… textul care urmeaza a aparut pe pressone.ro – pentru necunoscatori, un site (foarte) recent, aparut sub coordonarea lui Mihnea Maruta, care si-a propus din capul locului sa faca o presa altfel. Adica normala. Prin urmare, daca doriti stiri „bomba”, cu „senzational” si „n-o sa-ti vina sa crezi”, nu va obositi. Daca, insa, mai visati la o gazetarie „cu staif”, cu analize, abordari originale, reportaje excelente, si materiale de citit in tihna, atunci pressone.ro e, ca sa zicem asa, un must.

http://pressone.ro

… un caveat şi o precizare.

Caveat: Orice abordare raţională a (re)îndrăgostirii – pentru că asta presupune întrebarea „ce trebuie să facem pentru a ne reîndrăgosti de România?” – se angajează, din capul locului, într-un dans pe muchie de cuţit. O muchie de cuţit ce desparte raţiunea („ce trebuie să facem?”) de pasiune („pentru a ne re-îndrăgosti”), şi-n care te poţi, cu uşurinţă, tăia până la os.

De ce ar fi raţional să iubeşti? De ce să iubeşti ceva şi nu altceva? Pe cineva şi nu pe altcineva? Sau pe cineva şi pe altcineva? În ce măsură, aşadar, e dragostea raţională? Şi dacă e, de ce mai vorbim – precum corul în Antigona – de dragostea nebună, cea care-ţi ia minţile? Ş.a.m.d. Acestea nu sunt întrebări uşoare. Pe de altă parte, ce este filo-sofia, dacă nu tocmai dragoste de înţelepciune? Adică o pasiune pentru raţionalitate? Şi-atunci, aşa se cuvine a fi abordată întrebarea, fie că ne convine, fie că nu – filosofic.

Precizare: Re-îndrăgostirea nu e totuna cu îndrăgostirea, nici îndrăgostirea totuna cu dragostea. (Pentru a nu complica şi mai mult lucrurile, să presupunem, deocamdată, că dragostea şi iubirea sunt acelaşi lucru.)

De aici se cuvine a începe – de la întrebare. Care întrebare presupune (1) că am fost la un moment dat îndrăgostiţi de România, (2) că acum nu mai suntem, şi (3) că am vrea, totuşi, să ne re-îndrăgostim de ea, că tânjim după sentimentul acela, originar. Vrem înapoi în Rai, cum s-ar spune.

Să le considerăm pe rând, după puteri:

(1) Am fost la un moment dat îndrăgostiţi de România? Dacă suntem cât de cât normali şi nu ne sfiim să ne recunoaştem trăirile, răspunsul nu poate fi decât unul singur: de bună seamă! Dincolo de toate abstracţiunile, dragostea de ţară e la fel de firească precum dragostea de mamă. Dacă nu-ţi iubeşti ţara sau mama, se cheamă că ai o problemă gravă de identitate. De la Socrate la Cicero, şi de la Machiavelli (da, Machiavelli!) la Hotman, (aproape) toţi clasicii au considerat-o o stare de fapt.

Lucrurile s-au schimbat niţel în modernitate, dar, în zilele noastre, se înmulţeşte literatura de specialitate care consideră contractul social între indivizi mânaţi de-o raţionalitate abstractă ca fiind o explicaţie ruptă de realitate. Prins între valul de refugiaţi/emigranţi în căutarea unei noi patrii, pe de-o parte, şi ISIS, să spunem, la extrema cealaltă, unde-şi mai găseşte locul patriotismul firesc? (În treacăt fie spus, am publicat odinioară în Dilema Veche un text pe marginea diferenţelor dintre „patriotism” şi „matriotism”.)

Răspunsul n-ar trebui să fie mai greu decât cel la întrebarea: între a-ţi considera mama o străină şi-a te culca cu ea, freudian, unde mai încape dragostea normală de mamă? Pentru un om, repet, cât de cât normal, asta ar fi o non-întrebare. Şi totuşi.

(2) Din moment ce – implică întrebarea – nu mai suntem îndrăgostiţi de România, se cheamă că ne-am înstrăinat de ea. Care la propriu, emigrând, care la figurat, incapabili să se mai simtă în România ca „la mama acasă”. Înainte de-a răspunde la această întrebare, să precizăm, totuşi, că înstrăinarea asta, fizică sau psihică, e relativă. Datorită internetului, nici cei plecaţi nu mai sunt chiar atât de plecaţi, nici cei rămaşi, chiar atât de rămaşi. Suntem cu toţii, în doze diferite, puţintel „plecaţi” de unde se întâmplă să locuim.

Relativ cum e, însă, fenomenul înstrăinării rămâne de necontestat. De ce? Lăsaţi la o parte, pentru o clipă, explicaţiile simple: corupţie, răutatea oamenilor, pierderea valorilor, absenţa liderilor autentici, sau mai ştiu eu ce. Valabile cum sunt, acestea rămân explicaţii parţiale, care nu ajung până în inima problemei. Or, când vine vorba de dragoste, inima s-ar cuveni să ne intereseze cel mai mult, nu?

Nu neapărat. Adevărata explicaţie, înclin să cred, e mult mai simplă şi, în acelaşi timp, mult mai dureroasă, şi trebuie căutată în dificultatea trecerii de la îndrăgosteală la iubire. Pentru că, de îndrăgostit, ne îndrăgostim mulţi, de multe ori. Câţi însă putem face trecerea de la îndrăgosteală la iubire? Şi de câte ori într-o viaţă?

Îndrăgosteala e un salt. Un cutremur. Te-apucă sau nu te-apucă, te „păleşte” sau nu te „păleşte”. Dar şi când te „păleşte”, te vâră cu capu-n nori. Eşti gata să mori pentru ţară. Sau măcar să lăcrimezi pentru ea, dacă suferă.

Iubirea, în schimb, e maraton. Cursă de lungă durată. Pe pământ, printre pietre şi ghimpi. Aici nu mai e vorba de pălit. Aici intervine (şi) raţiunea. Pentru că după îndrăgosteală apare, de cele mai multe ori, plictiseala. Necunoscutul devine cunoscut, neştiutul, ştiut. Norii devin pietre, fluturii – ghimpi. Cum spunea şi Alexandru Dragomir, avem nevoie de amândouă: şi de ştiut, şi de neştiut. Şi de noutate, şi de plictiseală.

Întâmplarea face însă ca balanţa între cele două să fie greu de menţinut în absenţa unei dorinţe de-a iubi. Plictiseala poate fi „dovedită” antrenându-te să descoperi neştiutul din inima ştiutului, precum epifania lui Joyce trecând pe lângă turnul cu ceas din Dublin.

(3) De aceea dorim să ne re-îndrăgostim de România şi nu ştim cum s-o facem. Pentru că n-avem cum! E simplu. Re-îndrăgostire nu există. Sau, în măsura în care există, nu contează, pentru că n-are rădăcini. N-are nici durată, nici constanţă. Nu e iubire.

Să recapitulăm: există îndrăgostire şi, pentru cei norocoşi, iubire. Dacă nu, te dez-îndrăgosteşti şi-o iei de la capăt, o dată şi încă o dată. Cu Statele Unite, cu Franţa sau Spania sau mai ştiu eu ce. Poate chiar şi cu România. Încă o dată. Atunci da, atunci te re-îndrăgosteşti de România. Pentru o vreme. Iubirea, însă, e cu totului tot altceva, după cum aflăm şi din Corinteni 13. Nu poţi iubi şi-apoi dez-iubi. „Nu te mai iubesc!” e o contradicţie în termeni – înseamnă că nu te-am iubit niciodată, c-am fost doar îndrăgostit(ă). Iubirea e un drum cu sens unic.

De bună seamă, orice iubire te poate dezamăgi. Ba mai mult, pe lumea asta, vorba Fericitului Augustin, orice iubire te va dezamăgi într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, că nimeni nu e perfect. România nu face excepţie. Prin urmare, mă pot declara dezamăgit, îi pot face reproşuri, mă pot enerva, pot ţipa la ea, ba o pot chiar pedepsi, părăsind-o sau, dimpotrivă, rămânând atunci când m-ar vrea plecat. Îi pot chiar cere să schimbe asta sau ailaltă. Însă de încetat s-o iubesc, nu pot.

Dar, dacă începi să-ţi formulezi trăirile în cuvinte precum „te-aş iubi din nou, dacă…”, „m-aş reîndrăgosti de tine, dacă…”, atunci nu mă mai interesează ce urmează după „dacă”, pentru că ai luat-o deja pe un drum greşit. Îmi ceri să-ţi ofer o soluţie la o problemă care nu există. În Rai nu se intră mergând de-a-ndoaselea, ci înainte, iar dacă simţi că-ţi stă măru-n gât, fă bine şi înghite-l, pentru că de scuipat şi lipit la loc nu se mai poate.