… ce-i drept, Hamlet nu prea are ce cauta in contextul asta, in afara faptului ca suna bine 🙂 Am condus zeci sau sute  de mii de mile, de-a lungul si de-a latul Americii. Am condus pe ploaie si pe ninsoare, pe polei si pe gheata. Si am plecat spre San Antonio. Si era drum drept, autostrada libera. Ploua, ca e uraganul Patricia. Si am dat de-o balta. Si am acvaplanat/ hydroplaning, cum ii zic astia pe-aici. Si ne-am rasucit de trei ori, la vreo 150km/ora, si-am iesit de pe autostrada si ne-am oprit intr-un pom.

Soarta.

Ar fi fost chiar romantic daca muream impreuna la aniversarea unui sfert de veac.

Asa, suntem doar rupti la propriu. La figurat, suntem bine 🙂

Exista si-o parte buna in toata povestea. In momente din astea iti poti verifica teoriile despre lume si viata. Ale mele par sa fie corecte. Rezista la demonstratii 🙂

… asa ca precizez din capul locului: ceea ce urmeaza nu este o „cronica de film/serial”. „Hannibal” e mai degraba un pretext. Pentru necunoscatori e vorba de un recent serial TV, realizat pentru NBC (ultimul episod a fost in august 2015), inspirat din „Tacerea mieilor„/Silence of the Lambs (va mai amintiti de Anthony Hopkins?) si o carte, Dragonul Rosu, de Thomas Harris.

In toate, personajul principal e Dr. Hannibal Lecter, un psihiatru extrem de inteligent care se-ntampla sa fie si … canibal din placere. Prin urmare, e si asasin in serie (serial killer), vine de se leaga, atata doar ca fiecare dintre crimele sale – mai precis felul in care isi cioparteste si/sau aranjeaza victimele – reprezinta o adevarata opera de arta. Macabra, sangeroasa, groaznica prin sadism, dar nu mai putin opera de arta.

In carte si in serialul cu pricina (spre deosebire Tacerea Mieilor), in centrul dramei se afla relatia dintre Hannibal Lecter si Will Graham, un investigator/consultant FBI care poseda o abilitate rara: empatia extrema. Adus la locul crimelor, se identifica de fiecare data cu ucigasul, intra, ca sa zicem asa, in mintea acestuia (in afara de Hannibal, mai sunt si multi alt criminali in serie, de calibru mai mic sau mai mare, oricum inferiori din toate punctele de vedere lui Hannibal, care nu se sfieste sa ajute la prinderea lor sau care ii foloseste ca instrumente pentru a-i duce la indeplinire planurile). Daca Hannibal e „baiatul rau”, Will e, fara doar si poate, „baiatul bun”. (Folosesc ghilimelele din motive ce vor deveni limpezi ceva mai tarziu – nadajduiesc.) In afara celor doi, mai exista o psihiatra consultanta a FBI, care se indragosteste ba de Will, ba de Hannibal, o alta psihiatra, psihiatra lui Hannibal, psihiatra psihiatrului, cum ar veni (si ea cade in mrejele lui, dar doar dupa ce intelege cine e Hannibal cu adevarat), seful Behavioral Analysis Unit din cadrul FBI, etc.

Informatia asta e suficienta pentru a porni discutia, chiar daca nu ati vazut serialul.

Ceea ce intriga e (1) faptul ca toti cei care-l cunosc pe Hannibal, chiar dupa ce realizeaza cine este cu adevarat, ba chiar ii cad victime (fara sa moara, c-atunci e prea tarziu), sunt fascinati de el, daca nu indragostiti de-a binelea; iar asta nu socheaza catusi de putin telespectatorul, pentru ca (2) la randul sau e fascinat, atras cumva de personajul care, repet, pregateste mese elaborate din victimele sale, uneori le hraneste cu bucati din propriul trup, etc. Desi mai putin gustat de catre marele public, serialul a fost aplaudat de critici, a luat numeroase premii, si are admiratorii sai (printre care, in parte, si subsemnatul). Aparent, e nevoie de un anumit nivel de „sofisticarie” pentru a-l putea „degusta” (sic).

Iar asta ne aduce la miezul problemei: De ce? Explicatii de genul „ne plac baietii rai pentru ca-n fiecare dintre noi sade tupilat unul” sau „exista o estetica a uratului, cum bine a observat Baudelaire„, se dovedesc nesatisfacatoare. Mai intai, pentru ca Hannibal nu e „rau” in sensul comun al cuvantului. Rai sint gangsterii din filme sau chiar ceilalti serial-killers de mana a doua. Hannibal nu vrea sa faca rau, pentru ca notiunea in sine ii este straina – nu la nivel rational; la nivel rational o cunoaste, cum poate cunoaste „rational” un orb culorile, si de multe ori profita de asta pentru a anticipa reactiile celor din jur. Mai apoi, pentru ca – trageti adanc aer in piept – „tablourile” pe care le construieste cu migala si rafinament din victime, la fel ca si mesele pregatite din ele, nu sunt, estetic vorbind, urate. Sunt repulsive, stiind din ce si cum sunt facute, dar urate nu sunt. Dimpotriva.

Si-atunci? Atunci raspunsul se cuvine a fi cautat in alta parte – mai precis, in „sofisticaria” de care vorbeam adineaori. Hannibal reprezinta, repet, o culme a educatiei si rafinamentului: vorbeste fluent vreo cinci limbi, recita in italiana din Dante, asculta muzica clasica, e gourmet la extrem, degustator de vinuri fine, canta si compune la mai multe instrumente, unele din Evul Mediu, pe scurt, e rafinat in orice domeniu – si mai e si chirurg priceput! 🙂 Admiratorii sai, din fata sau din spatele ecranului, sunt si ei, chiar daca la niveluri diferite, educati si sofisticati. Prin urmare, pe-aici pe undeva trebuie cautata solutia conundrumului.

De ce? Omul educat incepe sa vada nuantele. Pentru majoritatea, lumea se imparte in alb si negru. Cand incepi sa „vezi nuante”, lumea devine, ca sa spunem asa, mai colorata. Nu cenusie, cum zicea Adam Michnik, ci colorata. Colorata frumos. In Cartea a VIII-a a Republicii lui Platon, Socrate spune ca democratia pare frumoasa, fiind aidoma unei tesaturi din fire divers colorate, care atrag privirile.

Pare, nu e.

In Cartea a doua a Republicii, Glaucon si Adeimantus (istoric vorbind, fratii lui Platon) il provoaca pe Socrate sa demonstreze ca justitia, dreptatea reprezinta un bun in sine, nu pentru altceva (reputatie, viata de apoi, etc). „Demonstreaza-ne, Socrate” – ii cere Glaucon – „ca un om perfect drept, care are reputatia de a fi perfect nedrept, e mai fericit decat unul care, desi e perfect nedrept, are reputatia de a fi perfect drept„. Iar asta, repet, in conditiile in care omul drept nu ii poate convinge pe ceilalti de dreptatea lui, viata de apoi iese din discutie, iar omul nedrept stie ca nu va fi prins niciodata „cu mata-n sac” (inelul lui Gygas, pentru cunoscatori). „Stii ce-ar zice lumea„, continua Glaucon, „ca s-ar intampla cu omul perfect drept? Ar fi biciuit, ars cu fierul inrosit si, dupa ce ar fi supus tuturor torturilor imaginabile, ar fi ‘pus pe lemn’ [nota: unele traduceri dau „tras in teapa”, in altele „crucificat”])”.

Cum textul cu pricina a fost scris cu vreo 350 de ani inainte de Hristos, nu-i de mirare ca-l gasim pe Platon pictat pe peretii unor biserici.

Asa incepe, de fapt Republica platoniciana – cu aceasta provocare: exista bine si rau, exista dreptate, sau astea sunt doar conventii sociale, distinctii bune de folosit pentru alte foloase? Si-abia atunci Socrate propune ca, pentru a intelege mai bine ce e dreptatea, daca e (pentru ca Socrate n-are pre-conceptii, e dispus sa mearga pana-n panzele albe, fie ce-o fi), s-o studieze la o scara mai mare decat cea a omului, i.e., la scara cetatii. A Republicii, altfel spus.

Bine, bine, si ce legatura au toate astea cu fascinatia pentru sofisticaria lui Hannibal? Pai au, daca stam sa ne gandim. Hannibal e omul perfect nedrept care, pana la un punct din poveste, are reputatia de-a fi perfect drept. Will, e cel care, de la un punct al povestii incolo, are reputatia ca e perfect nedrept (drept pentru care ajunge, o vreme, si la inchisoare). Aparentele il indica pe Will ca fiind …Hannibal. Granitele dintre bine si rau incep sa se estompeze atat in mintile protagonistilor cat si in cele ale (tele)spectatorilor.

