… ma pregateam de culcare, iar Lily dormea, sforaind, in mijlocul patului. Si-atunci m-am trezit zicand:

– „Scoala, Lily, ca s-a facut deja seara si trebuie sa ducem oile-acasa!”

Lily e un beagle altminteri destul de incapatanat, dar cand vine vorba de dat jos din pat se executa fara sa cracneasca (prea mult). Privind-o dezmeticindu-se si-apoi sarind, inca buimaca, din pat, am izbucnit, de unul singur, in ras. Nu mai folosisem expresia asta de mai bine de cinsprezece ani, desi intr-o vreme o foloseam frecvent ca echivalent pentru „gata! e tarziu! ne strangem jucariile si mergem acasa!”

De buna seama, nimeni nu intelegea ce vreau sa spun. N-aveau cum. Era o replica spusa de un fost coleg de clasa a sasea (parca), ce-mi ramasese insurubata in minte. Nu-i mai tin minte numele. Povestea e, in fond, simpla. Omul, pe atunci un baietan, mersese cu oile la pascut, dimpreuna cu un var de-al lui. Nimic iesit din comun – la Brad, atunci ca si acum, daca mergi vioi, intr-o jumatate de ora ai iesit din oras si te afli „la tara”. Or, la tara copiii duc oile la pascut (cel putin atunci, le duceau). Pentru a-si mai omori plictisul, se urcase intr-un nuc batran, sa stranga niste nuci ramase neculese (pe atunci, daca te puteai catara intr-un copac cu un scop, era si mai bine). Pe cand se apropia de varf, o creanga s-a rupt si el a cazut de la o inaltime de cativa metri.

A lesinat. I s-a rupt, cum se spune, filmul. A blackout, cum ar zice americanul.

„Cand m-am trezit„, mi-a povestit, „am deschis mai intai un ochi, apoi pe alalalt. Varu-meu, Nelu, era aplecat deasupra mea, da-l vedeam tot printr-o negura, ca noaptea. Ala ma intreba daca traiesc, da’ io i-am zis: <Ce, ba, s-a facut deja seara? Tre’ sa ducem oile inapoi acasa!>”

Atat. Asta e toata povestea. Cum spuneam, n-are nimic iesit din comun, nu e nici drama, nici comedie, doar o patanie din viata unui pusti de la tara, ca atatea altele. Si totusi mie mi-a ramas insurubata in minte. N-am incercat niciodata sa ma psihanalizez de ce. Aia mai ambitiosi, vorba lui Sorescu, mi-ar putea explica, bunaoara, ca am fost impresionat de responsabilitatea pustiului care, de-abia iesit dintr-o experienta ce-l putea lasa mort sau paralizat, s-a gandit, mai intai de toate, nu la el, ci la oi. Ambitiosii, bietii, s-ar insela amarnic. La vremea respectiva, nu m-a impresionat nimic. La vremea respectiva, ca si acum de-altfel, replica mi s-a parut amuzanta. De aceea am si folosit-o mai tarziu, ani in sir.

Pe urma, am uitat-o. Ieri seara, mi-a venit pe buze, fara nici o cazna. Pur si simplu.

Si-am ras. Din nou.

Si mai pe urma, insa, am inceput sa ma gandesc mai serios la toata patania. Mai precis la oi. La faptul ca generatia noastra e, totusi, orice s-ar spune, norocoasa (si) din acest punct de vedere. Nu e de colea sa ai ocazia de-a experimenta doua lumi, doua epoci, doua Weltanshauung-uri  . Nu e de colea sa ti se para normal sa duci oile la pascut, dar si sa te joci pe computer. Si sa te dai cu caruta prin colb, dar si cu avionul, prin aer. Si sa nu citesti decat stelele, ca altceva nu ai ce, si sa nu citesti decat de pe internet sau tableta, ca nu mai citeste nimeni carti.

Nu e de colea sa fii o generatie norocoasa, prinsa, ca o felie de sunca, intre doua generatii de ghinionisti, care nici macar nu stiu ce-au ratat.

Concluzia m-a facut sa zambesc. M-am uitat la Lily. Norocoasa si ea. Dormea pe podea, visand probabil la cum se va aburca din nou in pat.

Ceea ce a si facut, vreo jumatate de ora mai tarziu. Asta e: cand se face seara, duci oile acasa, era digitala au ba.