… (si) de aia e bine ca roman in America. Vii dintr-o cultura in care nu stii niciodata la ce sa te astepti. Cand pleci la piata, stii ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ. Pleci pregatit pentru orice. Esti tot timpul in garda. Cum v-am mai spus, Houston e orasul care nu se mai termina. Acum cateva zile, am descoperit o zona din downtown de care habar nu aveam, ba chiar si o parte a campusului University of Houston unde nu mai pusesem piciorul (si sunt aici de patru ani!) Asa ca azi am decis sa mergem la o piata la care nu mai fusesem, dar despre care auzisem ca ar fi cu produse „organice”.

Zis si facut. Vreo 30 de kilometri si vreo 25 de minute mai tarziu (sambata, autostrazile sunt destul de libere), iata-ne ajunsi. In the middle of nowhere. Nici o sansa sa intalnesti pe acolo ceva milionari 🙂 Era o piata cu mexicani, pentru mexicani. Jumatate dintre oamenii de acolo nu vorbeau engleza. Nici noi n-am copilarit insa in Martha’s Vineyard, asa ca nici macar n-am ridicat din sprancene. Ba, sa nu mint. Am ridicat, dar de placere.

Fructe si legume proaspete – multe dintre ele pe care nu le mai vazusem nicaieri – la preturi derizorii. Si piersicile aveau parfum de piersici, si rosiile aveau gust.

Partea care mie, unuia, mi s-a parut cea mai fascinanta, n-a fost cea de legume si fructe, ci cea de „targ”, cu de toate, intr-o devalmasie adorabila. Crucifixe din plastic amestecate cu inorogi roz, amulete, fructe uscate, seminte de te miri ce, dulciuri, ba chiar si hartie igienica.

Si ceaiuri – ceaiuri care te puteau vindeca de orice, de la alcoolism si impotenta, la infertilitate si diaree. (N-am incercat :))

Lumea relaxata, asa, ca de sambata, plimbandu-se lenesi de la o taraba la alta, sporovaind intre ei si cu vanzatorii, fara nicio graba. Macar un sfert dintre clienti pareau ca se cunosc cu vanzatorii. In orice caz, vorbeau ca si cum s-ar fi cunoscut. Timpul avea rabdare cu oamenii. Oamenii aveau rabdare cu timpul. Vanzatoarea de la casa avea un ceas pe al carui ecran era un Iisus roz. Induiosator.

Dupa ce-am umplut sacosele, am mers la Central Market – o nimica toata de alti vreo 15 kilometri. Tot o piata „organica”, dar alt cartier. Alta lume. Aici, da, aici puteai intalni milionari – de preferinta hipsters. Totul facut sa-ti sugereze „intoarcerea la natura”, de la carucioarele verzi, la pungile de hartie, la laditele din lemn frumos imbinate. Ordine si disciplina, curatenie, bonuri de ordine la carne, paine, etc. Toate organice, pestii prinsi „in the wild”, vitele hranite cu iarba, putin gluten si altele daunatoare sanatatii.

Oamenii civilizati, isi dadeau intaietate cand isi ciocneau carucioarele, multi cu vreo cafea de 5 dolari in mana, sau vreun smoothy organic (asta e ceva mai „piparat”). Nu era insa aceeasi leneveala ca dincolo. Vanzatorii se miscau eficient, nimeni n-avea timp de stat la povesti, si, oricum, nimeni nu se cunostea cu nimeni. Ii infratea dorinta de intoarcere la natura, de a trai simplu, de a salva planeta si de a respinge consumerismul. Asta costa al naibii de mult.

Aceleasi produse pe care dincolo le gaseai aruncate la gramada, aici stateau organizate si ambalate frumos, doar ca la pret triplu. Ce-i drept, dincolo nu aveau fineturi precum lapte de migdale. Dar nici astia nu aveau ceaiuri pentru vindecarea infertilitatii 🙂

Va las pe dumneavoastra sa va alegeti targul. Eu, unul, mi l-am ales.

