… pentru ca totul incepe si se termina in Romania. (Doar nu credeati ca las o poveste neterminata :)) [Nota: Cand veti vedea ca las o poveste neterminata, sa stiti ca am murit. Dar chiar si atunci, povestea continua in alta parte. Imi cer, insa, scuze pentru intarziere – am avut proiecte mai urgente pe cap in ultima vreme, si-n plus nu va facusem nici o promisiune cu privire la data ultimului episod.]

Daca Parisul e usor de iubit, Clujul e musai de iubit. N-ai cum sa iti uiti iubirea tineretilor. N-o sa va mint acum, de dragul unei metafore, sa va spun ca acolo m-am indragostit prima oara, sarutat prima oara, sau mai stiu eu ce. Acolo insa mi-am petrecut cam toata tineretea, cu tot ceea ce presupune asta – si a presupus prea multe pentru a fi enumerate aici 🙂

Catedrala Sf. Mihail, continua sa domine orasul de pe la 1100 toamna, si de aproape …

… si de departe.

Scor de etapa (cu factorul subiectiv inclus) America – Europa: 3-6.

Centrul Clujului e din ce in ce mai frumos. Nu insa si cartierele inconjuratoare. Pentru ca asta e una dintre problemele recurente din Romania: fatada e singura care conteaza. Forma, nu fondul. V-as putea da nenumarate exemple, dar n-are nici un rost sa ne deprimam reciproc 🙂 Intr-un miez de noapte au inceput sa-mi bubuie ferestrele de la hotelul situat peste Somes. Am iesit pe balcon, sa vad ce se intampla. Erau focuri de artificiii superbe, in centrul Clujului. Cum nu era nici o sarbatoare, am intrebat mai multi cunoscuti ce s-a serbat. Raspunsurile au fost identice: „Ei, va fi fost ceva zi de nastere. Asa e moda la bogatii de acum!” Spus asa, cu resemnare. Am fost naucit. Asemenea focuri de artificii n-am vazut in America decat de 4 iulie. Astea costa mult.

In America e invers. Putina lume pune mare pret pe aparente. Uitati-va cum se imbraca pana si miliardarii, in tricou si blugi. Bun, acolo s-a picat in cealalta extrema. Nu e nimic de mandrie sa vii in slapi la scoala. Ideal ar fi sa le poti imbina pe amandoua. Dar, daca e sa aleg, voi alege intotdeauna fondul in fata formei. America – Europa: 4-6.

Iar dupa Cluj, am fost la Orastie. Frumos si acolo.

Am tinut chiar si o conferinta despre „Povestea Porcului” (o stiti de pe acest blog) si, trebuie sa recunosc, am fost placut de doua ori. O data, de cati oameni din Orastie s-au aratat interesati de un subiect – haideti s-o recunoastem! – putintel exotic intr-un oras de provincie. Si-a doua oara, de calitatea intrebarilor/comentariilor pe care le-am primit la sfarsit. Chapeau!

Ba am vazut si un graffiti suficient de interesant pentru a ierta o usoara greseala gramaticala (mi s-a mai intamplat si mie). E plina Romania de oameni destepti.

Am fost si la Brad, sa-mi pup ursii din copilarie. Ma asteptau, fideli, ca intotdeauna.

Nu te poti pune de-a curmezisul memoriei afective: America – Europa: 4 – 7.

Si totusi: in Romania, desi lucrurile se misca in directia buna, pe dinafara, pe dinlauntru, mare lucru nu s-a schimbat. Nimeni, nici macar oamenii pe care-i consideram „seriosi” nu s-au prezentat la intalnirile stabilite la timp. M-am intalnit cu cateva zeci de oameni. Unul singur (o femeie, daca asta conteaza) s-a prezentat la timp. Restul, au intarziat intre 15 si 45 de minute! Cum, uneori, aveam intalnirile stabilite pe ore, de la 2 la 3 cu X, de la 3:15 la 5 cu Y, s.a.m.d., initial am intrat in panica. Ma gandeam ca, din cauza intarzierii lui X, nu voi mai avea timp sa ajung la timp la intalnirea cu Y. Treptat, am inceput sa ma relaxez. Y va intarzia cu certitudine.

Iar cu asta ajungem la fondul problemei: gestionarea timpului la europeni. Francezii spuneau ca „punctualitatea e politetea regilor„. Daca-i asa, (aproape) toti regii s-au mutat in America. Una e sa pierzi timpul pentru ca asa vrei – asta e o arta – si alta sa-l pierzi cand, chipurile, nu vrei. Aici, inclin sa cred, se afla radacina tuturor neajunsurilor. Daca nu respecti timpul altuia, nu respecti timpul. Punct. Or, daca nu respecti timpul, nu mai esti capabil nici sa vezi „the big picture„. Iti lipseste viziunea de ansamblu atat asupra propriei vieti, cat si asupra societatii in care traiesti. Esti bun la descurcareala si atat.

Asta e surprinzator, daca te gandesti ca Romania e o societate inca agricola. Or, in agricultura, daca nu ai „the big picture„, daca nu te gandesti cu un an, ba chiar doi sau trei in avans, „ce plantez la primavara, cata samanta imi trebuie, cum rotesc culturile, cum imi iau precautii daca ploua sau daca nu„, s.a.m.d., nu prea ai cum sa supravietuiesti. Nici porumbul, nici graul, nici cartofii nu cresc cu un „click”. O stie orice taran. In agricultura nu merge cu „merge si asa” (sic). E nevoie de planificare, de munca sustinuta, de-a lungul unui an sau a mai multora. Lucrurile trebuie facute la timp. Nu poti zice, „bai, las’ ca ud maine„, ca-ti mor lubenitele.

Asa e si-n viata. Daca iti lipseste viziunea generala asupra ceea ce vrei sa faci cu ea, risti sa ramai si fara cartofi, si fara lubenite. Iti lipseste motivatia necesara pentru a planta acum, uda maine, pentru a putea culege peste un an sau zece. Americanii au expresia „deadline”. Deadline-ul nu e doar „termenul limita”. E linia pe care, daca nu ai atins-o la timp, esti mort. Dead. Din acest punct de vedere, americanii sunt, intr-adevar, mai tarani decat europenii. Dar asa au ajuns, in mai putin de 400 de ani, ca, dintr-o mana de Puritani pierduti prin salbaticie, sa fie „farul lumii”, ca ne place, ca nu. Niste tarani-regi.

Scor final, cu toata strangerea de inima a europeanului ce sunt: America – Europa: 10 – 7.

Asta nu inseamna ca e un knock-out. Europa se mai poate ridica. Eu, unul, ii tin pumnii. 10, 9, 8, 7 …

Happy 4th of July!