…mila Domnului sa fie! Laudati si cantati si va bucurati! Craciun fericit si linistit tuturor!

…buuun. S-o luam cu-nceputul. E pe-aici un frig de crapa pietrele. La propriu. Ar trebui sa fie suficient daca v-as spune ca scot berile din garaj sa le incalzesc in frigider – pe bune!:).  Weather.com arata -18 grade Celsius. Faci focu-n semineu, iti incalzesti sufletul si privirile, te bucuri ca nu esti obligat sa stai pe-afara in afara de a face un gratar. O vreme, cum s-ar spune, sa nu scoti cainele afara. Cainele, in general, poate.  Nu si Vasile, insa. Vasile e un personaj aparte, unul care refuza categorisirile simpliste.

Pe la trei dupa-amiaza, imediat dupa pranzul „in familie”, Lili s-a cerut afara. Atat de repede s-a cerut, c-a inceput sa faca pipi prin casa. In disperare de cauza, Ancutza a scos-o atat de repede incat a lasat, pentru cateva secunde, usa deschisa. Suficient pentru Vasile, care i-a tasnit printre picioare, ca un spirit liber ce este. „Nici o problema”, i-am spus confident, „doar are zgarda cu electrososcuri la gat”. O cumparasem dupa ultima escapada. O caruta de bani, dar eficienta. Cel putin cata vreme era pe „sarma”, era suficient sa-i arati telecomanda, ca Vasile venea acasa, coada intre picioare y compris.

Vasile e baiat destept – asta-i problema lui, vorba Ancutzei. S-a prins ca atunci cand chestia aia de la gat piuie si el nu executa (i.e., se opreste din latrat sau/si vine acasa) ceva rau se intampla. Asa ca venea. Nu m-am stressat catusi de putin auzind ca a scapat din casa. „Lasati-l sa alerege vrei cinci minute”, le-am zis baietilor, „sa-si mai dezmorteasca si el picioarele, dupa care folositi electrosocul”. In trecat fie spus, l-am folosit si pe mine, la nivel 3: doare ca dracu! Are 8 niveluri!

Visuri, taica, visuri! laturi pentru pasarele! – vorba lui Shakespeare. Dupa o ora, copiii se intorc rebegiti de frig si fara Vasile: collar-ul magic nu functioneaza taman acu’. A fost turned off, din greseala, de cineva. Eu? Baietii cand l-au imbracat cu un hanorac? Cine mai stie?

In fine, ca sa n-o mai lungesc, de la 3 dupa-amiaza pana la 11 noaptea, Vasile a alergat in jurul casei, pe un frig de – 17-18 grade Celsius, latrand la tot ce misca in jurul casei pe o raza de 200 de metri! masini, vecini, musafiri – nimic nu i-a scapat. Incercati acum sa va imaginati ce inseamna un caine care latra ore in sir sub fereastra ta. Eu m-as enerva (data trecuta eu am chemat politia). M-am enervat. Vecinii, pe buna dreptate, s-au enervat si ei. Unii, prin urmare, si-au aprins lumina pe deck si-au iesit sa vada ce se intampla – ceea ce n-a facut decat sa inrautateasca situatia. Balamuc curat, fara impuritati! ce sa mai, o duminica pierduta, in care trebuia sa scriu doua editoriale – le-am scris! daca au iesit mai rele decat de obicei (nadajduiesc sa nu) stiti acum de ce:)

Politia, insa, n-a mai apucat sa vina de asta-data. Pe cand ostirea mea de neuroni zacea sfaramata, Andrei, fii-meu ala mare, a refuzat sa „give up”. I-a pus o pernuta de caini in fata deck=ului, a intins un lat de jur-inprejurul pernitzei cu pricina si-a asteptat. Doua ore a asteptat. Vasile venea la pernutza, se cuibarea in ea (repet, in cazul in  care-ati uitat, vorbim aici de – 18 Celsius!) dar se ridica si-o lua la goana de fiecare data cand deschideam usa din spatele casei.

Eram in drama „s-o iau se strica, s-o las mi-e frica, ca vine altul si mi-o ridica!” Altfel spus: Sa incercam sa-l prindem inainte de a intra in somnul profund, era sortit esecului. Pe de alta parte, sa lasi cainele sa doarma profund la – 18 grade, inseamna sa-l condamni la moarte. In fine, cand ne asteptam mai putin, latzul lui Andrei a functionat. Nu si-a dat seama, dar eu aveam experienta de la pescuit: daca zvacneste de doua ori, e prins! Si era, de piciorul din spate.