… pentru ca totul incepe si se termina in Romania. (Doar nu credeati ca las o poveste neterminata :)) [Nota: Cand veti vedea ca las o poveste neterminata, sa stiti ca am murit. Dar chiar si atunci, povestea continua in alta parte. Imi cer, insa, scuze pentru intarziere – am avut proiecte mai urgente pe cap in ultima vreme, si-n plus nu va facusem nici o promisiune cu privire la data ultimului episod.]

Daca Parisul e usor de iubit, Clujul e musai de iubit. N-ai cum sa iti uiti iubirea tineretilor. N-o sa va mint acum, de dragul unei metafore, sa va spun ca acolo m-am indragostit prima oara, sarutat prima oara, sau mai stiu eu ce. Acolo insa mi-am petrecut cam toata tineretea, cu tot ceea ce presupune asta – si a presupus prea multe pentru a fi enumerate aici 🙂

Catedrala Sf. Mihail, continua sa domine orasul de pe la 1100 toamna, si de aproape …

… si de departe.

Scor de etapa (cu factorul subiectiv inclus) America – Europa: 3-6.

Centrul Clujului e din ce in ce mai frumos. Nu insa si cartierele inconjuratoare. Pentru ca asta e una dintre problemele recurente din Romania: fatada e singura care conteaza. Forma, nu fondul. V-as putea da nenumarate exemple, dar n-are nici un rost sa ne deprimam reciproc 🙂 Intr-un miez de noapte au inceput sa-mi bubuie ferestrele de la hotelul situat peste Somes. Am iesit pe balcon, sa vad ce se intampla. Erau focuri de artificiii superbe, in centrul Clujului. Cum nu era nici o sarbatoare, am intrebat mai multi cunoscuti ce s-a serbat. Raspunsurile au fost identice: „Ei, va fi fost ceva zi de nastere. Asa e moda la bogatii de acum!” Spus asa, cu resemnare. Am fost naucit. Asemenea focuri de artificii n-am vazut in America decat de 4 iulie. Astea costa mult.

In America e invers. Putina lume pune mare pret pe aparente. Uitati-va cum se imbraca pana si miliardarii, in tricou si blugi. Bun, acolo s-a picat in cealalta extrema. Nu e nimic de mandrie sa vii in slapi la scoala. Ideal ar fi sa le poti imbina pe amandoua. Dar, daca e sa aleg, voi alege intotdeauna fondul in fata formei. America – Europa: 4-6.

Iar dupa Cluj, am fost la Orastie. Frumos si acolo.

Am tinut chiar si o conferinta despre „Povestea Porcului” (o stiti de pe acest blog) si, trebuie sa recunosc, am fost placut de doua ori. O data, de cati oameni din Orastie s-au aratat interesati de un subiect – haideti s-o recunoastem! – putintel exotic intr-un oras de provincie. Si-a doua oara, de calitatea intrebarilor/comentariilor pe care le-am primit la sfarsit. Chapeau!

Ba am vazut si un graffiti suficient de interesant pentru a ierta o usoara greseala gramaticala (mi s-a mai intamplat si mie). E plina Romania de oameni destepti.

Am fost si la Brad, sa-mi pup ursii din copilarie. Ma asteptau, fideli, ca intotdeauna.

Nu te poti pune de-a curmezisul memoriei afective: America – Europa: 4 – 7.

Si totusi: in Romania, desi lucrurile se misca in directia buna, pe dinafara, pe dinlauntru, mare lucru nu s-a schimbat. Nimeni, nici macar oamenii pe care-i consideram „seriosi” nu s-au prezentat la intalnirile stabilite la timp. M-am intalnit cu cateva zeci de oameni. Unul singur (o femeie, daca asta conteaza) s-a prezentat la timp. Restul, au intarziat intre 15 si 45 de minute! Cum, uneori, aveam intalnirile stabilite pe ore, de la 2 la 3 cu X, de la 3:15 la 5 cu Y, s.a.m.d., initial am intrat in panica. Ma gandeam ca, din cauza intarzierii lui X, nu voi mai avea timp sa ajung la timp la intalnirea cu Y. Treptat, am inceput sa ma relaxez. Y va intarzia cu certitudine.

