… asa ca precizez din capul locului: ceea ce urmeaza nu este o „cronica de film/serial”. „Hannibal” e mai degraba un pretext. Pentru necunoscatori e vorba de un recent serial TV, realizat pentru NBC (ultimul episod a fost in august 2015), inspirat din „Tacerea mieilor„/Silence of the Lambs (va mai amintiti de Anthony Hopkins?) si o carte, Dragonul Rosu, de Thomas Harris.

In toate, personajul principal e Dr. Hannibal Lecter, un psihiatru extrem de inteligent care se-ntampla sa fie si … canibal din placere. Prin urmare, e si asasin in serie (serial killer), vine de se leaga, atata doar ca fiecare dintre crimele sale – mai precis felul in care isi cioparteste si/sau aranjeaza victimele – reprezinta o adevarata opera de arta. Macabra, sangeroasa, groaznica prin sadism, dar nu mai putin opera de arta.

In carte si in serialul cu pricina (spre deosebire Tacerea Mieilor), in centrul dramei se afla relatia dintre Hannibal Lecter si Will Graham, un investigator/consultant FBI care poseda o abilitate rara: empatia extrema. Adus la locul crimelor, se identifica de fiecare data cu ucigasul, intra, ca sa zicem asa, in mintea acestuia (in afara de Hannibal, mai sunt si multi alt criminali in serie, de calibru mai mic sau mai mare, oricum inferiori din toate punctele de vedere lui Hannibal, care nu se sfieste sa ajute la prinderea lor sau care ii foloseste ca instrumente pentru a-i duce la indeplinire planurile). Daca Hannibal e „baiatul rau”, Will e, fara doar si poate, „baiatul bun”. (Folosesc ghilimelele din motive ce vor deveni limpezi ceva mai tarziu – nadajduiesc.) In afara celor doi, mai exista o psihiatra consultanta a FBI, care se indragosteste ba de Will, ba de Hannibal, o alta psihiatra, psihiatra lui Hannibal, psihiatra psihiatrului, cum ar veni (si ea cade in mrejele lui, dar doar dupa ce intelege cine e Hannibal cu adevarat), seful Behavioral Analysis Unit din cadrul FBI, etc.

Informatia asta e suficienta pentru a porni discutia, chiar daca nu ati vazut serialul.

Ceea ce intriga e (1) faptul ca toti cei care-l cunosc pe Hannibal, chiar dupa ce realizeaza cine este cu adevarat, ba chiar ii cad victime (fara sa moara, c-atunci e prea tarziu), sunt fascinati de el, daca nu indragostiti de-a binelea; iar asta nu socheaza catusi de putin telespectatorul, pentru ca (2) la randul sau e fascinat, atras cumva de personajul care, repet, pregateste mese elaborate din victimele sale, uneori le hraneste cu bucati din propriul trup, etc. Desi mai putin gustat de catre marele public, serialul a fost aplaudat de critici, a luat numeroase premii, si are admiratorii sai (printre care, in parte, si subsemnatul). Aparent, e nevoie de un anumit nivel de „sofisticarie” pentru a-l putea „degusta” (sic).

Iar asta ne aduce la miezul problemei: De ce? Explicatii de genul „ne plac baietii rai pentru ca-n fiecare dintre noi sade tupilat unul” sau „exista o estetica a uratului, cum bine a observat Baudelaire„, se dovedesc nesatisfacatoare. Mai intai, pentru ca Hannibal nu e „rau” in sensul comun al cuvantului. Rai sint gangsterii din filme sau chiar ceilalti serial-killers de mana a doua. Hannibal nu vrea sa faca rau, pentru ca notiunea in sine ii este straina – nu la nivel rational; la nivel rational o cunoaste, cum poate cunoaste „rational” un orb culorile, si de multe ori profita de asta pentru a anticipa reactiile celor din jur. Mai apoi, pentru ca – trageti adanc aer in piept – „tablourile” pe care le construieste cu migala si rafinament din victime, la fel ca si mesele pregatite din ele, nu sunt, estetic vorbind, urate. Sunt repulsive, stiind din ce si cum sunt facute, dar urate nu sunt. Dimpotriva.

Si-atunci? Atunci raspunsul se cuvine a fi cautat in alta parte – mai precis, in „sofisticaria” de care vorbeam adineaori. Hannibal reprezinta, repet, o culme a educatiei si rafinamentului: vorbeste fluent vreo cinci limbi, recita in italiana din Dante, asculta muzica clasica, e gourmet la extrem, degustator de vinuri fine, canta si compune la mai multe instrumente, unele din Evul Mediu, pe scurt, e rafinat in orice domeniu – si mai e si chirurg priceput! 🙂 Admiratorii sai, din fata sau din spatele ecranului, sunt si ei, chiar daca la niveluri diferite, educati si sofisticati. Prin urmare, pe-aici pe undeva trebuie cautata solutia conundrumului.

De ce? Omul educat incepe sa vada nuantele. Pentru majoritatea, lumea se imparte in alb si negru. Cand incepi sa „vezi nuante”, lumea devine, ca sa spunem asa, mai colorata. Nu cenusie, cum zicea Adam Michnik, ci colorata. Colorata frumos. In Cartea a VIII-a a Republicii lui Platon, Socrate spune ca democratia pare frumoasa, fiind aidoma unei tesaturi din fire divers colorate, care atrag privirile.

Pare, nu e.

In Cartea a doua a Republicii, Glaucon si Adeimantus (istoric vorbind, fratii lui Platon) il provoaca pe Socrate sa demonstreze ca justitia, dreptatea reprezinta un bun in sine, nu pentru altceva (reputatie, viata de apoi, etc). „Demonstreaza-ne, Socrate” – ii cere Glaucon – „ca un om perfect drept, care are reputatia de a fi perfect nedrept, e mai fericit decat unul care, desi e perfect nedrept, are reputatia de a fi perfect drept„. Iar asta, repet, in conditiile in care omul drept nu ii poate convinge pe ceilalti de dreptatea lui, viata de apoi iese din discutie, iar omul nedrept stie ca nu va fi prins niciodata „cu mata-n sac” (inelul lui Gygas, pentru cunoscatori). „Stii ce-ar zice lumea„, continua Glaucon, „ca s-ar intampla cu omul perfect drept? Ar fi biciuit, ars cu fierul inrosit si, dupa ce ar fi supus tuturor torturilor imaginabile, ar fi ‘pus pe lemn’ [nota: unele traduceri dau „tras in teapa”, in altele „crucificat”])”.

Cum textul cu pricina a fost scris cu vreo 350 de ani inainte de Hristos, nu-i de mirare ca-l gasim pe Platon pictat pe peretii unor biserici.

Asa incepe, de fapt Republica platoniciana – cu aceasta provocare: exista bine si rau, exista dreptate, sau astea sunt doar conventii sociale, distinctii bune de folosit pentru alte foloase? Si-abia atunci Socrate propune ca, pentru a intelege mai bine ce e dreptatea, daca e (pentru ca Socrate n-are pre-conceptii, e dispus sa mearga pana-n panzele albe, fie ce-o fi), s-o studieze la o scara mai mare decat cea a omului, i.e., la scara cetatii. A Republicii, altfel spus.

Bine, bine, si ce legatura au toate astea cu fascinatia pentru sofisticaria lui Hannibal? Pai au, daca stam sa ne gandim. Hannibal e omul perfect nedrept care, pana la un punct din poveste, are reputatia de-a fi perfect drept. Will, e cel care, de la un punct al povestii incolo, are reputatia ca e perfect nedrept (drept pentru care ajunge, o vreme, si la inchisoare). Aparentele il indica pe Will ca fiind …Hannibal. Granitele dintre bine si rau incep sa se estompeze atat in mintile protagonistilor cat si in cele ale (tele)spectatorilor.

Spuneam ca educatia aduce dupa sine nuantele, ca nuantele aduc cu ele sofisticaria si „culorile”. Cand incepi sa vezi lumea in culori, nu doar in alb si negru, tentatia de a nega existenta albului si a negrului e uriasa. Binele si raul incep sa isi piarda contururile, pana-ntr-acolo incat inceteaza sa mai existe. Pana-ntr-acolo incat ajungi la concluzia ca „binele” si „raul” sunt doar conventii sociale – „pacatele” sunt definite ca atare in functie de ce crede societatea (mai precis majoritatea) ca e pacat. „Lumea zice ca asta e, de fapt originea justitiei„, zice Glaucon (care nu e de acord, dar nici convins de Socrate inca nu e).

Daca suntem cu totii egali si nu exista criterii „obiective” de departajare a opiniilor, singura solutie rationala ramasa la indemana e cea a votului majoritar, in care se numara „dorintele” nu „ratiunile”. Nimeni nu ma va intreba vreodata de ce votez cum votez. E treaba mea. Altiminteri, ar contrazice principiul de baza al democratiei frumoase – egalitatea vointelor. (Asta a fost solutia lui Hobbes, in treacat fie spus.) De ce ar crede Hannibal in asa ceva? De ce ar crede in asa ceva orice om cat de cat educat sau rational, cand e limpede ca Ion coseste cel mai bine din tot satul, iar Chopin se pricepe la pian?

Daca-i asa, insa, poate ca „ce zice lumea” – lumea lui Glaucon nu s-a schimbat de-atunci – e cladita pe iluzii si pe povesti de-adormit copii – virtute, iubire, Mos Craciun, Doamne-Doamne, patrie, si cate altele. Bine? Rau? Hmmm…

Acum: Fiece om, educat sau nu, va fi simtit macar de cateva ori in viata, atractia lui „de ce nu?„ „La urma urmelor, de ce nu?” Nu neaparat sa ucizi si sa mananci un alt om, dar alte cele – de la a-i spune sefului ceea ce crezi cu adevarat, stiind ca-ti risti slujba, la fugitul in lume cu iubirea vietii tale, pana la aruncarea, la propriu, intr-o prapastie. Ce e de fapt asa-numita „fascinatie a abisului„, daca nu atractia spre libertatea totala – ma eliberez de tot si de toate, atat la propriu cat si la figurat? De ce sa nu fac ce-mi vine sa fac? Daca binele si raul si toate povestile cu viata de-apoi sau Doamne-Doamne nu sunt decat atat – povesti de adormit copiii?

[Nota: Candva, undeva, am citit povestea unui tanar rus alb refugiat la Paris. Avea orice, conform convenientelor, isi poate dori un om: era bine educat, avea bani, era aratos, cu succes la femei, om „de viata”, etc. La o petrecere, gaseste din intamplare in casa gazdei un revolver incarcat. Nu era deprimat. N-avea nici un fel de apasare existentiala, cu atat mai putin materiala sau romantica. Il ia in mana si-i intreaba pe cei din jur: „Ce-ar fi daca mi-as zbura acum creierii? Ce-ar fi?” Oamenii rad, convinsi ca e inca o gluma. Dar omul nostru duce, zambind, revoleverul la tampla si-si zboara creierii. Asta e libertatea deplina, de unde si fascinatia lui „ce-ar fi daca?”]

Cine n-a trait macar o data in viata aceasta tentatie, n-are cum sa inteleaga.

Educati, insa, sau nu, oamenii au in general tendinta de a rezista acestei ispite. Unii o fac pentru ca inca mai cred ca „nu-i bine”, ca „e pacat” sau chiar „ispita”, din reflex. Altii, chipurile mai rationali, pentru ca stiu ca e un impuls de moment – daca ii vei ceda, repercusiunile vor fi dramatice. Nu merita. Rezultatul, insa, e acelasi: e teama ca vei „scapa haturile”. Iti vei pierde controlul asupra ta. O vei lua la vale fara a te mai putea opri. (E frumos sa te arunci in prapastie sau de pe bloc, dar te sperie gandul ca, odata ce te-ai aruncat, nu te mai poti intoarce.) Or fascinatia cu Hannibal tocmai in aseasta consta – in faptul ca, desi „eliberat”, desi face toate ororile posibile, pare sa fie tot timpul in control. Mai mult, e singurul dintre personaje care pare sa fie capabil de-a se tine singur in „haturi”. Pare capabil sa sara in abis cand pofteste, si sa se intoarca, totusi, inapoi, pe creasta, aidoma.