L-am bagat in casa: tremura de la cap la coada, fara figuri stilistice. Fusese afara pentru vreo opt ore. Copiii l-au invelit intr-o patura si i-au dat supa fierbinte si carne de porc. Acum doarme – doarme si el si copiii, eu ii mai verific la rastimpuri.

Intrebarea mea este simpla: ce-l mana pe el „in lupta”? De plecat, nu pleaca. De latrat, latra. De dormit, ar dormi la – 17 C – la doi metri de casa. Clar, ii e frig. Clar, ii e foame. Clar, ar vrea acasa. Nu se bucura de libertate altfel decat ca latra. Cand latra. Ancutza zice ca seamana cu mine. Poate zice ea ceva:)

Ma gandeam la teroristi si la haiduci. Care e diferenta? Ambele categorii sunt „pe dos”. Diferenta intre Alexandru Macedon si-un pirat amarat, zicea piratul amarat, era reductibila – zicea el – la marimea flotei. Nu-l poti invinge pe Bin Laden promitandu-i milioane de dolari. Le-a avut. Ar putea sa le mai aiba. Nu le vrea. Nu-l poti cumpara pe Pintea – sau pe Vasile, ca de la el veni vorba – cu un pumn de treats (prefecturi, Ana de la primarie, etc). Asa si Mihnea. Asa si Vasile. Cainele meu e terorist sau haiduc – depinde din ce parte te uiti la el.

PS Am verificat cainele. Traieste. Doarme adanc. Am verificat si bateriile. Functioneaza – acum.

…ce-au facut „astia” din mine? (Nu ma-ntrebati care „astia”, ca nu stiu. Nici nu vreau sa stiu. Mi-e teama sa nu descopar ca „astia” sunt, de fapt, eu.) Azi am decis sa trandavesc. Mi-am terminat ieri de corectat ultimele examene, alaltaieri am dat gata si proiectul la care ma inhasem, pana luni dimineata, cand am de predat doua texte nu mai e „musai” sa scriu nimic, copiii termina si ei maine scoala – trai nineaca!

Vorba vine. Dupa atata timp de trait in stress, termene limita, timp liber – ioc! – mi-am pierdut abilitatile de a pierde, pur si simplu, timpul. EU! Eu, carele stiam sa toc marunt ore intregi pe terasele Clujului, care mi-am pierdut noptile jucandu-ma la calculator mai intai Woody si pe urma Call of Duty, care puteam petrece doua zile si doua nopti citind o carte (vorbim de literatura), m-am trezit azi dimineata ca nu mai stiu sa trandavesc. Ma mananca degetele – as face ceva – dar ce? (de aia scriu acum, in cazul in care inca nu v-ati prins). Chef sa ma joc la computer n-am (acum), ziarele le-am citit, carti ramase necitite (vorbim de literatura) nu mi-au ramas prin casa, de carti de filosofie nu ma simt atras momentan (e si maine o zi), am raspuns la toate emailurile ramase restante, bill-urile le platesc maine, gradele le postez dupa-amiaza, somn nu mi-e.

Ce sa fac?

Trag, totusi, nadejde, ca e doar un episod pasager. Un farmacist in varsta, pe vremea cand ma pasiona (al)chimia, tocmai iesise la pensie. L-am intrebat atunci daca nu se va plictisi. „Numai prostii se plictisesc”, mi-a zis. Cuvintele mi-au ramas insurubate in creier.

Numai desteptii, as putea adauga, stiu sa trandaveasca asa cum se cuvine. Arta trandavelii a inceput sa se piarda, precum arta facutului de opinci. Da’ tocmai mi-am amintit cu voluptate cum am trandavit in ultima zi de stat in jungla – si mi-am amintit ca as mai putea scrie un episod din jurnalul de jungla:) Trisez nitzel, dar macar nu ma plictisesc:)

Trandaviti? Primiti cu trandaveala?

…Dilema a scos un numar despre Obama – si mi-au cerut si mie o parere. Iat-o:

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=252&cmd=articol&id=9684

Si, daca tot veni vorba, voi ce „vedeti” in Obama?