Iar cu asta ajungem la fondul problemei: gestionarea timpului la europeni. Francezii spuneau ca „punctualitatea e politetea regilor„. Daca-i asa, (aproape) toti regii s-au mutat in America. Una e sa pierzi timpul pentru ca asa vrei – asta e o arta – si alta sa-l pierzi cand, chipurile, nu vrei. Aici, inclin sa cred, se afla radacina tuturor neajunsurilor. Daca nu respecti timpul altuia, nu respecti timpul. Punct. Or, daca nu respecti timpul, nu mai esti capabil nici sa vezi „the big picture„. Iti lipseste viziunea de ansamblu atat asupra propriei vieti, cat si asupra societatii in care traiesti. Esti bun la descurcareala si atat.

Asta e surprinzator, daca te gandesti ca Romania e o societate inca agricola. Or, in agricultura, daca nu ai „the big picture„, daca nu te gandesti cu un an, ba chiar doi sau trei in avans, „ce plantez la primavara, cata samanta imi trebuie, cum rotesc culturile, cum imi iau precautii daca ploua sau daca nu„, s.a.m.d., nu prea ai cum sa supravietuiesti. Nici porumbul, nici graul, nici cartofii nu cresc cu un „click”. O stie orice taran. In agricultura nu merge cu „merge si asa” (sic). E nevoie de planificare, de munca sustinuta, de-a lungul unui an sau a mai multora. Lucrurile trebuie facute la timp. Nu poti zice, „bai, las’ ca ud maine„, ca-ti mor lubenitele.

Asa e si-n viata. Daca iti lipseste viziunea generala asupra ceea ce vrei sa faci cu ea, risti sa ramai si fara cartofi, si fara lubenite. Iti lipseste motivatia necesara pentru a planta acum, uda maine, pentru a putea culege peste un an sau zece. Americanii au expresia „deadline”. Deadline-ul nu e doar „termenul limita”. E linia pe care, daca nu ai atins-o la timp, esti mort. Dead. Din acest punct de vedere, americanii sunt, intr-adevar, mai tarani decat europenii. Dar asa au ajuns, in mai putin de 400 de ani, ca, dintr-o mana de Puritani pierduti prin salbaticie, sa fie „farul lumii”, ca ne place, ca nu. Niste tarani-regi.

Scor final, cu toata strangerea de inima a europeanului ce sunt: America – Europa: 10 – 7.

Asta nu inseamna ca e un knock-out. Europa se mai poate ridica. Eu, unul, ii tin pumnii. 10, 9, 8, 7 …

Happy 4th of July!

… va re-amintesc, avem de toate, y compris o Ziua Tatalui 🙂

P.S. Nu, n-am uitat. Sfarsitul meciului America-Europa urmeaza.

… pentru ca, dupa Paris, pe drumul spre Romania, am mai poposit o data in Alsacia. Am petrecut aproape o zi intreaga in Thann, un orasel – de fapt o comuna de 8000 de suflete. Dar o comuna care are una dintre cele mai frumoase catedrale din Alsacia. In felul ei, mai frumoasa decat cea din Strasbourg.

Imaginati-va ca locuiti in, sa zicem, Baia de Cris, si-n centrul comunei aveti o asemenea minunatie.

M-a gazduit si omenit Radu, un medic targu-muresean aciuiat, mai mult sau mai putin provizoriu, in Franta. Am fost ospatat din plin si cu de toate, dar cel mai mare ospat a fost cel intelectual. Cum Radu e cam de-un leat cu mine, am crescut citind mai mult sau mai putin aceleasi carti, vazand aceleasi filme, visand aceleasi visuri post-comuniste. Si, desi (sau tocmai pentru ca) nu impartaseam intru totul aceleasi opinii, chiar in chestiuni fundamentale, precum religia, conversatia a fost una cat se poate de spumoasa, atat la propriu, cat si la figurat, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata.