Spuneam ca educatia aduce dupa sine nuantele, ca nuantele aduc cu ele sofisticaria si „culorile”. Cand incepi sa vezi lumea in culori, nu doar in alb si negru, tentatia de a nega existenta albului si a negrului e uriasa. Binele si raul incep sa isi piarda contururile, pana-ntr-acolo incat inceteaza sa mai existe. Pana-ntr-acolo incat ajungi la concluzia ca „binele” si „raul” sunt doar conventii sociale – „pacatele” sunt definite ca atare in functie de ce crede societatea (mai precis majoritatea) ca e pacat. „Lumea zice ca asta e, de fapt originea justitiei„, zice Glaucon (care nu e de acord, dar nici convins de Socrate inca nu e).

Daca suntem cu totii egali si nu exista criterii „obiective” de departajare a opiniilor, singura solutie rationala ramasa la indemana e cea a votului majoritar, in care se numara „dorintele” nu „ratiunile”. Nimeni nu ma va intreba vreodata de ce votez cum votez. E treaba mea. Altiminteri, ar contrazice principiul de baza al democratiei frumoase – egalitatea vointelor. (Asta a fost solutia lui Hobbes, in treacat fie spus.) De ce ar crede Hannibal in asa ceva? De ce ar crede in asa ceva orice om cat de cat educat sau rational, cand e limpede ca Ion coseste cel mai bine din tot satul, iar Chopin se pricepe la pian?

Daca-i asa, insa, poate ca „ce zice lumea” – lumea lui Glaucon nu s-a schimbat de-atunci – e cladita pe iluzii si pe povesti de-adormit copii – virtute, iubire, Mos Craciun, Doamne-Doamne, patrie, si cate altele. Bine? Rau? Hmmm…

Acum: Fiece om, educat sau nu, va fi simtit macar de cateva ori in viata, atractia lui „de ce nu?„ „La urma urmelor, de ce nu?” Nu neaparat sa ucizi si sa mananci un alt om, dar alte cele – de la a-i spune sefului ceea ce crezi cu adevarat, stiind ca-ti risti slujba, la fugitul in lume cu iubirea vietii tale, pana la aruncarea, la propriu, intr-o prapastie. Ce e de fapt asa-numita „fascinatie a abisului„, daca nu atractia spre libertatea totala – ma eliberez de tot si de toate, atat la propriu cat si la figurat? De ce sa nu fac ce-mi vine sa fac? Daca binele si raul si toate povestile cu viata de-apoi sau Doamne-Doamne nu sunt decat atat – povesti de adormit copiii?

[Nota: Candva, undeva, am citit povestea unui tanar rus alb refugiat la Paris. Avea orice, conform convenientelor, isi poate dori un om: era bine educat, avea bani, era aratos, cu succes la femei, om „de viata”, etc. La o petrecere, gaseste din intamplare in casa gazdei un revolver incarcat. Nu era deprimat. N-avea nici un fel de apasare existentiala, cu atat mai putin materiala sau romantica. Il ia in mana si-i intreaba pe cei din jur: „Ce-ar fi daca mi-as zbura acum creierii? Ce-ar fi?” Oamenii rad, convinsi ca e inca o gluma. Dar omul nostru duce, zambind, revoleverul la tampla si-si zboara creierii. Asta e libertatea deplina, de unde si fascinatia lui „ce-ar fi daca?”]

Cine n-a trait macar o data in viata aceasta tentatie, n-are cum sa inteleaga.

Educati, insa, sau nu, oamenii au in general tendinta de a rezista acestei ispite. Unii o fac pentru ca inca mai cred ca „nu-i bine”, ca „e pacat” sau chiar „ispita”, din reflex. Altii, chipurile mai rationali, pentru ca stiu ca e un impuls de moment – daca ii vei ceda, repercusiunile vor fi dramatice. Nu merita. Rezultatul, insa, e acelasi: e teama ca vei „scapa haturile”. Iti vei pierde controlul asupra ta. O vei lua la vale fara a te mai putea opri. (E frumos sa te arunci in prapastie sau de pe bloc, dar te sperie gandul ca, odata ce te-ai aruncat, nu te mai poti intoarce.) Or fascinatia cu Hannibal tocmai in aseasta consta – in faptul ca, desi „eliberat”, desi face toate ororile posibile, pare sa fie tot timpul in control. Mai mult, e singurul dintre personaje care pare sa fie capabil de-a se tine singur in „haturi”. Pare capabil sa sara in abis cand pofteste, si sa se intoarca, totusi, inapoi, pe creasta, aidoma.

Simplu spus, ceea ce ne fascineaza e controlul aparent logic al a-normalului asupra normalului.

Jinduim si noi la libertatea asta.

La Hannibal, pare-se ca inteligenta, cultura, rafinamentul si toata sofisticaria ce decurge de-aici il ajuta sa se poata controla. Canibal si ucigas in serie cum e, Hannibal pare sa se lase mai putin prada instinctelor si poftelor si „vointelor” decat majoritatea dintre noi, astia care ne-am caracteriza drept normali, in viata de zi cu zi. (In momentul incare lasi la o parte ratiunea, distinctia dintre „pofta” si „vointa” devine irelevanta: am „pofta” sa fumez si nici o „ratiune” care sa ma impiedice s-o fac. In treacat fie spus, aici ar merita pomenit Hume, dar nu vreau sa complic discutia si mai tare). Pare-se, cum s-ar zice, ca sofisticaria te-ajuta sa treci, vorba lui Nietzsche, dincolo de bine si de rau. Sa te eliberezi.

Pare, nu e.

Abia asa, contra-partida lui (ca nemesis nu-i pot zice), Will Graham, „baiatul bun”, incepe sa devina, la randul sau, descifrabil. Will nu e nici pe departe atat de sofisticat precum Hannibal, si nu e nici psihiatru 🙂 – poate ca tocmai in aceasta consta si sansa lui (intamplator – sau nu? – ceilalti psihiatri, trei, daca numaram si psihiatrul inchisorii, devin victimele lui Hannibal, desi sunt lasate in viata). Psihiatrii sunt prea sofisticati.  Si-au pierdut doza de bun-simt care-ti ingaduieste sa ridici din umeri si sa mergi mai departe. „Convertirea la „libertate” a lui Will devine telul suprem al lui Hannibal. Restul e mai degraba plictiseala. Nimic care sa-l provoace. Dracul se plictiseste daca n-are un Iisus in pustie pe care sa-L converteasca. Bazandu-se pe empatia extrema de care dovada Will si pe „indemnarile” sale in descifrarea psihicului, Hannibal isi imagineaza ca Will va fi o prada usoara. Se dovedeste a nu fi, desi de cateva ori pare foarte aproape de-a deveni un al doilea Hannibal. Se incapataneaza insa, dincolo de explicatii rationale si dincolo de orice „simte” si-i „vine” sa faca, sa ramana de partea unui „bine” caruia nu-i mai gaseste nici un fundament. Num-asa’, ca stie ca asta e bine. Dar asta nu face decat sa-i sporeasca „nedreptului perfect” frustrarea.

Liber si sofisticat cum e, Hannibal are nevoie de „confirmarea” convertirii lui Will. Mai „taran” si incapatanat cum e, Will refuza sa ii dea satisfactie. N-are explicatii rationale, dupa cum nici Hannibal, de fapt, nu are. Pe parcursul intregului serial, Will pare victima.

Pare, nu e – si tocmai asta il frustreaza pe Hannibal: ca e batut cu propriile-i arme.

Daca nimic nu conteaza, pentru ca n-am argumente impecabile rational impotriva, rational vorbind, alegerea devine libera.

Si-aici e-aici. Libertate totala nu exista, cu sau fara Mos Craciun. O stim din liceu: Viteza creste pe masura ce reduci frecarea, dar, daca frecarea dispare, miscarea devine imposibila. La frecare zero, viteza e zero.

Nu poti alerga in vid.

Sau, in varianta mezinului Alec, cand avea vreo 15 ani: „La biserica merg doar oamenii prosti si oamenii destepti.”

Alec merge la biserica.

PS Nu stiu ce-a fost in mintea creatorului lui Hannibal Lecter. Cert e ca Hannibal a castigat toate bataliile cu romanii, dar a sfarsit nu doar pierzand razboiul, ci distrugand Cartagina cu totul.

