… despre intelectuali si stafii

03Sep15

Motto: „Thou art a scholar. Speak to it, Horatio!”

… zilele acestea, in clipele de relaxare (sic), recitesc Hamlet-ul lui Shakespeare. Asta e avantajul clasicilor – de fiece data cand ii recitesti, mai descoperi ceva nou. Bunaoara, replica de mai sus, care, desi plasata chiar la inceputul piesei, imi scapase pana acum.

Sa recapitulam: Horatio e prietenul lui Hamlet. Au studiat impreuna la University of Wittenberg. In el se increde Hamlet, fara rezerve. La inceputul piesei, aflam de la Marcellus ca Horatio e sceptic, ca orice carturar: nu crede in stafii – sau, cel putin, nu crede in povestea fantomei regelui/tata, desi Marcellus o vazuse de doua ori. Cu toate acestea, Horatio nu e nici incapatanat. Stie, precum Socrate, ca nu stie. E dispus, prin urmare, sa „verifice” povestea stafiei. Face, cum s-ar spune, un experiment, cu un ochi sceptic, asa cum ii sade bine unui om de stiinta – „Tush, tush, ‘twill not appear„.

Cand fantoma insa apare, Marcellus il indeamna (1) sa recunoasca evidenta – ceea ce Horatio face fara ezitare („it harrows me with fear and wonder” – inexplicabilul il inspaimanta si fascineaza deopotriva)  si (2) sa-i vorbeasca, pentru ca e, nu-i asa?, carturar. Invatat. intelectual (thou art a scholar). Altfel spus, Marcellus ii cere sa traga stafia de limba. S-o chestioneze. Sa „stoarca” de la ea cat mai multe. Carturarii, intelectualli, pare-se, cu asta se ocupa – cu chestionarea interlocutorilor, fie ei vii, morti (in cazul autorilor disparuti), sau undeva intre (stafii).

Horatio ezita putin, cum ii sade bine unui intelectual, asteapta un al doilea indemn („Question it, Horatio!”). Dupa care putem presupune ca trage aer in piept, pentra ca, zica-se orice s-ar zice, trebuie sa-ti faci curaj sa vorbesti c-o fantoma, si-si da drumul:

What art thou that usurp’st this time of night

Together with that fair and warlike form

In which the majesty of buried Denmark

Did sometimes march? By heaven, I charge thee, speak!”

Ca orice om de stiinta, Horatio vrea, mai intai de toate, sa afle de ce perturba firea lucrurilor si cine anume este fantoma impreuna cu forma pe care a luat-o, cea a raposatului rege al Danemarcei? Pentru Horatio, fantoma e fantoma, nu regele caruia i-a imprumutat doar forma. [Nota: Ipoteza se dovedeste partial corecta de-abia cand Hamlet apuca sa vorbeasca cu fantoma. Fantoma insasi sugereaza initial ca nu e totuna cu tatal. Nu e tatal. E doar atat – fantoma tatalui – „I am thy father’s spirit -, care vorbeste despre tata la persoana a treia! Abia pe urma incepe sa vorbeasca precum tatal-rege, la persoana intai.] Si-atunci ce este o stafie? Insa, in loc sa astepte raspunsul, Horatio comite o uriasa greseala. Nu chestioneaza. Ordona sa i se raspunda („I charge thee, speak!”) Asta numai dialog nu e, ceea ce Marcellus, mai de la tara, realizeaza imediat, cu bun simt – „pare-se c-ai ofensat-o” („It is offended”). Barnardo confirma, stafia se pregateste sa plece. Luat, insa, de val, Horatio insista, precum un copil care ordona sa i se dea inghetata sau sa fie lasat sa zboare. Intru apararea sa, Horatio nu e inca un carturar suta la suta, ci unul in devenire, care, se-ntelege, a chiulit de la scoala pentru a participa la funeraliile tatalui lui Hamlet. (In treacat fie spus, si Hamlet e, pare-se, doar un wannabe carturar.) Cu impetuozitatea caracteristica varstei, Horatio se rasteste la fantoma: „Stay! Speak, speak! I charge thee, speak!”

Dar, ca un parinte normal, plictisit de istericalele copilului ce bate din picior „vreau!”, stafia nu asculta ordinele cuiva care nu poate da ordine, si iese. Pentru ca asta e adevarul: intelectualul nu poate da nimanui ordine. Poate, cel mult, incerca sa ii convinga, sa ii persuadeze, dar nu sa le comande.

