… despre Birdman si Earthman

25Mar15

… pentru ca am profitat de vacanta de primavara si am facut ceva ce nu fac prea des – m-am uitat la un film relativ proaspat lansat, ba inca la unul „de Oscar”. Ati ghicit! 🙂 La Birdman (nu va mai plicitisesc cu numele regizorului, actorilor, scenaristilor, etc, ca (1) nu le retin, (2) se gasesc pe toate gardurile si (3) nu au relevanta pentru ceea ce vreau sa spun). Nu ma intelegeti gresit. Nu am nimic in principiu impotriva filmelor „noi” si nici a celor „de Oscar”. Atata doar ca nu prea am timp de mers la cinematograf, iar pe cand le pot vedea acasa si am timp, se-aduna atat de multe titluri ca e practic imposibil sa le vad pe toate. Ii invidiez sincer pe cei care au timp sa vada, bunoara, toate nominalizarile Oscar cand sunt inca „fierbinti”. Eu n-am si m-am resemnat cu neputinta asta. [Nota: Precizarea are importanta ei in economia discutiei, dupa cum se va vedea – nadajduiesc – ceva mai incolo.]

Despre Birdman, insa, auzisem/citisem/vazusem doar lucruri foarte bune – si din toate partile: de la prieteni care altminteri au gusturi diferite, de la cronicari in care am, in general, o incredere verificata in timp, s.a.m.d.. Trag, asadar, aer in piept, pentru ca sunt pe cale de a dezamagi multa lume: nu mi-a placut! E un film bun, foarte bun, chiar, merita Oscarurile, dar nu mi-a placut. Una-i una, alta-i alta. Statistica, bunaora, e buna la casa omului, cand e folosita cum se cuvine, dar nu-mi place. (Arendt avea o vorba : „Eu nu sunt ingrijorata ca statistica nu are dreptate. Eu sunt ingrijorata ca statistica incepe sa aiba din ce in ce mai multa dreptate!” Arendt era ingrijorata ca devenim oameni statistici, ca ne pierdem unicitatea si setea pentru unicitate – iar asta pe la sfarsitul anilor ’60, inceputul anilor ’70. Ce-ar mai zice acum, in era Facebook si Twitter, cand unicitatea a devenit norma statistica iar celebritatea un numar de vizualizari? Alta discutie.) Revenind. Poti aprecia BMW-ul ca pe-o masina buna, dar nu e musai sa-ti si placa. Hobbes, Nietzsche sau chiar Marx au fost filosofi destepti, deci „buni”, dar asta nu inseamna ca ma dau in vant dupa vreunul. Ati prins ideea.

De ce e Birdman un film bun s-a tot scris – cateva cronici pe care le-am citit erau, in sine, mini-capodopere, precum filigranele de pe marginea manuscriselor din vechime. N-are, asadar, rost sa insist. As bate la porti deschise – si mai putin inspirat decat au facut-o altii. De ce nu mi-a placut, atunci? Am doua tipuri de raspuns: (a) pe scurt, pentru cei nerabdatori, (b) mai detaliat si, implicit, mai nuantat pentru cei inca dispusi sa se apropie incet de miezul placerilor.

(a) Pe scurt: Pentru ca nu mi-a spus nimic nou. Dimpotriva, mi-a confirmat inca o data ceea ce stiam deja: ca ne luam „piticii” din ce in ce mai tare in serios. Pentru a o parafraza pe Arendt, nu faptul ca avem pitici ma ingijoreaza, ci faptul ca le acordam din ce in ce mai multa atentie. Si cu asta ajungem la precizarea de la inceput – nu ma prea uit la filme recente (sincer, mai nou, cand apuc, ma uit cu copiii la Columbo!) Un prieten caruia i-am impartasit aceasta parere mi-a spus ca „problema” mea e ca nu mai vad filme noi; ca Birdman, spre deosebire de alte filme recente, abordeaza frontal problema „piticilor” carora le cadem victima tocmai pentru ca ii luam intr-atat de mult in serios. Asa va fi fiind cu alte filme – nu stiu, nu ma bag. Dar din ceea ce vorbesc eu cu prietenii, amicii si alte cunostinte mai mult sau mai putin apropiate, toti impartasesc, cu intensitati diferite, ce-i drept, acelasi sindrom – al piticilor „seriosi”. (Inutil sa mai precizez – suprasemnatul nu se exclude.)