… va mai amintiti de Dr. Fumurescu si Mr. Redneck? Ei bine, la Alec, dualismul asta e ridicat la patrat 🙂

… textul care urmeaza a aparut pe pressone.ro – pentru necunoscatori, un site (foarte) recent, aparut sub coordonarea lui Mihnea Maruta, care si-a propus din capul locului sa faca o presa altfel. Adica normala. Prin urmare, daca doriti stiri „bomba”, cu „senzational” si „n-o sa-ti vina sa crezi”, nu va obositi. Daca, insa, mai visati la o gazetarie „cu staif”, cu analize, abordari originale, reportaje excelente, si materiale de citit in tihna, atunci pressone.ro e, ca sa zicem asa, un must.

http://pressone.ro

… un caveat şi o precizare.

Caveat: Orice abordare raţională a (re)îndrăgostirii – pentru că asta presupune întrebarea „ce trebuie să facem pentru a ne reîndrăgosti de România?” – se angajează, din capul locului, într-un dans pe muchie de cuţit. O muchie de cuţit ce desparte raţiunea („ce trebuie să facem?”) de pasiune („pentru a ne re-îndrăgosti”), şi-n care te poţi, cu uşurinţă, tăia până la os.

De ce ar fi raţional să iubeşti? De ce să iubeşti ceva şi nu altceva? Pe cineva şi nu pe altcineva? Sau pe cineva şi pe altcineva? În ce măsură, aşadar, e dragostea raţională? Şi dacă e, de ce mai vorbim – precum corul în Antigona – de dragostea nebună, cea care-ţi ia minţile? Ş.a.m.d. Acestea nu sunt întrebări uşoare. Pe de altă parte, ce este filo-sofia, dacă nu tocmai dragoste de înţelepciune? Adică o pasiune pentru raţionalitate? Şi-atunci, aşa se cuvine a fi abordată întrebarea, fie că ne convine, fie că nu – filosofic.

Precizare: Re-îndrăgostirea nu e totuna cu îndrăgostirea, nici îndrăgostirea totuna cu dragostea. (Pentru a nu complica şi mai mult lucrurile, să presupunem, deocamdată, că dragostea şi iubirea sunt acelaşi lucru.)

De aici se cuvine a începe – de la întrebare. Care întrebare presupune (1) că am fost la un moment dat îndrăgostiţi de România, (2) că acum nu mai suntem, şi (3) că am vrea, totuşi, să ne re-îndrăgostim de ea, că tânjim după sentimentul acela, originar. Vrem înapoi în Rai, cum s-ar spune.

Să le considerăm pe rând, după puteri:

(1) Am fost la un moment dat îndrăgostiţi de România? Dacă suntem cât de cât normali şi nu ne sfiim să ne recunoaştem trăirile, răspunsul nu poate fi decât unul singur: de bună seamă! Dincolo de toate abstracţiunile, dragostea de ţară e la fel de firească precum dragostea de mamă. Dacă nu-ţi iubeşti ţara sau mama, se cheamă că ai o problemă gravă de identitate. De la Socrate la Cicero, şi de la Machiavelli (da, Machiavelli!) la Hotman, (aproape) toţi clasicii au considerat-o o stare de fapt.

Lucrurile s-au schimbat niţel în modernitate, dar, în zilele noastre, se înmulţeşte literatura de specialitate care consideră contractul social între indivizi mânaţi de-o raţionalitate abstractă ca fiind o explicaţie ruptă de realitate. Prins între valul de refugiaţi/emigranţi în căutarea unei noi patrii, pe de-o parte, şi ISIS, să spunem, la extrema cealaltă, unde-şi mai găseşte locul patriotismul firesc? (În treacăt fie spus, am publicat odinioară în Dilema Veche un text pe marginea diferenţelor dintre „patriotism” şi „matriotism”.)

Răspunsul n-ar trebui să fie mai greu decât cel la întrebarea: între a-ţi considera mama o străină şi-a te culca cu ea, freudian, unde mai încape dragostea normală de mamă? Pentru un om, repet, cât de cât normal, asta ar fi o non-întrebare. Şi totuşi.

(2) Din moment ce – implică întrebarea – nu mai suntem îndrăgostiţi de România, se cheamă că ne-am înstrăinat de ea. Care la propriu, emigrând, care la figurat, incapabili să se mai simtă în România ca „la mama acasă”. Înainte de-a răspunde la această întrebare, să precizăm, totuşi, că înstrăinarea asta, fizică sau psihică, e relativă. Datorită internetului, nici cei plecaţi nu mai sunt chiar atât de plecaţi, nici cei rămaşi, chiar atât de rămaşi. Suntem cu toţii, în doze diferite, puţintel „plecaţi” de unde se întâmplă să locuim.

Relativ cum e, însă, fenomenul înstrăinării rămâne de necontestat. De ce? Lăsaţi la o parte, pentru o clipă, explicaţiile simple: corupţie, răutatea oamenilor, pierderea valorilor, absenţa liderilor autentici, sau mai ştiu eu ce. Valabile cum sunt, acestea rămân explicaţii parţiale, care nu ajung până în inima problemei. Or, când vine vorba de dragoste, inima s-ar cuveni să ne intereseze cel mai mult, nu?

Nu neapărat. Adevărata explicaţie, înclin să cred, e mult mai simplă şi, în acelaşi timp, mult mai dureroasă, şi trebuie căutată în dificultatea trecerii de la îndrăgosteală la iubire. Pentru că, de îndrăgostit, ne îndrăgostim mulţi, de multe ori. Câţi însă putem face trecerea de la îndrăgosteală la iubire? Şi de câte ori într-o viaţă?

Îndrăgosteala e un salt. Un cutremur. Te-apucă sau nu te-apucă, te „păleşte” sau nu te „păleşte”. Dar şi când te „păleşte”, te vâră cu capu-n nori. Eşti gata să mori pentru ţară. Sau măcar să lăcrimezi pentru ea, dacă suferă.

Iubirea, în schimb, e maraton. Cursă de lungă durată. Pe pământ, printre pietre şi ghimpi. Aici nu mai e vorba de pălit. Aici intervine (şi) raţiunea. Pentru că după îndrăgosteală apare, de cele mai multe ori, plictiseala. Necunoscutul devine cunoscut, neştiutul, ştiut. Norii devin pietre, fluturii – ghimpi. Cum spunea şi Alexandru Dragomir, avem nevoie de amândouă: şi de ştiut, şi de neştiut. Şi de noutate, şi de plictiseală.

Întâmplarea face însă ca balanţa între cele două să fie greu de menţinut în absenţa unei dorinţe de-a iubi. Plictiseala poate fi „dovedită” antrenându-te să descoperi neştiutul din inima ştiutului, precum epifania lui Joyce trecând pe lângă turnul cu ceas din Dublin.

(3) De aceea dorim să ne re-îndrăgostim de România şi nu ştim cum s-o facem. Pentru că n-avem cum! E simplu. Re-îndrăgostire nu există. Sau, în măsura în care există, nu contează, pentru că n-are rădăcini. N-are nici durată, nici constanţă. Nu e iubire.

Să recapitulăm: există îndrăgostire şi, pentru cei norocoşi, iubire. Dacă nu, te dez-îndrăgosteşti şi-o iei de la capăt, o dată şi încă o dată. Cu Statele Unite, cu Franţa sau Spania sau mai ştiu eu ce. Poate chiar şi cu România. Încă o dată. Atunci da, atunci te re-îndrăgosteşti de România. Pentru o vreme. Iubirea, însă, e cu totului tot altceva, după cum aflăm şi din Corinteni 13. Nu poţi iubi şi-apoi dez-iubi. „Nu te mai iubesc!” e o contradicţie în termeni – înseamnă că nu te-am iubit niciodată, c-am fost doar îndrăgostit(ă). Iubirea e un drum cu sens unic.

De bună seamă, orice iubire te poate dezamăgi. Ba mai mult, pe lumea asta, vorba Fericitului Augustin, orice iubire te va dezamăgi într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, că nimeni nu e perfect. România nu face excepţie. Prin urmare, mă pot declara dezamăgit, îi pot face reproşuri, mă pot enerva, pot ţipa la ea, ba o pot chiar pedepsi, părăsind-o sau, dimpotrivă, rămânând atunci când m-ar vrea plecat. Îi pot chiar cere să schimbe asta sau ailaltă. Însă de încetat s-o iubesc, nu pot.

Dar, dacă începi să-ţi formulezi trăirile în cuvinte precum „te-aş iubi din nou, dacă…”, „m-aş reîndrăgosti de tine, dacă…”, atunci nu mă mai interesează ce urmează după „dacă”, pentru că ai luat-o deja pe un drum greşit. Îmi ceri să-ţi ofer o soluţie la o problemă care nu există. În Rai nu se intră mergând de-a-ndoaselea, ci înainte, iar dacă simţi că-ţi stă măru-n gât, fă bine şi înghite-l, pentru că de scuipat şi lipit la loc nu se mai poate.