Horatio e ravasit. E palid si tremura. Isi revine insa repede si incepe sa analizeze cele petrecute. Recunoaste ca, daca n-ar fi vazut, n-ar fi crezut. (Dar Iisus ii spune lui Toma Necredinciosul „fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” – cati norocosi din astia sunt, insa?) Evidentele nu pot fi negate. Fantoma purta armura regelui, se incrunta precum regele, s.a.m.d..

Din nou, bunul-simt al lui Marcellus pune degetul pe rana: E a treia oara cand se intampla, exact la aceeasi ora – de ce? Cu alte cuvinte, lipsa de carte nu il impiedica pe Marcellus sa gandeasca logic. Poate dimpotriva. Poate Horatio nu mai vede padurea din cauza copacilor. Care e rostul acestor aparitii constante, deci previzibile?

Horatio intelege ca rostul lor e sa semnalizeze ceva, sa transmita un mesaj, dar ce anume, nu poate decat sa ghiceasca. Si, spre meritul sau, isi recunoaste limitele. E coplesit. „In what particular thought to work I know not„. Ca orice intelectual insa, are o parere – in general, e semn rau pentru tara. Pentru Danemarca (celebra replica „Ceva e putred in Danemarca” apare mai tarziu.). E ceea ce s-ar numi acum „an educated guess„, pentru ca se bazeaza pe istorie. Cand Julius Cesar a fost asasinat, au existat „semne” – omens. Si, nici bine ca-si termina „demonstratia”, ca – ce sa vezi? – stafia apare pentru a doua oara in aceeasi noapte! Asa ceva nu se mai intamplase inainte, deci fie Horatio a „facut” ceva, fie n-a facut ceea ce fantoma astepta sa faca.

De asta data, Horatio nu repeta aceeasi greseala – la urma urmelor, asta e unul dintre avantajele intelectualului, ca nu se incapataneaza in eroare. In loc sa comande, se roaga. Implora. Implora o iluzie – pentru ca, in definitiv, ce e o fantoma, daca nu o iluzie?: „Stay, illusion!” – Stafia isi deschide bratele (in semn ca ar vrea sa ramana? ca il „primeste” pe Horatio?) „If thou hast anysound or use of voice/Speak to me. If there be any good thing to be done/That may to thee do ease and grace to me/Speak to me.” Daca stii ceva despre soarta tarii asteia, daca putem evita vreo catastrofa, sau daca ai vreo povara ce te-apasa, vorbeste-mi, rogu-te!

Nu vom afla niciodata daca rugamintile lui Horatio ar fi avut efect, pentru ca taman atunci, hodoronc-tronc, canta cocosul, iar stafia, ca toate stafiile, se pregateste sa dispara la cantatul cocosilor. Carturarul-in-devenire se frustreaza inca o data, probabil pentru ca, de aceasta data, nu se mai simte vinovat de nimic. A facut ce trebuia. E pur si simplu victima unui ghinion. Bad timing. Ii spune lui Marcellus sa prinda … fantoma. Marcellus intreaba, ca taranul de bun simt: Cum? Sa-i trag una-n cap? Da, daca e nevoie, raspunde, iritat, Horatio. De buna seama, strategia se dovedeste perdanta. Fantoma se joaca putin cu ei („‘Tis here, ‘Tis here„) dupa care dispare. Si, din nou, Marcellus e primul care sa recunoasca greseala – nu doar e gresit sa folosesti violenta impotriva unei aratari atat de majestuoase, dar e stupid sa incerci sa lovesti aerul c-o maciuca („For it is, as the air, invulnerable, and our vain blows malicious mockery„). Lumea de dincolo nu poate fi nici atacata, nici capturata cu armele lumii de-aici.

Si-a ratat, prin urmare, stafia misunea? Putin probabil. Horatio intelege macar atat: ca Hamlet trebuie sa afle despre fantoma. Constanta si previzibilitatea aparitiilor capata de-acum sens. Nu degeaba Einstein era convins ca Dumnezeu nu joaca zaruri. S-ar zice ca pana si fantomele se supun legii previzibului atunci cand au ceva de transmis. Nu degeaba, pentru a contacta civilizatii extratrestre, trimitem in spatiu semnale constante si regulate. Multumita acestei regularitati, Marcellus l-a putut convoca pe invatacelul Horatio. Multumita acestei regularitati Horatio il poate chema, la randul sau, pe Hamlet la miezul noptii, cand stafia va aparea fara gres. Si apare. Si vorbeste – pentru prima oara – cu interlocutorul dorit din capul locului – Hamlet. Intre patru ochi. Ii face semn lui Hamlet s-o urmeze, ceea ce Hamlet face, in ciuda opozitie vehemente a lui Horatio. Horatio (inca) se teme de necunoscut. Hamlet nu se (mai) teme, pentru ca, zice el, nu mai are nimic de pierdut. Horatio nu (mai) e curios. Hamlet (inca) mai este. Horatio e prudent, hamlet, dimpotriva. Ori la bal, ori la spital. Impreuna, intruchipeaza dilema intelectualului in raport cu cetatea, o dilema care ne bantuie de la Socrate incoace.