PS For the record – NU sunt profesor universitar (inca) – nu stiu de unde au scos-o. Nu oricine tine un curs e automat profesor. Doctoral candidates pot sa aiba independent courses dar nu sunt considerati profesori (desi fac exact acelasi lucru) – probabil de aici si confuzia:) Repet, nu-mi apartine. Nu incerc sa ma impaunez cu titluri.

…desi stiu ca, mai nou, Mihnea nu mai e de acord cu jocul meu de cuvinte:), raman (pana la proba contrarie) convins, ca pentru noi, romanii, alunecarea talantului in talent are un rost. Nu e degeaba. Cand Iisus zice sa nu-ti rispiesti „talantul”, nici sa-l „conservi”, ci sa-l inmultesti, continuu sa cred ca era vorba de „talent” – adicatelea, de acel ceva cu care te-a harazit Al de Sus.

(Nota: Cicero zicea ca „decorum” – a patra virtute, dupa intelepciune, justitie/dreptate si „tovarasie”/prietenie – e abilitatea de a te pune de acord cu Logosul pe doua planuri – cel general – „omenitatea din tine”, ceea ce te face om-ca-toti-oamenii si cel particular – ceea ce te face pe-tine-Vasile-sau-Marioara. dar asta e alta poveste, mai stoica:)

Provocarea lui Hristos e clara: cum n-ai de unde sa stii cate dintre realizarile tale sunt datorate „talantului” si cate „muncii” (cata inspiratie si cata transpiratie, altfel spus), n-ai cum sa stii nici cand te poti „relaxa” – mai, am facut mai mult decat mi-a dat Dumnezeu!

Da’ poti sa stii ce ti-a dat Dumnezeu – sau macar poti aproxima: unora le-a dat sa repare orice, altora sa fie parinti buni, altora sa fie prieteni de nadejde, altora sa cante la pian sau la frunza, altora cate putin din fiecare. Nu stiu eu. Stie Al de Sus si stiti fiecare dintre voi, daca stati doar o clipa, inchideti ochii, si va ganditi cu toata sinceritatea. Nu stii daca ai „ingropat” sau ai „sadit” (amandoua presupun ingroparea), dar stii ce ai bagat in pamant.

Eu, unul, dupa cum am mai spus (sau n-am spus-o aici?) sufar de ceea ce am numit „sindromul Leonardo da Vinci”. As vrea sa fac o carutza de chestii, ba chiar sunt convins ca as putea sa le fac bine, daca mi-as pune mintea si timpul. Cum sunt in criza vesnica, insa, de amandoua, ma reduc la esentzial: imi place sa scriu si-mi place sa predau. Si Doamne-Doamne mi le-a dat pe amandoua. (las la o parte dorintele, care nu-s totuna cu talentele – imi doream sa merg in jungla Amazonului – si-am ajuns).

De resemnat, m-am resemnat – nu sunt genial!:) (prietenii stiu si povestea de-ce-ului din spatele acestei ratari:) dar nu pot sa nu ma bucur – fac ce-mi place (mai tot timpul). Scriu si predau.

Nu scriu intotdeauna ce-mi vine, cand imi vine, cum imi vine – nici macar pe blogul asta. Uneori n-am timp, alteori n-am inspiratie, alteori ma gandesc la publicul cititor sau sunt limitat de numarul de semne. N-am scris (inca:) acea carte pe care visez s-o scriu. Multe texte nu-mi ies cum as fi vrut, daca as fi avut o jumatate de ora in plus.

Dar scriu. Nu sunt multumit, de multe ori. Dar scriu. Copiii urla, cainii urla, nevasta vrea sa povesteasca, eu scriu. Duc cainii afara si scriu. Corectez lectiile copiilor si scriu. Ma grabesc sa termin de pregatit un curs si scriu. Scriu pe buda. Merg la pescuit si ma gandesc la ce sa scriu in loc sa ma uit la soare, la rau si la pomi. (exagerez aici – insa foarte putin)

Asa si cu predatul. Mi-a placut sa predau de cand ma stiu predand – de la UBB (sau mai inate, de la NU? – a propos, azi, la scoala, am gasit lucrarea de doctorat a unuia din ’07 despre Romania – la loc de cinste la surse de referinta era… NU!:) Se plateste in batjocura si-aici – mai cu seama filosofia:) – la Business e alta mancare de peste – dar imi place! Decat sa dau aspirine unor babe cu 120,00 pe an, prefer sa predau cu 60,000 (stati! ca inca n-am ajuns acolo:) Primesc si carti gratis!:)