… o intrebare simpla si – imi place sa cred – de bun simt. Ne tot intrebam de unde (ne) vin crizele – care personale, care de familie, nationale, internationale, sau mai stiu eu la ce alt nivel (sat, comuna, municipiu, club de sah, parohie, grup de prieteni(e) – alegeti). Cand colo, raspunsul pare a fi deja continut in intrebare: pentru ca suntem tampiti, or, se stie, tampitii fac, prin definitie, alegeri tampite, asa ca de ce sa ne mai miram? Raspunsul asta, insa, nu explica nimic lasat asa, de capul lui. Raspunsul asta, la randu-i, ramane unul tampit. Cu alte cuvinte, raspunsul asta are, la randul sau, nevoie de un cap. Un cap care sa se mire: de ce suntem tampiti?

S-o luam mai pe ocolite.

La scara individuala, tampenii facem cu totii, mai multe sau mai putine, mai devreme sau mai tarziu. Sa ridice primul piatra cel care n-a recunsocut c-a „ramas tampit„, ca „s-a tampit„, c-a „facut tampenii” in trecutul mai mult sau mai putin indepartat, ca n-o sa mai faca, sau n-a declarat asta despre vreun prieten, iubit(a) sau membru de familie, oricat de drag: „Ai auzit, draga? Marinela s-a tampit in ultima vreme!„. Si toti cunoscutii clatina usurel din cap, c-adica da, s-a cam tampit, ce putem face, asa merg lucrurile. Of-of. Tz-tz. Ba mai mult: la scara individuala, tampenii fac si geniile – asta ne mai racoreste nitzel frustrarile: Cine nu stie de tampeniile pe care le-a facut Heidegger, bunaoara, sau Eminescu, sau – ca sa ridicam stacheta – pana si David, din Biblie, cel cu Goliat? Raspuns: Cine nu stie, sa puna mana si sa citeasca. S-ar putea sa ramana … cum sa zic? … tampit.

Pana aici, tampenia individuala pare, ca sa spunem asa, relativ limpede: De tampit se poate tampi oricine, ceea ce presupune ca tampenia nu e totuna cu prostia. Din tampenie iti mai poti reveni. Din prostie, nu.

Uite deja o veste buna! Daca suntem tampiti, mai avem o sansa! Nu e de colea.

Deocamdata, insa, am vorbit despre tampenie doar la scara individuala. Ce ne facem, totusi, cu „totii”? Altfel spus, ce ne facem cu tampenia la scara numerelor mari? Nu „eu” sau „tu”, ci noi. Noi, cu totii, Noi suntem tampiti. Asta e un fapt – tampenia a devenit epidemica. Nu mai e punctuala, nu mai e tranzitorie. S-a impamantenit, ca sa spunem asa, a prins radacini, ne-a incolacit pe toti. Ca o liana parazitara: in loc sa ne tragem noi seva din ea, isi trage ea seva din noi. Se hraneste din noi. Ar fi lesne daca de tampit s-ar fi tampit doar „ei”. In realitate, daca e sa fim cinstiti cu noi insine si cat de cat stiintifici, nu putem exclude ipoteza ca macar parte din problema tampeniei consta taman in faptul ca nu ne putem vedea ca participanti la proces. Cine-si mai aminteste principiul indeterminarii lui Heisenberg, poate intelege mai bine. (Nu voi intra acum in disputa daca principiul lui Heisenberg e totuna cu principiul observatorului care, prin simplu fapt de-a observa, modifica experimentul. Din cate stiu, Heisenberg a zis ca da. Altii, mai tarziu, au zis ca e alta mancare de peste.)

Nu se mai stie care e arborele si care liana. Cine hraneste pe cine. Hrana, insa, vine de undeva.

La scara numerelor mari, nu mai e vorba de tampenii personale – am facut o alegere gresita, am votat cu PSD-ul, cu Donald Trump, m-am casatorit cu cine nu trebuia, am divortat cand nu trebuia, s.a.m.d.. La scara numerelor mari, problema e una mult mai serioasa – pentru ca de-acolo, de la scara numerelor mari, incepe politicul.

Si-atunci, pentru a intelege mai bine miza intrebarii – „de ce suntem tampiti?” – se cuvine a ne intoarce la inceputuri. La etimologia „tampitului”, adica. Provenienta, dupa toate aparentele, e slava (tomp(u)), mai defel convingatoare fiind teoria dacoromana pornind de la muntii cu numele de „Tampa”, lansata de catre Nicolae Draganu in 1921. Si-apoi cine s-ar bate cu pumnul in piept c-a inventat tocmai cuvantul „tampit”? De-o fi una, de-o fi alta, fara doar si poate, sensul initial al cuvantului „tamp” era de „tocit” sau „bont”, adica opusul lui „ascutit” sau „taios”. In Biblia de la Bucuresti, la Dosoftei, la Cantemir, etc. „tampite” erau cutitele, sagetile, acele.

Uneori si mintea.

[Nota: Multumesc, oricat de tarziu (la urma urmelor, asta e farmecul carturariei) pe aceasta cale doamnei profesoare Rodica Zafiu, cea care m-a luminat cu un articol in Dilema Veche ce poate fi citit, pentru mult mai multe detalii aici http://http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/timpit ]

Stim de-acum ca tampitii au o minte „tocita”, „boanta”, ceea ce presupune ca (1) fie a fost odata ascutita si-acum nu mai e; fie (2) n-a fost niciodata ascutita, dar ca are acest potential, precum orice tais. Florile, bunaoara, nu se pot ascuti.

Una e sa ai o minte „brici”, alta e sa nu ai brici defel, si sa n-ai ce ascuti.

Oricum ar fi, raman cateva intrebari in aer. Haideti sa incercam sa le aducem pe pamant, cu bun simt. Sa incepem cu sfarsitul:

(2): Daca am fost tot timpul de pana acum tampiti, tociti, bonti, etc., ce anume ne-ar putea scoate din aceasta stare si pe ce anume ne-am putea baza c-am putea iesi? Mai mult, de ce am percepe-o, la nivel individual si colectiv, ca pe-o criza permanenta in loc de-o stare de fapt? Ne-am putea da seama ca suntem „tociti” daca n-am avea la ce ne raporta? Daca – trageti adanc aer in piept – asta e, in fond, conditia umana? Sa fim tampiti? Acum rasuflati usurati: daca asta ne-ar fi conditia, de tampiti, n-am mai recunoaste-o ca atare. Pentru a te nelinisti „tocirea”, e nevoie mai intai sa cunosti „ascutisul”. Taisul. O floare nu se ingrijoreaza c-ar fi boanta. Un rau sau un copac, bunaoara, nu pot fi ganditi in termeni de „ascutit” sau „tocit”. Atributele astea nu se potrivesc oriunde si oricui.

Uite o alta veste buna! Se cheama ca nu suntem tampiti de la natura. Mai mult: se cheama ca, in momentul in care am realizat ca ne-am tampit, am si inceput sa iesim din starea de tampeala.

Tampeala e un proces. Un cutit nu se toceste cu una, cu doua. Dureaza. Ia timp. La fel si (re)ascutirea.

(1) Nu va bucurati, insa, inainte de vreme. Ceva am „pierdut” pe drum, daca odinioara eram „ascutiti” la minte iar acum ne-am „tocit”? Ce si de ce? Raspunsul ni-l da, printre altii, Aristotel. El spunea, foarte politically incorrect, ca oamenii nu sunt egali, si ca adevarata egalitate e „echitate”, i.e., sa dai egal egalilor si inegal, inegalilor. Nu-i dai un pian lui Michael Jordan, nici o minge de basketball lui Chopin, doar de dragul unei egalitati abstracte. Dai fiecaruia ce i se cuvine si cat poate duce. Truditorii, palmasii – spunea Aristotel – sunt cetateni doar „intr-un fel de-a spune”. In realitate, nu sunt. Ca nu-si pot duce cetatenia. A fi cetatean, apud Aristotel, presupune a te implica, intr-un mod informat, in viata cetatii. Pentru a fi informat cum se cuvine, insa, nu e suficient sa ai acces la informatie. Mai trebuie sa stii cum s-o triezi, cum sa selectezi esentialul de ne-esential, si cum s-o interpretezi rational.

Or, asta presupune educatie.

Educatia presupune timp.

Tocmai de aceea Aristotel spunea ca plamasii, truditorii, nu sunt cu adevarat cetateni. Nu pentru ca sunt prosti de la natura. Ci pentru ca n-au timp, ocupati fiind cu munca. Educatia prespune „timp liber” pentru cugetat. Cu alte cuvinte, palmasii, truditorii, se tampesc incetul cu incetul nu de la munca, ci de la absenta ragazului absolut necesar cugetarii.

De-acum putem intelege mai bine sloganul „noi muncim, nu gandim!” Ziceau muncitorii aia ceva.

Mintea nu e precum cutitul. Cutitul se toceste prin folosire repetata. Facand, adicatelea, ce stie el mai bine – sa taie. Mintea, in schimb, se toceste „pe invers”, i.e., prin nefolosire.

Uite vestea cea proasta – ne tampim cu totii, devenim cu totii palmasi, truditori ce nu-si mai pot purta cum se cuvine crucea cetateniei, i.e., vocatia de fiinte politice. [Nota: Da, nu e nici o greseala – vocatia e o cruce de purtat.] Iar asta nu pentru ca muncim zi de vara pana-n seara, precum taranii si mestesugarii lui Aristotel. De muncit, muncim cu totii vreo opt ore. Ceea ce ne lipseste insa, precum palmasilor de-odinioara, e timpul. Ne tampim cu totii pentru ca nu mai avem timp. Nu mai avem ragaz. Nu mai avem odihna. Suntem intr-o permanenta stare de agitatie.

Sa ne-ntrebam: Potrivit lui Aristotel, cati dintre noi ar mai avea astazi drept de vot?

Dupa cum spunea David Carr intr-un editorial din New York Times acum un an, „we are part of the now. If we look away, we worry we will disappear … [W]e know a little about everything and nothing about anything, really”. Daca nu ne verificam news-feeds, emailurile, Twitter account, Facebook account, Instagram, etc la fiecare cinci minute, daca nu informam lumea c-am baut o cafea sau ca partenerul sforaie si nu putem adormi (caz real!), ne e teama ca vom disparea cu totului tot. In literatura de specialitate, asta poarta chiar si un nume – FOMA (Fear of Missing Out). Ne e teama ca ne scapa ceva, ceva esential, nu conteaza ce, pentru ca totul devine esential in absenta criteriilor – de la al Treilea Razboi Mondial la rochia purtata de sotia presedintelui la ultima aparitie publica. Cum sa (mai) deosebesti esentialul de ne-esential, cand asta presupune ecuatie, educatia presupune timp, iar tu n-ai, pentru ca – iata! – tocmai am fost instiintat c-am mai primit un email, iar pe contul de Facebook cineva si-a mai postat o fotografie din concediu si patru pisoi super-simpatici. Si-apoi mai sunt filmele si serialele care i nici un caz nu trebuie ratate, altminteri te simti stingher printre oamenii care doar asta comenteaza, termenele limita de la serviciu, obligatiile profesionale, sociale si familiale – cand sa mai citesti, in tihna, Muntele vrajit al lui Thomas Mann sau Ulysses-ul lui James Joyce? Mai bine citesti un rezumat pe Wikipedia si-atunci poti spune ca-n Romeo si Julieta un baiat iubea o fata. Si viceversa. Si-au murit amandoi.

Noi nu mai muncim, dar nici nu mai gandim. Ca n-avem timp. Ragaz. Tihna.

Ne tampim pentru c-am uitat sa fim lenesi. E si lenea o arta. Si, ca orice arta, deprinderea ei cere timp. Nu poti invata lenea de pe Facebook.

PS In copilarie, Marcel Petrisor mi-a spus ca obsesia muncii, impartasita deopotriva de catre comunisti („munca l-a facut pe om„) si nazisti („Arbeit macht frei„), nu e defel intamplatoare. „Dupa cum scrie si-n Facere„, mi-a explicat, pufaind din pipa, „munca e un blestem, o pedeapsa, si nicidecum o binecuvantare. Muncim pentru c-am cazut din Rai.”

Motto: „Thou art a scholar. Speak to it, Horatio!”

… zilele acestea, in clipele de relaxare (sic), recitesc Hamlet-ul lui Shakespeare. Asta e avantajul clasicilor – de fiece data cand ii recitesti, mai descoperi ceva nou. Bunaoara, replica de mai sus, care, desi plasata chiar la inceputul piesei, imi scapase pana acum.

Sa recapitulam: Horatio e prietenul lui Hamlet. Au studiat impreuna la University of Wittenberg. In el se increde Hamlet, fara rezerve. La inceputul piesei, aflam de la Marcellus ca Horatio e sceptic, ca orice carturar: nu crede in stafii – sau, cel putin, nu crede in povestea fantomei regelui/tata, desi Marcellus o vazuse de doua ori. Cu toate acestea, Horatio nu e nici incapatanat. Stie, precum Socrate, ca nu stie. E dispus, prin urmare, sa „verifice” povestea stafiei. Face, cum s-ar spune, un experiment, cu un ochi sceptic, asa cum ii sade bine unui om de stiinta – „Tush, tush, ‘twill not appear„.

Cand fantoma insa apare, Marcellus il indeamna (1) sa recunoasca evidenta – ceea ce Horatio face fara ezitare („it harrows me with fear and wonder” – inexplicabilul il inspaimanta si fascineaza deopotriva)  si (2) sa-i vorbeasca, pentru ca e, nu-i asa?, carturar. Invatat. intelectual (thou art a scholar). Altfel spus, Marcellus ii cere sa traga stafia de limba. S-o chestioneze. Sa „stoarca” de la ea cat mai multe. Carturarii, intelectualli, pare-se, cu asta se ocupa – cu chestionarea interlocutorilor, fie ei vii, morti (in cazul autorilor disparuti), sau undeva intre (stafii).

Horatio ezita putin, cum ii sade bine unui intelectual, asteapta un al doilea indemn („Question it, Horatio!”). Dupa care putem presupune ca trage aer in piept, pentra ca, zica-se orice s-ar zice, trebuie sa-ti faci curaj sa vorbesti c-o fantoma, si-si da drumul:

„What art thou that usurp’st this time of night

Together with that fair and warlike form

In which the majesty of buried Denmark

Did sometimes march? By heaven, I charge thee, speak!”

Ca orice om de stiinta, Horatio vrea, mai intai de toate, sa afle de ce perturba firea lucrurilor si cine anume este fantoma impreuna cu forma pe care a luat-o, cea a raposatului rege al Danemarcei? Pentru Horatio, fantoma e fantoma, nu regele caruia i-a imprumutat doar forma. [Nota: Ipoteza se dovedeste partial corecta de-abia cand Hamlet apuca sa vorbeasca cu fantoma. Fantoma insasi sugereaza initial ca nu e totuna cu tatal. Nu e tatal. E doar atat – fantoma tatalui – „I am thy father’s spirit -, care vorbeste despre tata la persoana a treia! Abia pe urma incepe sa vorbeasca precum tatal-rege, la persoana intai.] Si-atunci ce este o stafie? Insa, in loc sa astepte raspunsul, Horatio comite o uriasa greseala. Nu chestioneaza. Ordona sa i se raspunda („I charge thee, speak!”) Asta numai dialog nu e, ceea ce Marcellus, mai de la tara, realizeaza imediat, cu bun simt – „pare-se c-ai ofensat-o” („It is offended”). Barnardo confirma, stafia se pregateste sa plece. Luat, insa, de val, Horatio insista, precum un copil care ordona sa i se dea inghetata sau sa fie lasat sa zboare. Intru apararea sa, Horatio nu e inca un carturar suta la suta, ci unul in devenire, care, se-ntelege, a chiulit de la scoala pentru a participa la funeraliile tatalui lui Hamlet. (In treacat fie spus, si Hamlet e, pare-se, doar un wannabe carturar.) Cu impetuozitatea caracteristica varstei, Horatio se rasteste la fantoma: „Stay! Speak, speak! I charge thee, speak!”

Dar, ca un parinte normal, plictisit de istericalele copilului ce bate din picior „vreau!”, stafia nu asculta ordinele cuiva care nu poate da ordine, si iese. Pentru ca asta e adevarul: intelectualul nu poate da nimanui ordine. Poate, cel mult, incerca sa ii convinga, sa ii persuadeze, dar nu sa le comande.

Horatio e ravasit. E palid si tremura. Isi revine insa repede si incepe sa analizeze cele petrecute. Recunoaste ca, daca n-ar fi vazut, n-ar fi crezut. (Dar Iisus ii spune lui Toma Necredinciosul „fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” – cati norocosi din astia sunt, insa?) Evidentele nu pot fi negate. Fantoma purta armura regelui, se incrunta precum regele, s.a.m.d..

Din nou, bunul-simt al lui Marcellus pune degetul pe rana: E a treia oara cand se intampla, exact la aceeasi ora – de ce? Cu alte cuvinte, lipsa de carte nu il impiedica pe Marcellus sa gandeasca logic. Poate dimpotriva. Poate Horatio nu mai vede padurea din cauza copacilor. Care e rostul acestor aparitii constante, deci previzibile?

Horatio intelege ca rostul lor e sa semnalizeze ceva, sa transmita un mesaj, dar ce anume, nu poate decat sa ghiceasca. Si, spre meritul sau, isi recunoaste limitele. E coplesit. „In what particular thought to work I know not„. Ca orice intelectual insa, are o parere – in general, e semn rau pentru tara. Pentru Danemarca (celebra replica „Ceva e putred in Danemarca” apare mai tarziu.). E ceea ce s-ar numi acum „an educated guess„, pentru ca se bazeaza pe istorie. Cand Julius Cesar a fost asasinat, au existat „semne” – omens. Si, nici bine ca-si termina „demonstratia”, ca – ce sa vezi? – stafia apare pentru a doua oara in aceeasi noapte! Asa ceva nu se mai intamplase inainte, deci fie Horatio a „facut” ceva, fie n-a facut ceea ce fantoma astepta sa faca.

De asta data, Horatio nu repeta aceeasi greseala – la urma urmelor, asta e unul dintre avantajele intelectualului, ca nu se incapataneaza in eroare. In loc sa comande, se roaga. Implora. Implora o iluzie – pentru ca, in definitiv, ce e o fantoma, daca nu o iluzie?: „Stay, illusion!” – Stafia isi deschide bratele (in semn ca ar vrea sa ramana? ca il „primeste” pe Horatio?) „If thou hast anysound or use of voice/Speak to me. If there be any good thing to be done/That may to thee do ease and grace to me/Speak to me.” Daca stii ceva despre soarta tarii asteia, daca putem evita vreo catastrofa, sau daca ai vreo povara ce te-apasa, vorbeste-mi, rogu-te!

Nu vom afla niciodata daca rugamintile lui Horatio ar fi avut efect, pentru ca taman atunci, hodoronc-tronc, canta cocosul, iar stafia, ca toate stafiile, se pregateste sa dispara la cantatul cocosilor. Carturarul-in-devenire se frustreaza inca o data, probabil pentru ca, de aceasta data, nu se mai simte vinovat de nimic. A facut ce trebuia. E pur si simplu victima unui ghinion. Bad timing. Ii spune lui Marcellus sa prinda … fantoma. Marcellus intreaba, ca taranul de bun simt: Cum? Sa-i trag una-n cap? Da, daca e nevoie, raspunde, iritat, Horatio. De buna seama, strategia se dovedeste perdanta. Fantoma se joaca putin cu ei („‘Tis here, ‘Tis here„) dupa care dispare. Si, din nou, Marcellus e primul care sa recunoasca greseala – nu doar e gresit sa folosesti violenta impotriva unei aratari atat de majestuoase, dar e stupid sa incerci sa lovesti aerul c-o maciuca („For it is, as the air, invulnerable, and our vain blows malicious mockery„). Lumea de dincolo nu poate fi nici atacata, nici capturata cu armele lumii de-aici.

Si-a ratat, prin urmare, stafia misunea? Putin probabil. Horatio intelege macar atat: ca Hamlet trebuie sa afle despre fantoma. Constanta si previzibilitatea aparitiilor capata de-acum sens. Nu degeaba Einstein era convins ca Dumnezeu nu joaca zaruri. S-ar zice ca pana si fantomele se supun legii previzibului atunci cand au ceva de transmis. Nu degeaba, pentru a contacta civilizatii extratrestre, trimitem in spatiu semnale constante si regulate. Multumita acestei regularitati, Marcellus l-a putut convoca pe invatacelul Horatio. Multumita acestei regularitati Horatio il poate chema, la randul sau, pe Hamlet la miezul noptii, cand stafia va aparea fara gres. Si apare. Si vorbeste – pentru prima oara – cu interlocutorul dorit din capul locului – Hamlet. Intre patru ochi. Ii face semn lui Hamlet s-o urmeze, ceea ce Hamlet face, in ciuda opozitie vehemente a lui Horatio. Horatio (inca) se teme de necunoscut. Hamlet nu se (mai) teme, pentru ca, zice el, nu mai are nimic de pierdut. Horatio nu (mai) e curios. Hamlet (inca) mai este. Horatio e prudent, hamlet, dimpotriva. Ori la bal, ori la spital. Impreuna, intruchipeaza dilema intelectualului in raport cu cetatea, o dilema care ne bantuie de la Socrate incoace.

Fantoma ii confirma lui Hamlet crima – e, ca sa zicem asa, dovada „stiintifica” (sic) ca intuitiile sale au fost corecte – si ii cere sa-l razbune.Dupa faimosul „adieu, adieu, adieu” al fantomei, cele doua tendinte ale intelectualului (Hamlet si, respectiv, Hoartio) se reunesc. Insa, vorba poetului, foarte putin. Nici unul nu e convins ca celalalt proceeaza corect, ca ia decizia corecta, ceea ce insa nu-i impiedica sa-si respecte reciproc opiniile. Nici stafia n-a disparut cu totului tot, ca stafiile de aia-s stafii – continua sa (ne) bantuie. De undeva, de sub pamant, insista si ea, precum Hamlet, ca toti cei prezenti sa jure ca vor pastra tacerea. Situatii exceptionale („acest timp e scrantit/scos din incheieturi” – „this time is out of joint„) necesita masuri exceptionale. Auto-cenzura.

Ceea ce urmeaza se stie si, din acest punct de vedere, ne intereseaza mai putin.

Important e ca de-acum putem intelege mai bine relatia dintre intelectuali si stafii. Intr-o lume cu necesitate bantuita, in care vremurile par a se fi scrantit inca o data, asta nu mi se pare de colea.

„Restul e tacere”/”the rest is silence„, spune Hamlet, inainte de a-si da duhul. Isi poate ingadui acest rasfat, dupa ce tocmai l-a desemnat pe Horatio sa-i (sa ne) spuna povestea („Thou livest. Report me and my cause aright„). Daca nu de altceva, atunci pentru a ne (mai) putea bantui de-atunci pana-n vecie. Stia el ce stia.

Good night, sweet prince!

PS Dupa ce trecusem binisor de jumatatea textului/ideii, m-a palit gandul ca, la cate tone de interpretari s-au scris despre Hamlet, e aproape imposibil ca tocmai aceasta replica sa fi scapat neanalizata. Demoralizarea mi-a trecut, insa, repede. La urma urmelor, daca ideea mi-a venit mie, fara ajutor, se cheama ca stafia lui Hamlet si-a facut, inca o data, treaba – m-a pus pe ganduri. Totusi, daca cineva stie o analiza asemanatoare, i-as ramane indatorat daca mi-ar indica sursa.

… ma pregateam de culcare, iar Lily dormea, sforaind, in mijlocul patului. Si-atunci m-am trezit zicand:

– „Scoala, Lily, ca s-a facut deja seara si trebuie sa ducem oile-acasa!”

Lily e un beagle altminteri destul de incapatanat, dar cand vine vorba de dat jos din pat se executa fara sa cracneasca (prea mult). Privind-o dezmeticindu-se si-apoi sarind, inca buimaca, din pat, am izbucnit, de unul singur, in ras. Nu mai folosisem expresia asta de mai bine de cinsprezece ani, desi intr-o vreme o foloseam frecvent ca echivalent pentru „gata! e tarziu! ne strangem jucariile si mergem acasa!”

De buna seama, nimeni nu intelegea ce vreau sa spun. N-aveau cum. Era o replica spusa de un fost coleg de clasa a sasea (parca), ce-mi ramasese insurubata in minte. Nu-i mai tin minte numele. Povestea e, in fond, simpla. Omul, pe atunci un baietan, mersese cu oile la pascut, dimpreuna cu un var de-al lui. Nimic iesit din comun – la Brad, atunci ca si acum, daca mergi vioi, intr-o jumatate de ora ai iesit din oras si te afli „la tara”. Or, la tara copiii duc oile la pascut (cel putin atunci, le duceau). Pentru a-si mai omori plictisul, se urcase intr-un nuc batran, sa stranga niste nuci ramase neculese (pe atunci, daca te puteai catara intr-un copac cu un scop, era si mai bine). Pe cand se apropia de varf, o creanga s-a rupt si el a cazut de la o inaltime de cativa metri.

A lesinat. I s-a rupt, cum se spune, filmul. A blackout, cum ar zice americanul.

„Cand m-am trezit„, mi-a povestit, „am deschis mai intai un ochi, apoi pe alalalt. Varu-meu, Nelu, era aplecat deasupra mea, da-l vedeam tot printr-o negura, ca noaptea. Ala ma intreba daca traiesc, da’ io i-am zis: <Ce, ba, s-a facut deja seara? Tre’ sa ducem oile inapoi acasa!>”

Atat. Asta e toata povestea. Cum spuneam, n-are nimic iesit din comun, nu e nici drama, nici comedie, doar o patanie din viata unui pusti de la tara, ca atatea altele. Si totusi mie mi-a ramas insurubata in minte. N-am incercat niciodata sa ma psihanalizez de ce. Aia mai ambitiosi, vorba lui Sorescu, mi-ar putea explica, bunaoara, ca am fost impresionat de responsabilitatea pustiului care, de-abia iesit dintr-o experienta ce-l putea lasa mort sau paralizat, s-a gandit, mai intai de toate, nu la el, ci la oi. Ambitiosii, bietii, s-ar insela amarnic. La vremea respectiva, nu m-a impresionat nimic. La vremea respectiva, ca si acum de-altfel, replica mi s-a parut amuzanta. De aceea am si folosit-o mai tarziu, ani in sir.

Pe urma, am uitat-o. Ieri seara, mi-a venit pe buze, fara nici o cazna. Pur si simplu.

Si-am ras. Din nou.

Si mai pe urma, insa, am inceput sa ma gandesc mai serios la toata patania. Mai precis la oi. La faptul ca generatia noastra e, totusi, orice s-ar spune, norocoasa (si) din acest punct de vedere. Nu e de colea sa ai ocazia de-a experimenta doua lumi, doua epoci, doua Weltanshauung-uri  . Nu e de colea sa ti se para normal sa duci oile la pascut, dar si sa te joci pe computer. Si sa te dai cu caruta prin colb, dar si cu avionul, prin aer. Si sa nu citesti decat stelele, ca altceva nu ai ce, si sa nu citesti decat de pe internet sau tableta, ca nu mai citeste nimeni carti.

Nu e de colea sa fii o generatie norocoasa, prinsa, ca o felie de sunca, intre doua generatii de ghinionisti, care nici macar nu stiu ce-au ratat.

Concluzia m-a facut sa zambesc. M-am uitat la Lily. Norocoasa si ea. Dormea pe podea, visand probabil la cum se va aburca din nou in pat.

Ceea ce a si facut, vreo jumatate de ora mai tarziu. Asta e: cand se face seara, duci oile acasa, era digitala au ba.

… stiu. E simplu. E naiv, S-a mai tot spus, intr-o forma sau alta (am spus-o si eu anul trecut, pe vremea asta), si se va mai tot spune. Si ce? Ceea ce se spune cu „vine, vine primavara/se asterne-n toata tara, floricele pe campii, hai sa ne jucam copii” nu e simplu? Nu e naiv? Nu s-a mai tot spus intr-o forma sau alta? Dar tot te bucuri. Tot iti vine sa consemnezi undeva, cumva, primul ghiocel, mirosul pamantului reavan, „reinvierea naturii” (sic), cum scriam prin scoala elementara.

Ei bine, asta e! In academia, primavara vine toamna.

La inceputul fiecarui an scolar, campusul, adormit, daca nu mort de-a binelea pana atunci, se trezeste cu pofta de viata. Aleile pana mai ieri pustii dau in clocot (in Houston, considerand temperaturile, datul in clocot in aceasta perioada a anului nu e nici o metafora; toamna e 🙂 ] Studentii misuna peste tot, de toate formele, de toate culorile, dar cu totii la fel de entuziasti. Se amusina unii pe altii, se masoara din priviri, se cantaresc. Se judeca. Te judeca. Acum e timpul in care se creeaza sau se distrug reputatii, se lanseaza mode, se infiripa prietenii sau iubiri mai mult sau mai putin trecatoare.

Sunt ca nisipul – iti intra in ochi si-n nari. Te obliga sa-i respiri.

O cafea nu mai poti sa-ti cumperi daca nu esti pregatit sufleteste si fizic sa astepti o ora la coada. Salile de curs se umplu ochi, toata lumea pare insetata de cunoastere. Singurul loc unde te poti refugia de ei e, paradoxal, la catedra. In mijlocul lor. Abia acolo iti poti trage respiratia, abia acolo te simti protejat cumva, daruindu-ti-le.

Toata agitatia asta dureaza o saptamana, doua, dupa care lucrurile incep sa se domolesca treptat. Entuziasmul incepe sa scada, campusul ramane aglomerat dar in limitele suportabilitatii, ghioceii se usuca si mor si nici brandusele nu se simt mai bine.

In academia, se apropie vara. Iarna cum ar veni.

Raportata la restul lumii, academia e intoarsa cu susul in jos.

Motto: „Draga Dinule, m-am plictisit. Toata admiratia pentru cei ce scriu, sunt niste eroi. Dar cum poti sa scrii, cand ai putea sa gandesti? Numai femeile nasc, noi concepem” (sic). – Alexandru Dragomir, intr-o scrisoare catre Constantin Noica

… observati, rogu-va, ca ‘eroismul’ din titlu e lipsit de orice ghilimele. Altfel spus, nu e nici ironie, nici gluma. Nu ma refer aci la cei care scriu din convingerea ca au ceva de spus oricand, oricum si oricui. Cu alte cuvinte, nu ma refer aci la dezinhibatii scrisului, de care e plina si lumea si internetul. Nu ma refer nici la cei care traiesc, efectiv din scris, pentru care scrisul e o „meserie” zilnica – acestia reprezinta o categorie aparte, despre care am mai … scris (sic). [Nota: In cazul acesta folosesc ghilimele, pentru ca meserie, daca va mai amintiti, Beruf, poate insemna, in germana, deopotriva „meserie” si „vocatie”.] Ma refer la cei care scriu cu responsabilitate, fara sa trebuiasca s-o faca, altfel spus, la cei care iau scrisul in serios fara a fi nevoiti. La cei care scriu doar atunci cand simt (pe drept sau pe nedrept, conteaza prea putin) ca au ceva de spus. (In treacat fie spus, nu intamplator oamenii simt nevoia sa-si scrie memoriile – pentru ca asta au de spus, viata lor a insemnat ceva.)

Ei bine, nu cred ca vreunul dintre acestia nu s-a izbit, intr-un moment sau altul, de acest „zid” despre care vorbeste Dragomir – zidul scriitorului.

Rectific. Zid e prea mult spus. De zid, se izbesc scriitorii profesionisti. Alta poveste.

Oamenii acestia nu se izbesc de nimic. Li se scurge doar energia necesara pentru a scrie, precum o galetusa cu apa in nisipul incins. Nu vorbim despre timpul consumat, pentru ca orice scriere responsabila ia timp, presupunand un grad de disciplinare al gandurilor pe care vorbitul „normal” isi poate ingadui sa-l ignore. Nu vorbim despre calcule utilitarianiste – renteza? nu renteaza? tragem linia si facem socotelile. Vorbim despre rationalitatea traita, cea care devine simtire. Pentru ca, oricat de paradoxal ar parea, adevarata rationalitate se simte, ca sa spunem asa, in vintre. In rarunchi.

Acesti oameni simt, re-simt, la rastimpuri, macar, scrisul ca o secatuire. O inutilitate. Scrisul tau nu va transforma nisipul dogoritor intr-o oaza. La ce bun atunci sa (mai) scrii, cand ceea ce vrei sa spui nu reprezinta – si stii! – nimic fundamental nou? Cand altii au scris deja ceea ce vrei sa scrii, ba au facut-o si mult mai bine decat ai putea-o vreodata face? La ce bun sa te apuci de compus muzica, cand stii ca nu vei fi niciodata nici Beethoven, nici Mozart? Cui prodest? Si-atunci mai bine „taci”. Decat sa scrii banalitati, mai bine nu scrii nimic.

Alexandru Dragomir a ridicat aceasta paralizie scriitoriceasca la rang de arta si stil de viata (Ars longa, vita brevis.). Nu s-a comparat nici cu Socrate si nici cu Iisus, care n-au scris nimic. Dragomir a scris mult – pe caiete, cu pixul, cu creionul, in carnetele, s.a.m.d.. Dar n-a scris niciodata pentru a publica.

Cum, insa, scrisul – orice scris – e deja public, ca de aia nu mai e doar gand, povestea e nitzel mai complicata.

