… adevarul e ca Parisul e usor de iubit. E usor de iubit, si pentru ca se lasa usor iubit. Parisul e o curtezana. Pe Pont Neuf (de fapt, cel mai vechi pod din Paris), indragostitii isi agatau lacatele de pod, legenda spunand ca astfel iubirea lor va ramane eterna (cam ca si sarutul sub Puntea Suspinelor din Venetia). Atat de multe lacate se stransesera, incat – spre disperarea indragostitilor – autoritatile au decis sa le taie. Podul risca sa se prabuseasca sub greutatea lacatelor. Era cat pe ce sa spun a iubirii. Si au interzis agatarea altor lacate pe pod. Degeaba. Lacatele au inceput sa reapara.

In Place d’Italie, in fata primariei, un cuplu astepta sa se casatoreasca. Ea, gratioasa precum Parisul, o femeie de care te puteai indragosti la prima vedere.

El – cum sa spun? – un baiat asa, mai simplu, dupa vorba dupa port. Uitandu-ma la ei cum vorbeau la telefon, fiecare-n legea lui, la doar cateva minute inainte de-a isi uni destinele pe vecie, m-am intrebat cam cat de lunga va fi vecia aceasta pe cale sa se petreaca. N-am sa stiu niciodata. Am flanat mai departe. Nu sta Parisul intr-o casnicie.

Parisul stie sa petreaca. De fapt, intreaga Franta. Cat am stat acolo, am mancat, printre altele, pulpa de rata la cuptor, melci si picioare de broasca. Picioarele de broasca – delicioase! – le-am mancat pe undeva pe langa Fantana St. Michel, pe una dintre stradutele asaltate de grupuri de asiatici umbland organizat dupa un ghid cu umbreluta deasurpa capului. Era un restaurantel tinut de catre doi batranei cumsecade, de moda veche, vorbareti si barfitori tot ca odinioara. Am fost acolo doua seri la rand, doar pentru a gusta din sosul preparat de el, dupa o reteta speciala, si pentru a mai asculta povesti despre cum lumea de astazi si-a iesit din tatani.

Am ajuns acolo dupa ce-am vazut la Theatre de la Huchette Cantareata Cheala, a lui Eugen Ionesco. Pentru necunoscatori, acolo se joaca, seara de seara, fara intrerupere, din 1957, Cantareata Cheala si Lectia lui Ionesco. E o sala mica, de vreo 50-60 de locuri, dar era arhiplina! M-am simtit bine ca sunt roman. Sa ai o sala plina la reprezentatia cu numarul 18,000 + (da, da, mai bine  de optesprezece mii, n-am retinut cifra exacta), e, orice s-ar spune, o performanta. In plus, atat regia cat si jocul actorilor au fost la inaltime. Absurdul poate fi jucat in diferite feluri, cu diferite intelesuri, iar la cel pe care l-am vazut, marturisesc sincer, nu ma gandisem. Poate de aceea lumea nu se mai satura de Ionesco – pentru ca nu se mai satura de absurd.

Adevarul e ca francezii sunt, cum se spune, insetati de cultura. Intr-o seara, pe un post de televiziune, am vazut o emisiune cu filosoful Raphael Enthoven. O emisiune cu public care aplauda entuziasmat, cum aplauda publicul american la Roata Norocului. De la chioscurile de ziare mi-am cumparat o revista de Filosofie! Numarul pe care l-am luat era despre Rau. Am vazut revista si in super-marche-uri, alaturi de magazine istorice, National Geographic, s.a.m.d. In America, ideea de-a vinde o revista de filosofie la supermarket ar starni hohote de ras homerice. E drept, pentru un cunoscator, calitatea mai lasa de dorit, dar nu tocmai asta e rostul „popularizarii culturii”? Pentru a-l citi pe-ndelete pe Platon, sa zicem, trebuie mai intai sa auzi de el.

Pentru toate cele de mai sus, America – Europa, 2 la 4!

Din pacate pentru Europa, meciul nu se opreste aici. Luna asta se implinesc 50 de ani de la revoltele din ’68. Atunci cand o mana a scris pe zidurile Sorbonei „Dumnezeu a murit – semnat, Nietzsche„. Mai tarziu, cand lucrurile s-au potolit si-au reintrat pe fagasul normal, o alta mana a adaugat „Nietzsche a murit – semnat, Dumnezeu„. Caile Ferate erau in greva, si am ratat la mustata cateva manifestari anarhiste soldate cu masini incendiate, vitrine sparte si alte asemenea.

America – Europa, 3 la 4!

Cultura revoltei de strada, daca se poate violenta, se trage de la Revolutia Franceza. Revolutia celor Sans-Culottes.

Plimbandu-te prin Paris, admirandu-i catedralele, parcurile, si castelele nu poti sa nu te gandesti ca revoltatii astia traiesc, iertata-mi fie vorba, precum capusele, sugand de cateva sute de ani pe urma monarhiei si a imperiului. Comunistii, socialistii si anarhistii francezi – nu putini! – isi permit ce-si permit pentru ca inaintea lor au fost altii care-au cladit. Nimeni nu vine la Paris pentru revoltati. Toata lumea vine pentru ce a mai ramas din monarhie si din imperiu.

Et pour l’amour, bien sûr .