E o senzatie unica – sa stai in fata unui amfiteatru de oameni tineri deja plictisiti, care stau acolo doar pentru ca le trebuie o nota, pe baza careia sa-si ia o diploma, pe baza careia sa-si ia o slujba, pe baza careia sa-si ia o casa cu piscina, pe baza careia sa-si faca prieteni cu care sa mearga la golf, pe baza carora sa li se para ca viata lor are un sens, pana cand, inainte de a muri se intreaba: ay, Zavalita, Zavalita, cand mi-am futut viata? – sa stai, asadar, in fata acesetei adunaturi si sa poti s-o transformi intr-o adunare. Sa-i vezi pe tinerii astia, care mai cinici, care mai sictiriti, cum isi inchid, unul cate unul I-pod-urile, laptopurile, blackberryurile sau ce mai au ei in ziua de azi si incep sa te asculte. Sa-i vezi cum incep sa gandeasca. Sa-i vezi cum vin, dupa curs, sau chiar dupa examen, la tine sa-ti stranga mana si sa-ti zica „sir, sau chiar „dude”, you;ve changed my life!” – sau doar „a fost cel mai bun curs pe care l-am avut in patru ani!”, s.a.m.d. – te face sa te simti bine.

Pe mine m-a pus pe linia asta un profesor de filosofie in clasa  a XI-a, la Liceul Industrial Avram Iancu din Brad. Era tanar, avea plete crete, si era idolul fetelor. Gandea liber si nu se gandea la consecinte. Un om care, 15 ani mai tarziu, a ajuns la ceva post de televiziune din Arad si m-a sunat, beat, pe cand eram red-sef la Ziarul, doar ca sa-mi spuna „bai, fumurescule, numai atat? Ma dezamagesti. Tu poti mai mult!” Eram si eu beat (era seara, pe la 11:, spre scuza amandurora) dar l-am luat in serios si atunci.

Un om. Un profesor. Nu-ti trebuie mai mult.

Sa nu ma-ntelegti gresit. Nu-mi place tot bullshitu’ birocratic. Nu-mi place ipocrizia de care uneori te izbesti sau pe care, uneori, o practici (nu, 1+1, nu fac 3, dar ai fost pe-aproape si sunt incantat ca am avut ocazia sa-ti explic!) Nu-mi place sa corectez lucrari proaste. Nu-mi place sa n-am bani sau sa traiesc de la un semestru la altu; cu frica-n san daca mai am de predat la anu’. Da-mi place cand simt ca i-am intors pe unii/unele pe calea „gandirii”, si-mi mangaie piticul cand le citesc aprecierile entuziaste (la sfarsitul fiecaruie semestru, studentii te evalueaza poe diferite criterii – si sunt un top la majoritatea, mai putin la „nivelul de dificultate” si „volumul lecturilor”:)

Lui taica-meu, Dumnezeu sa-l ierte, ii placea medicina, cum ii place soru-mii. In armata l-am avut pe unul obsedat de macarale. Le desena, iti vorbea despre ele ore in sir. Nu-l asculta nimeni. Il ascultam eu. Nu pentru ca ma pasionau macarelele, ci pentru ca ma pasiona pasiunea lui.

ce pasiuni aveti? ce talente? si ce-ati facut ele? Le-ati ingropat sau le-ati sadit?

…nu stiu altii cum sunt, insa in mintea mea expresia „soarece de biblioteca” e asociata cu imaginea unui domn mititel, imbracat intotdeauna la costum, cu papion, pierdut printre rafturi imense cu carti prafuite. Domnul cu pricina (al carui nume l-am uitat, spre rusinea mea, dar voi intreba in stanga si-n dreapta pana ce-l aflu) chiar exista. L-am intalnit in clasa a cincea, cand am facut :cu clasa” o excursie pana la Biblioteca oraseneasca.

Va imaginati acum ca biblioteca oraseneasca din Brad (20,000 de locuitori in vremurile bune ale orasului, inainte de a ajunge municipiu:) nu e tocmai biblioteca din Alexandria. Pentru pustiul care eram, insa, era suficient de aproape. Imi amintesc si acum fiorul, aproape mistic, pe care l-am simtit pasind inlauntru… Biblioteca era instalata intr-o casa boiereasca (banuiesc acum, nationalizata), iar „salonul principal” era o incapere uriasa, cu rafturi de trei-patru metri, iar in mijloc, cateva mese de lemn lustruit si veioze pentru fiecare cititor (nu era nici unul).