Marturisesc foarte spasit ca pana de curand de-abia stiam ca a existat un Alexandru Dragomir – un nume mentionat ici si colo in amintirile „clasicilor” formati, majoritatea, la scoala interbelica. Zilele acestea „ii” citesc „Crase banalitati metafizice” (sarutmana, Mihaela!), publicate la Humanitas, si aflu cu surprindere, ca a fost, printre altele, filosoful de-a carui „frica”, pentru spiritul sau critic, stia pana si Noica, pentru a nu mai pomeni de (mult) mai tinerii Liiceanu, Plesu, Patapievici & all. [Nota: Am pus „ii” citesc intre ghilimele, pentru ca „scrierile” lui Dragomir sunt, in fapt, o compilatie rearanjata, „tunsa si frezata”, din convorbiri inregistrate, notite gasite in caietele lui, amintiri, etc. Greu de spus cum scria, intr-adevar, Dragomir.]

Citez: „Alexandru Dragomir (1916 – 2002) a facut studii de drept si filosofie la Universitatea din Bucuresti si a urmat cursuri de doctorat cu Martin Heidegger, intrerupte in 1943, cand a fost rechemat in tara si trimsi pe front. Dupa 1948, datorita conjuncturii istorice, a ocupat diferite posturi obscure, continuand sa fie preocupat de filosofie, dar fara a publica nimic.” Mai notez doar ca stia vreo sase limbi, printre care greaca veche si rusa, si ca si-a petrecut majoritatea vietii intr-un „apartament” minuscul (18 metri patrati? Si eu care credeam c-am stabilit recordul cu al meu douazecisicinci de metri patrati!) intr-un bloc decrepit din Bucuresti, dar despre „detaliile” astea n-a catadicsit nici sa vorbeasca, nici sa scrie vreodata. Nu l-au interesat. Restul unei biografii fascinante va las sa-l descoperiti singuri in prefata lui Gabriel Liiceanu.

Subtanta „scrierilor”lui Dragomir ne intereseaza acum mai putin. Mai exact, ne intereseaza doar in masura in care ilumineaza refuzul constant de a scrie, repet, ceva „publicabil”, spre exasperarea tuturor cunoscutilor. Pnetru ca aci, in spatiul dintre ceea ce spune/gandeste Alexandru Dragomir si felul in care traieste programatic mai bine de 80 de ani, imi pare ca se afla o scranteala. Nimeni nu e scutit. [Nota: Daca e cineva ispitit de-a face vreo paralela cu Petre Tutea, sa se mai gandeasca o data 🙂 : Tutea era un maestru al oralitatii, aflat in permanenta cautare de auditoriu, ceea ce Dragomir nu era; in plus, Tutea, de bine, de rau, a si scris cate ceva.]

De ce?

Pai din mai multe motive. Mai intai, pentru ca, dupa cum volumul de care vorbesc sta marturie, Dragomir a sfarsit prin a fi publicat, chiar daca post-mortem, fara a-i cere cineva parerea. Ba mai mult, fara a-i mai (putea) cere cineva parerea daca e de acord cu felul in care i-au fost rescrise gandurile imprastiate care, cum. I-a fost siluita, asadar, dupa moarte, dorinta? Mai conteaza raspunsul? A scris, deci a devenit public. Si-a pierdut, cum ar veni, dreptul de autor pe ganduri.

Mai apoi, pentru ca daca, dupa cum singur remarca, dialogul ideal e imposibil, si tacerea ideala, ca sa spunem asa, e la fel de imposibila. Oameni suntem, departe de orice fel de perfectiune. Nici ingeri, nici bestii. Atat omul perfect drept considerat perfect nedrept de catre contemporanii sai, cat si cel perfect nedrept, considerat perfect drept de catre aceeasi – ambii constructii „ideale” (sic) la inceputul Cartii a Doua a Republicii lui Platon – sunt doar atat – constructii ideale, prilej de-a sta de vorba, nicidecum oameni in carne si oase, adica taman ceea ce, declarativ, il interesa pe Dragomir.

Ticalosul perfect nu exista, iar sfantul nu e Dumnezeu, fie el chiar mai presus de ingeri.

Si mai apoi, pentru ca, dupa cum din nou Dragomir sa grabeste sa observe, ceea ce deosebeste ne-stiirea lui Socrate („stiu ca nu stiu„), de cea a lui Descartes („ma indoiesc, deci cuget„) e mai cu seama faptul ca primul incearca sa depaseasca negatia („nu stiu”) dialogand cu altii, cata vreme celalalt crede ca a reusit de unul singur. Diferenta dintre cele doua metode, spune Alexandru Dragomir, e ca de la cer la pamant.

[Nota: In ciuda aparentelor, Socrate nu incepe cu „stiu”, ci cu „nu stiu”. Oracolul spune „Socrate e cel mai intelept om”. Socrate zice „nu stiu daca e adevarat, ca mie nu-mi pare, dar, pe de alta parte, oracolul nu poate gresi”. Si-astfel incepe demersul socratic. De la o negatie care, fara a se nega, isbuteste sa se depaseasca. Si-asa se ajunge la „stiu ca nu stiu” – ceea ce da dreptate atat oracolului, cat si lui Socrate.]

Si, totusi, Dragomir refuza sa scrie pentru publicare.

Grabnic familiarizatii cu diferenta dintre scris si vorbit, ar putea spune ca Dragomir n-a facut altceva decat sa puna in practica, precum Socrate, suspiciunea fata de scris care, in absenta dialogului fata-catre-fata, devine „litera moarta”. Familiarizatii cu pricina s-ar cuveni sa-si reaminteasca, insa, cateva lucruri. Pericolele scrisului sunt descrise de catre Socratele platonician in dialogul Phaedrus … in scris. Si, potrivit lui Alfarabi,  Leo Strauss sau mai contemporanului Arthur Melzer, Platon ar fi gasit solutia dilemei „cum poti scrie in asa fel incat, sute sau mii de ani mai tarziu, sa poti sta de vorba cu cititorul?” De altfel, Liiceanu–tanar il intreaba pe Dragomir „Cum ati mai putea ‘dialoga’ cu toti filosofii astuia daca n-ar fi publicat niciodata vreun rand?”

Iar cu asta ajungem – cum altfel? – din nou la Socrate si la eroismul scriiturii.

O stie toata lumea (iar Dragomir e primul care s-o recunoasca) – Socrate imparte lumea (iar pentru el lumea era cunoastere) in trei: (1) cunoasterea divina, singura care-si „merita”, ca sa spunem asa, numele; (2) cunoasterea nestiintei, i.e., socraticul „stiu ca nu stiu”; si (3) pseudo-cunoasterea, cea pe care o flutura majoritatea lumii, ne-stiind ca nu stiu.

Unde se incadreaza scrisul in aceasta ierarhie? De buna seama, la mijloc – in spatiul lui „stiu ca nu stiu”. Stiu ca n-ar trebui sa scriu, ca nu voi scrie niciodata la fel de bine precum Dostoevsky , ca nu voi avea ceva mai important de spus decat Hegel. O fac, totusi, pentru ca pana si aceasta balbaiala ajuta, cumva, undeva, pe cineva. Stiu ca nu stiu – de aceea scriu. Si de aceea n-am gasit „alta rima” 🙂

Este, la urma urmei, conditia umana – actionezi, faci alegeri, „ca si cum” ai stii, desi stii, in rarunchi, ca nu stii. Iti pui, insa, cravata, te urci la volan, respecti, de bine – de rau, regulile de circulatie, semnalizezi cand schimbi benzile, te casatoresti, faci copii si iesi la pensie, ca si cum ai stii. In realitate, habar nu ai.

Orbecaiesti.

Orbecaiesti si scrii.

Orbecaiesti si publici.

Arunci si tu o galetusa de apa peste nisipul incins.

Nu vei invinge nisipul, nu vei crea astfel o oaza, nu vor veni nici camilele, nici beduinii sa se racoreasca la umbra cuvintelor tale. Vei inmuia, insa, nisipul suficient ca un copil strengar sa-l poata aduna in palme pentru a construi din el un castel.

De nisip.

Motto 2 (exista asa ceva?): „E dracul gol”, spusese Noica despre Dragomir. Daca dracul era cel care luase in stapanire pomul cunoasterii dupa cadere, atunci Dragomir era dracul gol. Sigur este ca, in locul lui Adam, ar fi apucat sa muste din toate fructele interzise. Si cu toate acestea, in frenezia lui de a intelege totul era mai degraba ceva din psihologia unui etern student care abordeaza Creatia ca pe o tema si care se pregateste asiduu pentru ziua in care urmeaza sa fim examinati de Dumnezeu. De altfel o stie si o spune, in 8 ianuarie 1993, intr-o formidabila nota din carnetele intitulate Seminte: „in fond, eu fac o teza de doctorat la Dumnezeu.” (Gabriel Liiceanu)