(b) Mai detaliat : Nu e cazul sa intru intr-o definitie „stiintifica” a „piticilor” – asta nu ar face decat sa le dea, inca o data, apa la moara. Piticul de aia e „pitic” – sa nu-l iei prea tare in serios. Nu e obsesie, nu e nevroza, nu e reprimare, nu e angoasa existentiala. nu e sevraj metafizic, nu e deznadejde, nu e absenta celebritatii, nu e sentimentul zdrobitor al ratarii sau al inutilitatii, nu e accedia – astea da, astea sunt lucruri serioase de care se ocupa armate de specialisti. Piticul e doar atat – un pitic. Nu-l ignori – ca nu-i nici frumos, nici sanatos. E, totusi, si el, asa pitic cum e, parte din tine. Astia ti-s piticii, cu ei defilezi. Daca le negi existenta, se umfla, dobandesc dimensiuni colosale, devin uriesi si-ncep sa-ti bata cu pumnul in masa. Dar, pe de alta parte, daca le acorzi prea multa atentie, rezultatul e acelasi. Esentiala aici e „dreapta masura” – mesotes-ul aristotelian, daca preferati. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dar, daca lucrurile sunt atat de simple, de unde aceasta fascinatie a piticilor care incepe sa ne caracterizeze din ce in ce mai tare? Ce s-a scrantit in interiorul nostru, oameni altminteri „fini” si „sofistificati”, de piticii nostri nu mai sunt „pitici”, de fascinatia piticilor a intrecut-o de multisor pe cea a lui Harry Potter, vampirilor, Lord of the Rings sau Beyonce (sper ca asa se spelleaza) ? De buna seama, primul raspuns e la mintea cocosului: alde Harry Potter, vampiri, transformers, Kardashians, reality-shows, etc – nu sunt decat intruparea unor pitici pentru consumul masselor. Oamenii fini si sofistificati fiind, nu ne mai multumim cu fast-food-ul de pitici. Noi ne vrem piticii serviti la mese rafinate. Cu cat mai intelectuale si mai artisitice preparatele de pitici, cu atat mai bine. Ca doar de aia e pitic – sa fie subtil.

Or asta e problema lui Birdman. Ca nu e nimic subtil. Birdman – Omul-Pasare, eroul care zboara si invinge intotdeauna – ati prins ideea? Da, zice prietenul pomenit mai sus, dar tocmai asta e gaselnita – ca filmul asta isi bate joc de pitici! Da, isi bate, da isi bate joc in asa fel incat nu face decat sa-i intareasca. Personal, n-am aflat nimic nou din Birdman. Nimic care vreunul dintre prietenii, amicii sau cunostintele mele sa nu-mi fi impartasit in ultimii ani. Birdman doar le-a mai mangaiat o data piticii si i-a facut mai puternici.

Suntem cu totii Birdman (sau Birdwoman, dupa preferinte).

Si cu asta ajungem la alte raspunsuri pentru intrebarea „de ce acum?” Pentru ca (1) acum avem timp! Da, da, nu va arcuiti, oripilati, sprancenele. Aveti timp sa verificati zilnic zeci sau sute de link-uri, sa vedeti saptamanal cateva filme, sa „urmariti” nu stiu cate bloguri si nu stiu cate twitters. (Ieri am citit ca jurnalistii americani sunt disperati ca nu pot urmari mai mult de 2000 – doua mii de twitter accounts daca nu sunt urmariti la randul lor de macar vreo 1200. 2000 de twitter accounts multiplicat cu macar cinci twitters pe zi, zece mii – nu e destul?) Avem timp, va spun. SI-atunci, inevitabil, avem timp pentru pitici. Ca sa-l parafrazez pe Rousseau de-asta data, salbaticul fericit nu se sinucide, ca n-are timp sa-i treaca ideea prin cap 🙂 Cand n-ai timp decat pentru supravietuire, n-ai timp nici pentru pitici. Traiesti „down to earth„, cu picioarele pe pamant.

Asta, pe vremuri. Pe vremuri era ori-ori. Nu astazi.

Pe vremuri, arta se ocupa de anormal. De ingeri sau de demoni. De Birdmen sau de Earthmen. Si-acum se ocupa tot de ceea ce crede ea ca e anormal, numai ca a ramas intepenita in proiect. Functioneaza ca si cum normalitatea de odinioara ar fi aidoma celei de astazi. Or nu e. In realitate, noi ne-am pierdut bunul simt si normalitatea, dar arta inca alearga, gafaind, sa ne prinda din urma, cu oameni-pasari si demoni, si vrajitori si vedete si dragoni. Numai cu oameni nu. Oameni din astia, normali-pe-stil-vechi, care-si vad de treaba, viseaza, injura, muncesc, supra-vietuiesc in sensul propriu al cuvantului, adicatelea stau, fara scremeri, deasupra propriilor vieti in vreme ce-o traiesc fara opinteli de netrecut si fara pitici uriasi.

Anormal in ziua de azi e sa fii normal – asta-i o idee pe care inca arta n-a prins-o. Astazi, normalitatea presupune o doza zdravana de eroism.

(2) Taman aici intervine ironia situatiei. Astazi, traitul la extreme, concomitent cu picioarele pe pamant si capul in nori, a devenit (si devine, intr-un ritm accelerat exponential) emblema generatiei noastre. Suntem cu totii deopotriva Birdman si Earthman.

Traim cu picioarele pe pamant. Earthmen, cu totii. Cumva facem si facem bani (sic). Nu cati am vrea, dar facem. Facem cumva si ne cumparam masini si mergem in concedii si avem laptop si smart-phones si tablete si mama supararii mai stie ce. Facem datorii. Ne descurcam. Facem ce trebuie, ca suntem oameni realisti, cu picioarele pe pamant. Dar nu ne place. (Vedeti? E bine, dar nu ne place.) Asa ca avem pitici. Pe care ii bagam in seama, ca avem timp. Ii mangaiem pe crestet, pentru ca nu-i asa, merita saracii, sfasiati cum sunt in haul care se mareste vazand cu ochii intre Birdman si Earthman.