Ai mei aveau o biblioteca destul de consistenta – dar nu se compara cu ceea ce vedeam acolo. Incapere dupa incapere, raft dupa raft, un adevarat labirint de carti! Imi venea, la propriu, sa le mananc. Iar bibliotecarul – domnul in cauza pomenit la inceputul acestei „povesti” – era desprins si el dintr-un roman. Daca exista un arhetip al bibliotecarului, apoi acela era intruparea lui desavarsita. Tot timpul amabil, stia pe din afara intreaga biblioteca si te putea duce cu ochii inchisi pana la cartea dorita, fara ezitare.

Cred ca de aici mi se trage. In ziua aceea mi-am facut abonament si am devenit un client fidel al bibliotecii. Imi recomanda carti, ma intreba care si de ce mi-au placut, stateam la taclale cate o jumatate de ora. Am aflat mai tarziu ca omul dormea in biblioteca. Avea si un apartament, undeva, intr-un bloc din apropiere, dar nu-l folosea decat ca sa se schimbe. Cativa ani buni mai tarziu, dupa ce m-am mutat la Cluj, aveam sa aflu ca murise – cum altfel? – in biblioteca!

Daca apuc, vreodata, voi scrie o povestire „adevarata” despre el.

De atunci am vazut multe biblioteci – muuult mai mari, mult mai bine dotate, dar senzatia aceea, din biblioteca oraseneasca Brad, m-a insotit pretutindeni. I-am dus si pe copii dupa mine – le place si lor. Nu se poate sa nu-ti placa bibliotecile – sunt un soi de catedrale. Atatea milioane de carti, atatea cotloane, scari spiralate (nu-mi plac lifturile, chiar daca uneori n-am incotro si le folosesc), nu te pot face sa te simti altcumva decat mic si mare deopotriva. Mic, pentru ca nu vei apuca in veacul vecilor sa citesti tot ce este acolo. Dar mare, pentru ca macar ai o sansa.

Inainte de a citi o carte, mai intai o miros. Poate ca banii nu au miros, dar cartile au cu siguranta. Fiecare carte are parfumul ei. Incercati si, dupa ce-mi veti da dreptate, amintiti0va de domnul acela, cat o mana de om, imbracat intotdeauna in costum, cu papion, care a trait si a murit intr-o biblioteca.

…a murit Ticu Dumitrescu – Dumnezeu sa-l odihneasca! Am avut bucuria de a-l cunoaste – am stat de vorba de vreo trei ori – si era, intr-adevar, un om dintr-un aluat aparte: bataios, incapatanat si, pana la un punct, idealist. Pana la un punct, insa. Ca orice om, avea si defecte si slabiciuni. I-a indepartat pe „legionari” din conducerea AFDPR, desi acestia reprezentau majoritatea, pentru ca „nu dadeau bine”. Dincolo de idealism, se tupila si pragmatismul – nu ca neaparat asta ar fi un defect. Banuiesc ca rationamentul era urmatorul: „decat sa nu rezolvam nimic, cu bolovanul legionar atarnat de gat, mai bine sa realizam – cat de cat – ceva”. Si-a realizat – sau nu? Banuiesc, din nou, ca acelasi pragmatism e „responsabil” de acceptarea Ordinului Muncii pe vremea lui Ceausescu si de barfele care circulau despre el printre fostii detinuti politici – barfe pe care niciodata n-am reusit sa le confirm sau infirm suta la suta.

Nu-l judec, nu-l condamn. Il admir. Viata e complicata si necesita decizii nuantate:) (asta a fost un panseu adanc!)

Pointul postarii de fata e, insa, altul. Urmarind declaratiile care continua sa curga, imi amintesc de moartea lui Dumitru Tinu. Si atunci, ca si acum, moartea a transformat subit omul intr-o statuie. Bun, inteleg, exista o anumita sfiiciune in fata mortilor (a mortii?) – de unde si expresia stramosilor latini – de mortuis nihil nisi bene (sau de mortuis aut bene aut nihil) – dar de aici si pana la a ridica in slavi calitatile mortului, ignorandu-i complet defectele, e o cale destul de lunga…

Am scris atunci – la moartea lui Dumitru Tinu – un comentariu (parca-n Ziarul de Cluj) in care indemnam lumea sa incerce un experiment pe dos: de fiecare data cand scriu/vorbesc despre un om viu, sa se gandeasca la el ca si cum ar fi deja mort. (Cateva zile mai tarziu avea sa iasa din dulap „scheletul” lui Andrei Iucinu, dar asta e deja alta poveste.)