Simplu spus, ceea ce ne fascineaza e controlul aparent logic al a-normalului asupra normalului.

Jinduim si noi la libertatea asta.

La Hannibal, pare-se ca inteligenta, cultura, rafinamentul si toata sofisticaria ce decurge de-aici il ajuta sa se poata controla. Canibal si ucigas in serie cum e, Hannibal pare sa se lase mai putin prada instinctelor si poftelor si „vointelor” decat majoritatea dintre noi, astia care ne-am caracteriza drept normali, in viata de zi cu zi. (In momentul incare lasi la o parte ratiunea, distinctia dintre „pofta” si „vointa” devine irelevanta: am „pofta” sa fumez si nici o „ratiune” care sa ma impiedice s-o fac. In treacat fie spus, aici ar merita pomenit Hume, dar nu vreau sa complic discutia si mai tare). Pare-se, cum s-ar zice, ca sofisticaria te-ajuta sa treci, vorba lui Nietzsche, dincolo de bine si de rau. Sa te eliberezi.

Pare, nu e.

Abia asa, contra-partida lui (ca nemesis nu-i pot zice), Will Graham, „baiatul bun”, incepe sa devina, la randul sau, descifrabil. Will nu e nici pe departe atat de sofisticat precum Hannibal, si nu e nici psihiatru 🙂 – poate ca tocmai in aceasta consta si sansa lui (intamplator – sau nu? – ceilalti psihiatri, trei, daca numaram si psihiatrul inchisorii, devin victimele lui Hannibal, desi sunt lasate in viata). Psihiatrii sunt prea sofisticati.  Si-au pierdut doza de bun-simt care-ti ingaduieste sa ridici din umeri si sa mergi mai departe. „Convertirea la „libertate” a lui Will devine telul suprem al lui Hannibal. Restul e mai degraba plictiseala. Nimic care sa-l provoace. Dracul se plictiseste daca n-are un Iisus in pustie pe care sa-L converteasca. Bazandu-se pe empatia extrema de care dovada Will si pe „indemnarile” sale in descifrarea psihicului, Hannibal isi imagineaza ca Will va fi o prada usoara. Se dovedeste a nu fi, desi de cateva ori pare foarte aproape de-a deveni un al doilea Hannibal. Se incapataneaza insa, dincolo de explicatii rationale si dincolo de orice „simte” si-i „vine” sa faca, sa ramana de partea unui „bine” caruia nu-i mai gaseste nici un fundament. Num-asa’, ca stie ca asta e bine. Dar asta nu face decat sa-i sporeasca „nedreptului perfect” frustrarea.

Liber si sofisticat cum e, Hannibal are nevoie de „confirmarea” convertirii lui Will. Mai „taran” si incapatanat cum e, Will refuza sa ii dea satisfactie. N-are explicatii rationale, dupa cum nici Hannibal, de fapt, nu are. Pe parcursul intregului serial, Will pare victima.

Pare, nu e – si tocmai asta il frustreaza pe Hannibal: ca e batut cu propriile-i arme.

Daca nimic nu conteaza, pentru ca n-am argumente impecabile rational impotriva, rational vorbind, alegerea devine libera.

Si-aici e-aici. Libertate totala nu exista, cu sau fara Mos Craciun. O stim din liceu: Viteza creste pe masura ce reduci frecarea, dar, daca frecarea dispare, miscarea devine imposibila. La frecare zero, viteza e zero.

Nu poti alerga in vid.

Sau, in varianta mezinului Alec, cand avea vreo 15 ani: „La biserica merg doar oamenii prosti si oamenii destepti.”

Alec merge la biserica.

PS Nu stiu ce-a fost in mintea creatorului lui Hannibal Lecter. Cert e ca Hannibal a castigat toate bataliile cu romanii, dar a sfarsit nu doar pierzand razboiul, ci distrugand Cartagina cu totul.