nu stai, cum se zice, „cu sufletul la gura”. Catusi de putin. Dimpotriva, sufletul e acolo unde se cuvine sa fie, la locul lui – de unde si senzatia de liniste. Mai mult: atat Iisus cat si Columbo au doar un nume, desi cunoscatorii il stiu si pe al doilea: Iisus e Hristos, Dumnezeu, iar Columbo e Frank. Cum de il stiu? Pentru ca un cunoscator e atent la detalii (in cazul lui Columbo, prenumele apare intr-un singur episod, o fractiune de secunda, pe legitimatia de locotenent de politie LAPD, fluturata in fata unui suspect; suficient pentru un fan atent la orice detaliu). Si amandoi vorbesc despre lucruri nevazute (in cazul lui Columbo, nevasta 🙂 ).

Dar partea interesanta cu adevarat interesanta de-abia acum incepe: in ambele cazuri „eroul” e o persoana pe care, la inceput, nu da nimeni doua parale, pentru ca nici Iisus, nici Columbo nu seamana cu imaginea tipica a eroului, ba dimpotriva. Amandoi sunt, cum s-ar zice, anti-eroi. Cine-a mai auzit de un Dumnezeu Atotputernic care se face om, se lasa torturat, schinguit si rastignit? Ba mai si moare pe cruce, intre doi talhari. Si cine-a mai auzit de un detectiv cu un ochi de sticla, imbracat ca vai de lume, conducand o rabla care abia se mai taraste, uraste pistoalele si violenta si starneste zambete compatimitor-superioare pe unde apare?

De buna seama, mizele si semnificatiile sunt diferite, dar – psihologic vorbind – vedeti, nadajduiesc, asemanarile. E asteptarea infrigurata a unui deznodamant cunoscut dinainte. Gesturile se repeta, saptamana dupa saptamana, an dupa an, dar, totusi, de fiecare data, detaliile sunt altele. Uneori Columbo renunta la trenci, alteori incearca sa se lase de fumat. Uneori, la liturghie, corul schimba imnurile sau preotul are o predica de te lasa cu gura cascata.

Stii si nu stii. Neasteptatul e (si el) de asteptat.

Uite de aia imi place sa ma uit la Columbo chiar daca stiu de la bun inceput ce-o sa se intample. Ca imi place si la liturghia de duminica. Si pentru ca ma dau in vant dupa anti-eroi. Eroii care arata asa cum crede lumea ca trebuie sa arate eroii, nu ma inspira.