Fantoma ii confirma lui Hamlet crima – e, ca sa zicem asa, dovada „stiintifica” (sic) ca intuitiile sale au fost corecte – si ii cere sa-l razbune.Dupa faimosul „adieu, adieu, adieu” al fantomei, cele doua tendinte ale intelectualului (Hamlet si, respectiv, Hoartio) se reunesc. Insa, vorba poetului, foarte putin. Nici unul nu e convins ca celalalt proceeaza corect, ca ia decizia corecta, ceea ce insa nu-i impiedica sa-si respecte reciproc opiniile. Nici stafia n-a disparut cu totului tot, ca stafiile de aia-s stafii – continua sa (ne) bantuie. De undeva, de sub pamant, insista si ea, precum Hamlet, ca toti cei prezenti sa jure ca vor pastra tacerea. Situatii exceptionale („acest timp e scrantit/scos din incheieturi” – „this time is out of joint„) necesita masuri exceptionale. Auto-cenzura.

Ceea ce urmeaza se stie si, din acest punct de vedere, ne intereseaza mai putin.

Important e ca de-acum putem intelege mai bine relatia dintre intelectuali si stafii. Intr-o lume cu necesitate bantuita, in care vremurile par a se fi scrantit inca o data, asta nu mi se pare de colea.

Restul e tacere”/”the rest is silence„, spune Hamlet, inainte de a-si da duhul. Isi poate ingadui acest rasfat, dupa ce tocmai l-a desemnat pe Horatio sa-i (sa ne) spuna povestea („Thou livest. Report me and my cause aright„). Daca nu de altceva, atunci pentru a ne (mai) putea bantui de-atunci pana-n vecie. Stia el ce stia.

Good night, sweet prince!

PS Dupa ce trecusem binisor de jumatatea textului/ideii, m-a palit gandul ca, la cate tone de interpretari s-au scris despre Hamlet, e aproape imposibil ca tocmai aceasta replica sa fi scapat neanalizata. Demoralizarea mi-a trecut, insa, repede. La urma urmelor, daca ideea mi-a venit mie, fara ajutor, se cheama ca stafia lui Hamlet si-a facut, inca o data, treaba – m-a pus pe ganduri. Totusi, daca cineva stie o analiza asemanatoare, i-as ramane indatorat daca mi-ar indica sursa.

Anunțuri


6 Responses to “… despre intelectuali si stafii”

  1. 1 __Vali

    Frumos si bine scris. Sper sa fie doar un fragment dintr-o viitoare carte!

  2. 2 AndreiV

    Prima oară când am citit am înțeles „Through art a scholar” nu „You are a scholar”… Și mă gandeam că îl îndeamnă să comunice înfaptuind poezie, mișcări lirice. Înțelesei că îi spune: -Tu ești artist. Vorbește cu ea.
    Ar fi interesant de formulat diferentele dintre artiști și literați. Că unii-s una și alții alta. În niciun comentariu la școală nu am citit că Eminescu era intelectual ci poet.

  3. 3 AndreiV

    Și spune „it” speak to it, nu him/her. Și la animale am auzit că se folosește adresarea he/she dar pare că fantoma e ceva diferit de animal, că animalele măcar au viață. Poate vrea și să evidențieze ‘materialitatea’ fantomei, adică lipsa ei de viață.

  4. 4 AndreiV

    Îi spune așa: Tu ești școlit. Vorbește cu „it”, Horatio! (obiecte, nu vietăți) Parcă pe undeva era și replica: Eu nu am lăsat școala să interfereze cu educația mea. Dacă aveți timp…

  5. 5 fumurescu

    @ AndreiV – Foarte buna observatia cu „it” – fantoma e „ne-insufletita”, desi s-ar zice ca stafia tocmai asta ar fi, i.e., duhul, aka sufletul celui decedat. De „rumegat” la distinctii … Multumesc!


  1. 1 … despre intelectuali si stafii (II) | blog de om

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: