Motto: „Draga Dinule, m-am plictisit. Toata admiratia pentru cei ce scriu, sunt niste eroi. Dar cum poti sa scrii, cand ai putea sa gandesti? Numai femeile nasc, noi concepem” (sic). – Alexandru Dragomir, intr-o scrisoare catre Constantin Noica

… observati, rogu-va, ca ‘eroismul’ din titlu e lipsit de orice ghilimele. Altfel spus, nu e nici ironie, nici gluma. Nu ma refer aci la cei care scriu din convingerea ca au ceva de spus oricand, oricum si oricui. Cu alte cuvinte, nu ma refer aci la dezinhibatii scrisului, de care e plina si lumea si internetul. Nu ma refer nici la cei care traiesc, efectiv din scris, pentru care scrisul e o „meserie” zilnica – acestia reprezinta o categorie aparte, despre care am mai … scris (sic). [Nota: In cazul acesta folosesc ghilimele, pentru ca meserie, daca va mai amintiti, Beruf, poate insemna, in germana, deopotriva „meserie” si „vocatie”.] Ma refer la cei care scriu cu responsabilitate, fara sa trebuiasca s-o faca, altfel spus, la cei care iau scrisul in serios fara a fi nevoiti. La cei care scriu doar atunci cand simt (pe drept sau pe nedrept, conteaza prea putin) ca au ceva de spus. (In treacat fie spus, nu intamplator oamenii simt nevoia sa-si scrie memoriile – pentru ca asta au de spus, viata lor a insemnat ceva.)

Ei bine, nu cred ca vreunul dintre acestia nu s-a izbit, intr-un moment sau altul, de acest „zid” despre care vorbeste Dragomir – zidul scriitorului.

Rectific. Zid e prea mult spus. De zid, se izbesc scriitorii profesionisti. Alta poveste.

Oamenii acestia nu se izbesc de nimic. Li se scurge doar energia necesara pentru a scrie, precum o galetusa cu apa in nisipul incins. Nu vorbim despre timpul consumat, pentru ca orice scriere responsabila ia timp, presupunand un grad de disciplinare al gandurilor pe care vorbitul „normal” isi poate ingadui sa-l ignore. Nu vorbim despre calcule utilitarianiste – renteza? nu renteaza? tragem linia si facem socotelile. Vorbim despre rationalitatea traita, cea care devine simtire. Pentru ca, oricat de paradoxal ar parea, adevarata rationalitate se simte, ca sa spunem asa, in vintre. In rarunchi.

Acesti oameni simt, re-simt, la rastimpuri, macar, scrisul ca o secatuire. O inutilitate. Scrisul tau nu va transforma nisipul dogoritor intr-o oaza. La ce bun atunci sa (mai) scrii, cand ceea ce vrei sa spui nu reprezinta – si stii! – nimic fundamental nou? Cand altii au scris deja ceea ce vrei sa scrii, ba au facut-o si mult mai bine decat ai putea-o vreodata face? La ce bun sa te apuci de compus muzica, cand stii ca nu vei fi niciodata nici Beethoven, nici Mozart? Cui prodest? Si-atunci mai bine „taci”. Decat sa scrii banalitati, mai bine nu scrii nimic.

Alexandru Dragomir a ridicat aceasta paralizie scriitoriceasca la rang de arta si stil de viata (Ars longa, vita brevis.). Nu s-a comparat nici cu Socrate si nici cu Iisus, care n-au scris nimic. Dragomir a scris mult – pe caiete, cu pixul, cu creionul, in carnetele, s.a.m.d.. Dar n-a scris niciodata pentru a publica.

Cum, insa, scrisul – orice scris – e deja public, ca de aia nu mai e doar gand, povestea e nitzel mai complicata.

Marturisesc foarte spasit ca pana de curand de-abia stiam ca a existat un Alexandru Dragomir – un nume mentionat ici si colo in amintirile „clasicilor” formati, majoritatea, la scoala interbelica. Zilele acestea „ii” citesc „Crase banalitati metafizice” (sarutmana, Mihaela!), publicate la Humanitas, si aflu cu surprindere, ca a fost, printre altele, filosoful de-a carui „frica”, pentru spiritul sau critic, stia pana si Noica, pentru a nu mai pomeni de (mult) mai tinerii Liiceanu, Plesu, Patapievici & all. [Nota: Am pus „ii” citesc intre ghilimele, pentru ca „scrierile” lui Dragomir sunt, in fapt, o compilatie rearanjata, „tunsa si frezata”, din convorbiri inregistrate, notite gasite in caietele lui, amintiri, etc. Greu de spus cum scria, intr-adevar, Dragomir.]

Citez: „Alexandru Dragomir (1916 – 2002) a facut studii de drept si filosofie la Universitatea din Bucuresti si a urmat cursuri de doctorat cu Martin Heidegger, intrerupte in 1943, cand a fost rechemat in tara si trimsi pe front. Dupa 1948, datorita conjuncturii istorice, a ocupat diferite posturi obscure, continuand sa fie preocupat de filosofie, dar fara a publica nimic.” Mai notez doar ca stia vreo sase limbi, printre care greaca veche si rusa, si ca si-a petrecut majoritatea vietii intr-un „apartament” minuscul (18 metri patrati? Si eu care credeam c-am stabilit recordul cu al meu douazecisicinci de metri patrati!) intr-un bloc decrepit din Bucuresti, dar despre „detaliile” astea n-a catadicsit nici sa vorbeasca, nici sa scrie vreodata. Nu l-au interesat. Restul unei biografii fascinante va las sa-l descoperiti singuri in prefata lui Gabriel Liiceanu.

Subtanta „scrierilor”lui Dragomir ne intereseaza acum mai putin. Mai exact, ne intereseaza doar in masura in care ilumineaza refuzul constant de a scrie, repet, ceva „publicabil”, spre exasperarea tuturor cunoscutilor. Pnetru ca aci, in spatiul dintre ceea ce spune/gandeste Alexandru Dragomir si felul in care traieste programatic mai bine de 80 de ani, imi pare ca se afla o scranteala. Nimeni nu e scutit. [Nota: Daca e cineva ispitit de-a face vreo paralela cu Petre Tutea, sa se mai gandeasca o data 🙂 : Tutea era un maestru al oralitatii, aflat in permanenta cautare de auditoriu, ceea ce Dragomir nu era; in plus, Tutea, de bine, de rau, a si scris cate ceva.]

De ce?

Pai din mai multe motive. Mai intai, pentru ca, dupa cum volumul de care vorbesc sta marturie, Dragomir a sfarsit prin a fi publicat, chiar daca post-mortem, fara a-i cere cineva parerea. Ba mai mult, fara a-i mai (putea) cere cineva parerea daca e de acord cu felul in care i-au fost rescrise gandurile imprastiate care, cum. I-a fost siluita, asadar, dupa moarte, dorinta? Mai conteaza raspunsul? A scris, deci a devenit public. Si-a pierdut, cum ar veni, dreptul de autor pe ganduri.

Mai apoi, pentru ca daca, dupa cum singur remarca, dialogul ideal e imposibil, si tacerea ideala, ca sa spunem asa, e la fel de imposibila. Oameni suntem, departe de orice fel de perfectiune. Nici ingeri, nici bestii. Atat omul perfect drept considerat perfect nedrept de catre contemporanii sai, cat si cel perfect nedrept, considerat perfect drept de catre aceeasi – ambii constructii „ideale” (sic) la inceputul Cartii a Doua a Republicii lui Platon – sunt doar atat – constructii ideale, prilej de-a sta de vorba, nicidecum oameni in carne si oase, adica taman ceea ce, declarativ, il interesa pe Dragomir.

Ticalosul perfect nu exista, iar sfantul nu e Dumnezeu, fie el chiar mai presus de ingeri.

Si mai apoi, pentru ca, dupa cum din nou Dragomir sa grabeste sa observe, ceea ce deosebeste ne-stiirea lui Socrate („stiu ca nu stiu„), de cea a lui Descartes („ma indoiesc, deci cuget„) e mai cu seama faptul ca primul incearca sa depaseasca negatia („nu stiu”) dialogand cu altii, cata vreme celalalt crede ca a reusit de unul singur. Diferenta dintre cele doua metode, spune Alexandru Dragomir, e ca de la cer la pamant.