Zice-se ca diavolul se ascunde in detalii. Se prea poate. Dar, tocmai de aceea, tot pe-acolo se mai pot ascunde si sfintii. E suficient sa privesti mai de-aproape catedrala din Thann.

A fost o „incalzire” nesperata pentru reintalnirea cu Clujul.

Scor America vs. Europa: 3 la 5.

(Va urma)

… adevarul e ca Parisul e usor de iubit. E usor de iubit, si pentru ca se lasa usor iubit. Parisul e o curtezana. Pe Pont Neuf (de fapt, cel mai vechi pod din Paris), indragostitii isi agatau lacatele de pod, legenda spunand ca astfel iubirea lor va ramane eterna (cam ca si sarutul sub Puntea Suspinelor din Venetia). Atat de multe lacate se stransesera, incat – spre disperarea indragostitilor – autoritatile au decis sa le taie. Podul risca sa se prabuseasca sub greutatea lacatelor. Era cat pe ce sa spun a iubirii. Si au interzis agatarea altor lacate pe pod. Degeaba. Lacatele au inceput sa reapara.

In Place d’Italie, in fata primariei, un cuplu astepta sa se casatoreasca. Ea, gratioasa precum Parisul, o femeie de care te puteai indragosti la prima vedere.

El – cum sa spun? – un baiat asa, mai simplu, dupa vorba dupa port. Uitandu-ma la ei cum vorbeau la telefon, fiecare-n legea lui, la doar cateva minute inainte de-a isi uni destinele pe vecie, m-am intrebat cam cat de lunga va fi vecia aceasta pe cale sa se petreaca. N-am sa stiu niciodata. Am flanat mai departe. Nu sta Parisul intr-o casnicie.

Parisul stie sa petreaca. De fapt, intreaga Franta. Cat am stat acolo, am mancat, printre altele, pulpa de rata la cuptor, melci si picioare de broasca. Picioarele de broasca – delicioase! – le-am mancat pe undeva pe langa Fantana St. Michel, pe una dintre stradutele asaltate de grupuri de asiatici umbland organizat dupa un ghid cu umbreluta deasurpa capului. Era un restaurantel tinut de catre doi batranei cumsecade, de moda veche, vorbareti si barfitori tot ca odinioara. Am fost acolo doua seri la rand, doar pentru a gusta din sosul preparat de el, dupa o reteta speciala, si pentru a mai asculta povesti despre cum lumea de astazi si-a iesit din tatani.

Am ajuns acolo dupa ce-am vazut la Theatre de la Huchette Cantareata Cheala, a lui Eugen Ionesco. Pentru necunoscatori, acolo se joaca, seara de seara, fara intrerupere, din 1957, Cantareata Cheala si Lectia lui Ionesco. E o sala mica, de vreo 50-60 de locuri, dar era arhiplina! M-am simtit bine ca sunt roman. Sa ai o sala plina la reprezentatia cu numarul 18,000 + (da, da, mai bine  de optesprezece mii, n-am retinut cifra exacta), e, orice s-ar spune, o performanta. In plus, atat regia cat si jocul actorilor au fost la inaltime. Absurdul poate fi jucat in diferite feluri, cu diferite intelesuri, iar la cel pe care l-am vazut, marturisesc sincer, nu ma gandisem. Poate de aceea lumea nu se mai satura de Ionesco – pentru ca nu se mai satura de absurd.

Adevarul e ca francezii sunt, cum se spune, insetati de cultura. Intr-o seara, pe un post de televiziune, am vazut o emisiune cu filosoful Raphael Enthoven. O emisiune cu public care aplauda entuziasmat, cum aplauda publicul american la Roata Norocului. De la chioscurile de ziare mi-am cumparat o revista de Filosofie! Numarul pe care l-am luat era despre Rau. Am vazut revista si in super-marche-uri, alaturi de magazine istorice, National Geographic, s.a.m.d. In America, ideea de-a vinde o revista de filosofie la supermarket ar starni hohote de ras homerice. E drept, pentru un cunoscator, calitatea mai lasa de dorit, dar nu tocmai asta e rostul „popularizarii culturii”? Pentru a-l citi pe-ndelete pe Platon, sa zicem, trebuie mai intai sa auzi de el.