Si-atunci, cu tot riscul de a parea cu totul deplasat si de-a calca pe urmele atator altora care si-au deplans generatia (Machiavelli are niste consideratii interesante pe tema „de ce toate generatiile au zis ca inainte era mai bine?), inclin sa cred ca problema noastra e una majora: nu e a piticilor; nu e a lui Birdman; nu e a lui Earthman; e a relatiei dintre ei. Sunt subiectiv, cu siguranta, dar, in urma cu doar zece sau douazeci de ani, nu aveam aceasta problema: nu ma simteam sfasiat intre Birdman si Earthman, cu un hau expandabil intre, in care piticii pot deveni uriasi. Eram normal, oamenii din jurul meu erau normali. Aveam si atunci poeti si artisti, scriam si atunci, aveam boema, aveam afaceristi si lichele si oameni fara scrupule (ordinea e aleatorie si nu exclude suprapunerea partiala – am intalnit multi artisti-lichele sau afaceristi de bun simt). Acum nu mai mai ciocnesc decat de extreme – de cele mai multe ori nu intre oameni, ci inlauntrul aceluiasi om. Inlauntrul meu insumi.

Ingaduiti-mi, asadar, sa spun ca da, Birdman e un film bun, dar nu, nu mi-a placut. De filme care sa-mi mangaie piticii, sunt satul. Ma am pe mine si mai multe cunostinte decat pot duce pentru asta, multumesc frumos. Ma incapatanez sa cred ca problema noastra nu e nici Birdman, nici Earthman, ci relatia dintre cei doi. Altminteri, distantandu-i prea tare, riscam sa-i apropiem prea mult. Si-atunci nu te mai miri ca te arunci de pe fereastra in pijama si crezi ca vei zbura. Ba altii te mai si vad si zambesc. Si pe urma formeaza o coada.

P.S. Pentru cunoscatori, referinta la Birdman si Earthman ar trebui sa fie clara: Fericitul Augustin cu ale sale orase – Orasul lui Dumnezeu si Orasul Pamantean (sau al oamenilor). Locuitorii celor doua orase traiesc amestecati in „acest oras”, pamantean, zicea Augustin. La noi, la ortodocsi, e „doar” Fericit, nu Sfant, pentru ca exista niste afirmatii care par sa intredeschida usa „predestinarii” (fals, daca e sa ma intrebati pe mine 🙂 , dar pot vedea cum se poate vedea si-asa (sic). Catolicii n-au vazut pericolul si l-au facut Sfant. Luther si Calvin au vazut usa intredeschisa si au deschis-o, ca sa zicem asa, cu piciorul. Asa a aparut puritanismul, un alt exemplu, avant la lettre, al pericolului extremelor, Birdman si Earthman.

P.P.S. Primul gand dupa ce-am vazut filmul a fost „Zorba Grecul”. Ghici ciuperca de ce? 🙂 Nu trebuie sa te arunci de pe fereastra, cu speranta ca vei zbura. E suficient sa-ti scoti sacoul si sa dansezi. Good ole’ fashion 🙂

Anunțuri


2 Responses to “… despre Birdman si Earthman”

  1. 1 Tinca

    Baru-Meu mi-ai placut cu critica asta… Si unde pui ca intre Birdman si Boyhood, pe care le-am vazut cam in aceeasi perioada, Boyhood e un film frumos, curgator,
    care chiar merita Oscarul…. Si numai pentru ambitia de a filma 12 ani.

  2. 2 AndreiV

    Dl Fumurescu,
    intradevar e vechi articolul…
    Dupa acest ‘review’ am zis sa ma uit si eu la film, sa inteleg ce inseamna ‘gaselnita’, ce sunt acesti ‘pitici’ si cred ca am inteles ce sunt. Insa ‘gaselnita’ e materializarea unei idei si atat? Aici am o gaselnita? (textul e un coment dat pe un alt blog…)
    -Domnilor, in fiecare ranita se afla bastonul de maresal, daca nu e cu siguranta se afla o lopatica de infanterie si un cutit, (daca nu poti sa folosesti baioneta de pusca). Iei lopatica si tai coada, adica sa separi partea aia de lemn de fier, il cioplesti putin si gata bastonul de maresal. Dupa daca mai vrei, ii pui stele, cateva gravuri cu aur si ajungeti aici: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Mareșal_al_Franței

    Daca da, atunci in filmul Limitless (2011) pastila aceea era ‘gandirea abstracta’ insa obtinuta, pe usa de di-n dos, precum ati scris despre Marx cu dialectica ‘mijloacelor de productie’? Sa ma scuzati, dar d-voastra sunteti cam printre singurii ‘scholar’ care au blog, si mai traiesc si aici jos, printre proletari…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: