… stiu. E simplu. E naiv, S-a mai tot spus, intr-o forma sau alta (am spus-o si eu anul trecut, pe vremea asta), si se va mai tot spune. Si ce? Ceea ce se spune cu „vine, vine primavara/se asterne-n toata tara, floricele pe campii, hai sa ne jucam copii” nu e simplu? Nu e naiv? Nu s-a mai tot spus intr-o forma sau alta? Dar tot te bucuri. Tot iti vine sa consemnezi undeva, cumva, primul ghiocel, mirosul pamantului reavan, „reinvierea naturii” (sic), cum scriam prin scoala elementara.

Ei bine, asta e! In academia, primavara vine toamna.

La inceputul fiecarui an scolar, campusul, adormit, daca nu mort de-a binelea pana atunci, se trezeste cu pofta de viata. Aleile pana mai ieri pustii dau in clocot (in Houston, considerand temperaturile, datul in clocot in aceasta perioada a anului nu e nici o metafora; toamna e 🙂 ] Studentii misuna peste tot, de toate formele, de toate culorile, dar cu totii la fel de entuziasti. Se amusina unii pe altii, se masoara din priviri, se cantaresc. Se judeca. Te judeca. Acum e timpul in care se creeaza sau se distrug reputatii, se lanseaza mode, se infiripa prietenii sau iubiri mai mult sau mai putin trecatoare.

Sunt ca nisipul – iti intra in ochi si-n nari. Te obliga sa-i respiri.

O cafea nu mai poti sa-ti cumperi daca nu esti pregatit sufleteste si fizic sa astepti o ora la coada. Salile de curs se umplu ochi, toata lumea pare insetata de cunoastere. Singurul loc unde te poti refugia de ei e, paradoxal, la catedra. In mijlocul lor. Abia acolo iti poti trage respiratia, abia acolo te simti protejat cumva, daruindu-ti-le.

Toata agitatia asta dureaza o saptamana, doua, dupa care lucrurile incep sa se domolesca treptat. Entuziasmul incepe sa scada, campusul ramane aglomerat dar in limitele suportabilitatii, ghioceii se usuca si mor si nici brandusele nu se simt mai bine.

In academia, se apropie vara. Iarna cum ar veni.

Raportata la restul lumii, academia e intoarsa cu susul in jos.