Pentru toate cele de mai sus, America – Europa, 2 la 4!

Din pacate pentru Europa, meciul nu se opreste aici. Luna asta se implinesc 50 de ani de la revoltele din ’68. Atunci cand o mana a scris pe zidurile Sorbonei „Dumnezeu a murit – semnat, Nietzsche„. Mai tarziu, cand lucrurile s-au potolit si-au reintrat pe fagasul normal, o alta mana a adaugat „Nietzsche a murit – semnat, Dumnezeu„. Caile Ferate erau in greva, si am ratat la mustata cateva manifestari anarhiste soldate cu masini incendiate, vitrine sparte si alte asemenea.

America – Europa, 3 la 4!

Cultura revoltei de strada, daca se poate violenta, se trage de la Revolutia Franceza. Revolutia celor Sans-Culottes.

Plimbandu-te prin Paris, admirandu-i catedralele, parcurile, si castelele nu poti sa nu te gandesti ca revoltatii astia traiesc, iertata-mi fie vorba, precum capusele, sugand de cateva sute de ani pe urma monarhiei si a imperiului. Comunistii, socialistii si anarhistii francezi – nu putini! – isi permit ce-si permit pentru ca inaintea lor au fost altii care-au cladit. Nimeni nu vine la Paris pentru revoltati. Toata lumea vine pentru ce a mai ramas din monarhie si din imperiu.

Et pour l’amour, bien sûr .

… stiu, n-am mai scris de multisor, dar aveti a ma ierta. Nu e chiar lesne sa schimbi – si tot pe fuga – atatea fusuri orare, tari, orase, impresii. Ba chiar si bani 🙂 – dolari, franci elvetieni, euro, lei.

Astazi, despre Paris – mon premier amour! Aici, ca arbitru, s-ar putea sa fiu partinitor. Am iubit Parisul cu muuult inainte de a-l vedea pentru intaia oara. Cred ca l-am iubit de cand am inceput sa invat franceza, de pe la trei ani. Cred si acum ca limba franceza e cea mai frumoasa limba ca sonoritate, are un je ne sais quoi, pe care nici o alta limba nu-l are.  I-am invatat nu atat istoria cat istorioarele, i-am cunoscut nu atat capodoperele cat stradutele, nu atat regii si filosofii, cat sansonetele.

Am visat Parisul inainte de a-l cunoaste.

Iar cand l-am cunoscut nu m-a dezamagit.

Am avut norocul de-a merge la Paris de suficiente ori pentru a ma „plictisi” de el. Stati! Inainte de-a ridica, mustratori, din sprancene, ingaduiti-mi sa va explic ce inteleg prin „plictiseala” in acest context. Ca-n orice amor, a te indragosti e usor. Iubirea, insa, se cladeste abia atunci cand fluturii au inceput sa oboseasca a mai falfai, cand intervine obsinuinta, cand intervine, cu alte cuvinte, „plictiseala”.

Nu poti cunoaste – si, deci, nici iubi – cu adevarat un om sau un oras pana nu te-ai „plictisit” de el. Cand te plictisesti de-un oras, nu te mai repezi, ca orice disperat de turist, sa „vezi Luvru” (n-ai cum sa-l vezi daca nu-i aloci macar o saptamana; cu alte cuvinte, daca nu apuci sa te „plictisesti” de el), Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacre Coeur sau mai stiu eu ce.

De-abia cand te plictisesti de Paris, de-abia atunci incepi sa-l vezi cu adevarat. Ai timp sa „flanezi”, sa pierzi vremea pe vreo terasa, privind spectacolul strazii, sa fii atent la detalii. Bunaoara, ca la metroul din Paris, dar si in multe alte locuri, nu sunt rampe pentru handicapati (am vazut femei carandu-si in brate caruciorul; pe una dintre ele am si ajutat-o – celelalte erau insotite :); sau ca, spre deosebire de alte orase, aici zdrobitoarea majoritate a chelnerilor sunt barbati (in atentia doamnelor, de obicei tineri, aratosi, amabili si connoisseurs).

La o iubita de care te-ai plictisit, gasesti intotdeauna ceva care te surprinde – un zambet la care nu te-ai fi asteptat taman atunci, un nou rid fermecator, un gest de tandrete care te ia prin surprindere, in locurile cele mai familiare. In Paris, in locurile cele mai familiare, gasesti inca strazi pe care inca nu le-ai mai vazut, un nou graffiti, un alt bistro.

Personal, m-am bucurat ca pana si in ziua de astazi, daca faci doar cativa pasi dincolo de potecile batute de sute de turisti, ai, in continuare, Parisul „tau”.

Doar cateva exemple, ca nu vreau sa „le stric” inocenta.

In spate la Sacre Coeur, de-acolo de unde incepe Montmartre-ul adevarat, nu era nimeni. Nimeni!

Si, daca tot veni vorba, putin mai jos de infernal-de-aglomeratul Place du Tertre, pe partea dreapta, e Chez Plumeau (va rog frumos, nu imprastiati zvonul, ca se aglomereaza si asta), de unde ai si o priveliste a Parisului pe care din Place du Tertre doar ti-o poti imagina.

Lumea se inghesuie la Luvru si Palais Royale, dar nimeni nu hoinareste prin Jardin des Tuileries.

Catedrala St Germain l’Auxerrois, aproape la fel de frumoasa ca Notre Dame, e aproape pustie.

La fel si cheiurile Senei, de cele mai multe ori.

Turistul alearga in turma, si nici parizianul nu are toata ziua timp de zabava.

(Va urma, pentru ca Parisul nu merita doar o liturghie :))

… din Lausanne (Elvetia) pana la Mulhouse (Franta), aveam de schimbat trei trenuri – ambele legaturi la o distanta de zece minute intre sosirea orimului tren si plecarea celui de-al doilea. Ca roman, si inca unul care de-abia ce petrecuse vreo opt extra-ore in Paris din motiv de conexiuni ratate, am fost usurel ingrijorat de timpi: „Credeti ca n-o sa pierd legaturile?” – am intrebat si-n gara, si cativa organizatori. Oamenii s-au uitat la mine intelegatori si mi-au explicat cu blandete: „E Elvetia. De Franta nu putem baga mana-n foc. Acolo sunt greve.”

Si-a fost Elvetia. Daca scria pe bilet ca trenul pleaca la si 13 minute, pleca la si 13 minute. Daca zicea ca ajunge la si 17 minute, ajungea la si 17 minute. In plus, se putea fuma pe peron si nimeni, dar nimeni, nu mi-a cerut biletul la control pe nici unul dintre trenuri. Un sistem bazat pe incredere, liniste si bun simt. De vorbit, cand se vorbea, se vorbea in soapta, ca-n biserica.

De la Basel la Mullhouse, trenul face doar douazecisicinci de minute, dar a avut o intarziere de trei minute (drept e, oamenii si-au cerut scuze).

Elvetia – Franta: 1 – 0.

Pe urma, insa, am vazut orasul vechi din Colmar. Nefiind industrializat, precum Mulhouse, ar fi scapat de bombardamentele Aliatilor din Al Doilea Razboi Mondial. Doamne-ajuta, pentru ca e o superbenie.

E o excursie in timp. Mult timp. Marea majoritate a caselor, strazilor, catedralei Dominicane, etc, sunt de pe la 1470, toamna, si 1680, primavara. Si tot acolo e casa lui Bartholdi, creatorul Statuii Libertatii, din New York. America si Franta, Franta si Germania, vin de se leaga in Alsacia. Si se leaga fumos, printr-un tarte flambee, bunaoara.

Aici, toata lumea castiga. America vs. Europa: 1 – 2.

In aceeasi zi, insa, am trimis trei emailuri. Unul, unui profesor francez care vroia sa ne intalnim la Paris, celelalte doua unor profesori americani, unul de la Yale, celalalt de la mine, de la Houston. Si-n aceeasi zi am primit un email din America, atentionandu-ma, ca mai am doar o spatamana pana sa trimit comentariul la un articol pe care ma angasem sa-l recenzez pentru un jurnal de specialitate. Profesorii americani mi-au raspuns la emailuri intr-un interval de o jumatate de ora, chit ca acolo era doar 7-8 dimineata. Raspunsul profesorului francez il mai astept inca, desi au trecut aproape doua zile. Recenzia e gata, o trimit maine.

Dar e 1 Mai muncitoresc, sarbatoare inventata de sindicalistii americani, de care, in America, nu mai stie acum nimeni, nimic.

Vorba unei prietene, „c’est la vie, toujours parsiva” 🙂

America vs. Europa: 2 – 2.

(Va urma – competitia continua)

… inaintea cinei, insa, a fost pranzul (sic!). Servit in campus. Campusul Universitatii din Lausanne e nou, de prin anii ’70, desi universitatea are cateva sute ani vechime, prin urmare la fel de urat precum cel al Universitatii din Houston, construit prin anii ’30 : cladiri functionale, cu toate cele necesare si moderne, dar niste paralelipipede de beton si sticla, fara pic din farmecul cladirilor si campusurilor de odinioara, de la Princeton, la Harvard sau Yale. Sau chiar si Indiana University – Bloomington. Pozitia, insa, e unica – din nou, pe malul lacului Leman, cu Alpii francezi, acoperiti de zapada, in fata.

Mancarea, la fel, absolut exceptionala, cu atat mai mult cu cat vorbim aici de un restaurant de „campus universitar”. Nu intru in detaliile cu vitei, sosuri si hamsii, din  doua motive. Primul, pentru ca nu vreau sa va fac pofta. Al doilea, pentru ca nu ma pricep :)) Nu sunt, din fire, sofisticat, ba dimpotriva. Am avut, insa, norocul, de-a lungul vietii, de-a manca la restaurante care mai de care mai faimoase, pe unde-a mancat Regina Angliei sau nu-stiu-ce-presedinti, y compris ai SUA, dar „vitelul cu hamsii” intra cu siguranta in Top 10.

Masa de seara – cum altfel? tot pe malul lacului, cu vedere spre Alpii francezi – o alta experienta. Aici un coleg, bosniac crescut ca adolescent in Elevtia, partea italiana, cu scoala facuta in partea franceza, un doctorat in Germania si-un fellowship la Princeton, s-a dovedit mai francez decat toti francezii. Repet: nu intru-n detalii. Cele mai bune mancaruri raman tot cele traditionale, oricate linii artistice de ciocalata tragi pe langa ele. Dar trebuie sa stii sa-ti iei o bere la inceput, locala, de apero (asta e o mica blasfemie, dar una care – am descoperit cu placuta surprindere – nu e chiar rusinoasa; dupa ce mi-am comandat una, jumatate dintre colegi au indraznit si ei), pe urma, normal, sa asortezi vinul etc. Dar sa iei un platou de branzeturi inainte de desert, pe urma un espresso, putin inainte de miezul noptii, asta e ceva ce pana si un taran ca mine poate sa aprecieze. „And the digestive?” intreb, ca taranul. „The digestive comes after coffee.” Vine dupa cafea. Asa a si fost – o grappa locala 🙂

Nu degeaba „savoir-vivre” e o expresie frantuzeasca.

Oamenii astia vorbeau toti intre trei si cinci limbi: franceza, engleza, germana + sarbeste, ruseste, ungureste, italiana, spaniola, sau te miri ce dialect din Africa de Sud (nu glumesc catusi de putin!) Asta, ca romano-american, care vorbeste doar engleza, franceza si roamana, m-am simtit usurel handicapat.

Pe drumul inapoi spre hotel am vorbit mult despre diferentele dintre sistemul academic american si cele europene. Din nou fara a intra in detalii tehnice, America e la ani lumina de Europa.

Ca european, mi se frange inima.

Ca american, ma simt umilit.

Nicicum nu-i bine.

Glumesc ?

Pana acum, America vs. Europa – 1 – 1!

(dar va urma …Partida inca se joaca)

… Gongul – prima runda! Nu ca asta ar fi un „meci” care, pentru mine, s-ar desfasura pentru intaia oara, dar este primul din acest an. America versus Europa (si cateva tari din Europa, una versus cealalta).

Sa-ncepem. Am fost invitat la o conferinta internationala in Lausanne inca de anul trecut. Acum cateva luni ni s-a comunicat data limita pentru a „circula” lucrarile intre toti participantii – 10 aprilie. Fiind o mini-conferinta, un workshop cu vreo 12 participanti, fiecare participant facea cate o prezentare si era comentatorul principal al unui alt participant. Restul comentariilor – la libera alegere. Disciplinat, mi-am trimis prezentarea inca de pe 2 aprilie (lucrasem la ea din decembrie). Organizatoarele, ambele elvetience la origine, dar una profesoara la University of Venice zilele acestea, cealalta in Lausanne, si le-au postat in 10 aprilie. Pana in 15 aprilie, nimeni n-a mai postat nimic. Din 15 pana prin 20 aprilie, au mai postat un olandez, un danez, un irlandez, o nemtoaica si … cam atat. Intre 20 si 23 aprilie au postat restul. In 24 a fost postat ultimul articol.

Conferinta a inceput pe 25 aprilie, la noua dimineata. Si nu s-a enervat nimeni. In afara de mine.

O conferinta programata cu un an inainte.

In Elvetia, tara ceasurilor … elvetiene.

Conferinta a mers la fel. Pentru necunoscatori, la fiecare prezentare exista un asa-numit „time-enforcer” („pastratorul timpului„, daca preferati), a carui principala sarcina, in afara prezentarilor generale, este sa anunte cand vorbitorul mai are cinci minute, trei, gata, sa anunte „comentatorul” cat timp mai are,  sa faca o lista cu intrebarile celorlalti participanti, si sa se asigure ca fiecare se incaderaza in timpul delimitat.

Nu e un lucru de saga, nu atunci cand lucrarile se desfasoara zilnic de la 9:00 dimineata la 17:30, cu pauze de 10 minute si una de doua ore, pentru pranz.

Oameni destepti, prezentari interesante, intrebarile si criticile asisderea, ce s-a intamplat? „Pastratorul timpului” („pastratoarea„, in prima parte) s-a sfiit sa-i traga pe participanti de maneca – si pe prezentatori, si pe comentatori si pe contribuitorii la Q&A sessions (Questions & Answers – Intrebari & Raspunsuri). I-a tras timid, „mai sunt trei minute” sau „a expirat timpul„, dar oamenii si-a vazut de-ale lor, dupa o scurta inclinare de cap, semn c-au inteles avertismentul. Ce sa le faci? Sa le tai capetele?

La sfarsitul ultimei pauze, care din zece minute se transformase din nou in douazeci, trei participante, printre care si „pastratoarea timpului„, mi-au cerut parerea cu privirea la discutia inflacarata pe care tocmai o purtau. Le-am raspuns ca mi-as aduce cu mare placerea contributia la discutie, daca nu am fi „behind the schedule„, intarziati fiind deja cu o ora si jumatate. In doua ore trebuia sa ajungem si la hotel, sa ne schimbam si primenim si sa ajungem si la restaurant, pentru cina.

Ca unul venit din America, cu intarzierile de rigoare pe aeroportul din Paris, si vreo cinci ore dormite din ultimele 48, insistam, nepoliticos, pe punctualitate. Mi s-a reprosat, mai in gluma, mai in serios, ca sunt „tiranic”, dar lumea s-a asezat la masa pentru ultima prezentare. Asa, abia, am reusit cu totii sa ajungem la restaurant, pentru cina, nu pe la 19:30, ci pe la 20:30 („nici o problema, am sunat si am schimbat rezervarea„).

Mi s-a parut ca sunt la Portile Orientului.

Scorul primei runde America-Europa? 1-0!

Pe urma, a venit cina 🙂

… vorba americanului – „if it’s not broken why fix it?” 🙂

Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

„De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Iar anul acesta, hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!