… din Lausanne (Elvetia) pana la Mulhouse (Franta), aveam de schimbat trei trenuri – ambele legaturi la o distanta de zece minute intre sosirea orimului tren si plecarea celui de-al doilea. Ca roman, si inca unul care de-abia ce petrecuse vreo opt extra-ore in Paris din motiv de conexiuni ratate, am fost usurel ingrijorat de timpi: „Credeti ca n-o sa pierd legaturile?” – am intrebat si-n gara, si cativa organizatori. Oamenii s-au uitat la mine intelegatori si mi-au explicat cu blandete: „E Elvetia. De Franta nu putem baga mana-n foc. Acolo sunt greve.”

Si-a fost Elvetia. Daca scria pe bilet ca trenul pleaca la si 13 minute, pleca la si 13 minute. Daca zicea ca ajunge la si 17 minute, ajungea la si 17 minute. In plus, se putea fuma pe peron si nimeni, dar nimeni, nu mi-a cerut biletul la control pe nici unul dintre trenuri. Un sistem bazat pe incredere, liniste si bun simt. De vorbit, cand se vorbea, se vorbea in soapta, ca-n biserica.

De la Basel la Mullhouse, trenul face doar douazecisicinci de minute, dar a avut o intarziere de trei minute (drept e, oamenii si-au cerut scuze).

Elvetia – Franta: 1 – 0.

Pe urma, insa, am vazut orasul vechi din Colmar. Nefiind industrializat, precum Mulhouse, ar fi scapat de bombardamentele Aliatilor din Al Doilea Razboi Mondial. Doamne-ajuta, pentru ca e o superbenie.

E o excursie in timp. Mult timp. Marea majoritate a caselor, strazilor, catedralei Dominicane, etc, sunt de pe la 1470, toamna, si 1680, primavara. Si tot acolo e casa lui Bartholdi, creatorul Statuii Libertatii, din New York. America si Franta, Franta si Germania, vin de se leaga in Alsacia. Si se leaga fumos, printr-un tarte flambee, bunaoara.

Aici, toata lumea castiga. America vs. Europa: 1 – 2.

In aceeasi zi, insa, am trimis trei emailuri. Unul, unui profesor francez care vroia sa ne intalnim la Paris, celelalte doua unor profesori americani, unul de la Yale, celalalt de la mine, de la Houston. Si-n aceeasi zi am primit un email din America, atentionandu-ma, ca mai am doar o spatamana pana sa trimit comentariul la un articol pe care ma angasem sa-l recenzez pentru un jurnal de specialitate. Profesorii americani mi-au raspuns la emailuri intr-un interval de o jumatate de ora, chit ca acolo era doar 7-8 dimineata. Raspunsul profesorului francez il mai astept inca, desi au trecut aproape doua zile. Recenzia e gata, o trimit maine.

Dar e 1 Mai muncitoresc, sarbatoare inventata de sindicalistii americani, de care, in America, nu mai stie acum nimeni, nimic.

Vorba unei prietene, „c’est la vie, toujours parsiva” 🙂

America vs. Europa: 2 – 2.

(Va urma – competitia continua)