[Nota: In ciuda aparentelor, Socrate nu incepe cu „stiu”, ci cu „nu stiu”. Oracolul spune „Socrate e cel mai intelept om”. Socrate zice „nu stiu daca e adevarat, ca mie nu-mi pare, dar, pe de alta parte, oracolul nu poate gresi”. Si-astfel incepe demersul socratic. De la o negatie care, fara a se nega, isbuteste sa se depaseasca. Si-asa se ajunge la „stiu ca nu stiu” – ceea ce da dreptate atat oracolului, cat si lui Socrate.]

Si, totusi, Dragomir refuza sa scrie pentru publicare.

Grabnic familiarizatii cu diferenta dintre scris si vorbit, ar putea spune ca Dragomir n-a facut altceva decat sa puna in practica, precum Socrate, suspiciunea fata de scris care, in absenta dialogului fata-catre-fata, devine „litera moarta”. Familiarizatii cu pricina s-ar cuveni sa-si reaminteasca, insa, cateva lucruri. Pericolele scrisului sunt descrise de catre Socratele platonician in dialogul Phaedrus … in scris. Si, potrivit lui Alfarabi,  Leo Strauss sau mai contemporanului Arthur Melzer, Platon ar fi gasit solutia dilemei „cum poti scrie in asa fel incat, sute sau mii de ani mai tarziu, sa poti sta de vorba cu cititorul?” De altfel, Liiceanu–tanar il intreaba pe Dragomir „Cum ati mai putea ‘dialoga’ cu toti filosofii astuia daca n-ar fi publicat niciodata vreun rand?”

Iar cu asta ajungem – cum altfel? – din nou la Socrate si la eroismul scriiturii.

O stie toata lumea (iar Dragomir e primul care s-o recunoasca) – Socrate imparte lumea (iar pentru el lumea era cunoastere) in trei: (1) cunoasterea divina, singura care-si „merita”, ca sa spunem asa, numele; (2) cunoasterea nestiintei, i.e., socraticul „stiu ca nu stiu”; si (3) pseudo-cunoasterea, cea pe care o flutura majoritatea lumii, ne-stiind ca nu stiu.

Unde se incadreaza scrisul in aceasta ierarhie? De buna seama, la mijloc – in spatiul lui „stiu ca nu stiu”. Stiu ca n-ar trebui sa scriu, ca nu voi scrie niciodata la fel de bine precum Dostoevsky , ca nu voi avea ceva mai important de spus decat Hegel. O fac, totusi, pentru ca pana si aceasta balbaiala ajuta, cumva, undeva, pe cineva. Stiu ca nu stiu – de aceea scriu. Si de aceea n-am gasit „alta rima” 🙂

Este, la urma urmei, conditia umana – actionezi, faci alegeri, „ca si cum” ai stii, desi stii, in rarunchi, ca nu stii. Iti pui, insa, cravata, te urci la volan, respecti, de bine – de rau, regulile de circulatie, semnalizezi cand schimbi benzile, te casatoresti, faci copii si iesi la pensie, ca si cum ai stii. In realitate, habar nu ai.

Orbecaiesti.

Orbecaiesti si scrii.

Orbecaiesti si publici.

Arunci si tu o galetusa de apa peste nisipul incins.

Nu vei invinge nisipul, nu vei crea astfel o oaza, nu vor veni nici camilele, nici beduinii sa se racoreasca la umbra cuvintelor tale. Vei inmuia, insa, nisipul suficient ca un copil strengar sa-l poata aduna in palme pentru a construi din el un castel.

De nisip.

Motto 2 (exista asa ceva?): „E dracul gol”, spusese Noica despre Dragomir. Daca dracul era cel care luase in stapanire pomul cunoasterii dupa cadere, atunci Dragomir era dracul gol. Sigur este ca, in locul lui Adam, ar fi apucat sa muste din toate fructele interzise. Si cu toate acestea, in frenezia lui de a intelege totul era mai degraba ceva din psihologia unui etern student care abordeaza Creatia ca pe o tema si care se pregateste asiduu pentru ziua in care urmeaza sa fim examinati de Dumnezeu. De altfel o stie si o spune, in 8 ianuarie 1993, intr-o formidabila nota din carnetele intitulate Seminte: „in fond, eu fac o teza de doctorat la Dumnezeu.” (Gabriel Liiceanu)