Imaginati-va ce frumos ar arata schimbul de idei pornind de la aceasta premiza! Injuraturile ar disparea cu totul de pe forumuri, fiecare ar gasi ceva de bine de spus despre orice adversar/dusman, lumea in ansamblu ar fi un monument de politete. Ia va rog frumos sa va ganditi de-acum incolo ca sunt mort!:) Promit sa fac la fel!:)

PS Ma gandisem sa „pastrez” postul asta pentru blogul „de casa”. Uitandu-ma, insa, peste ce a mai aparut in blogosfera – y compris blogul despre moartea Ancai Parghel – ma gandesc ca ar trebui sa-l postez si „dincolo”… Bine fac? Nu stiu… Si ca veni vorba – ce parere aveti despre postul lui Vintilescu despre Anca?

…am sarbatorit Thanksgiving-ul. Imi place sarbatoarea asta – e cinstita; e despre „fiitul” impreuna. Imi place si numele – „dam multumire lui Dumnezeu”. Oricum nu ne (prea) mai inchinam inainte de masa, am uitat sa multumim ca mai avem ce manca, ca ne trezim dimineata si chestii din astea care odinioara intrau in firescul cotidian…Asa ca macar cate un Thanksgiving feels good enough. Si, culmea e, lumea se bucura in continuare mai mult – din cate-mi pot da eu seama – decat de Fourth of July sau de Paste…

In fine, ca sa n-o mai lungesc, am avut si noi musafiri – varu-meu si o familie de prieteni, tata-socru’ venit din Romania y compris. Tata-socru, un moldovean hatru in cel mai propriu sens al cuvantului, ma stia de vara trecuta, de cand il scosesem la pescuit, asa ca, inevitabil, a adus din nou vorba de asta. Mergem?

Imi place sa pescuiesc pe ploaie si-mi place sa pescuiesc pe soare – dar nu ma omor dupa pescuitul pe frig. De fapt, de pescuit intre octombrie si aprilie n-am pescuit niciodata. La copca, cu atat mai putin. Am ezitat, asadar, cat mai politicos cu putinta. Varul meu, insa, orasean (i.e., din Chicago) vrea si el sa profite de viata „la tara” (i.e., din Bloomington), asa ca vrea sa traga cu pusca, sa mearga la pescuit, etc. indiferent de conditiile obiective.

Ne-am uitat pe prognoza zilelor urmatoare – e rezonabila – vreo 9-10 grade Celsius la amiaza – asa ca am zis: „gata, mergem”. „Stai”, imi spune prietenul, „sa-mi intreb nevasta”. Nevasta a zis „maine in nici un caz, poate sambata”. Nu-i bai, m-am gandit, poate mergem la biliard. Sunt cativa prieteni – toti oameni seriosi, legati intr-un fel sau altul de universitate, care grad students, care profesori, care post-docs. Toti aspira, toti fac de mancare, toti spala, calca, fac curatenie. Toti mi-au raspuns, intr-o forma sau alta, „stai sa-mi intreb nevasta”. Cum sa mergi la biliard cu baietii fara sa-ti intrebi consoarta mai-nainte?

M-am gandit daca e vreo legatura intre statutul social al barbatului si al femeii – cum ar veni, daca femeia castiga mai mult, barbatul se simte obligat sa contribuie mai mult la gospodarie. Nu e. Sunt barbati care lucreaza si castiga iar nevasta sta acasa. Sunt barbati care stau acasa si femeia castiga, s.a.m.d. No connection whatsoever.

Si-acum nedumeririle mele: exista vreo legatura intre harnicia gospodareasca a acestor barbati si „cerutul de voie” pentru a merge la un amarat de biliard? E normal? Sunt eu oare cu totul rupt de realitatea zilei de azi daca imi pare anormal ca trebuie sa ceri voie pentru a lua o decizie simpla gen „sa merg cu baietii la pescuit sau la biliard”? Nu impingem, oare, prea departe, nefiresc de departe, aceasta „egalitate” in casnicie? Am auzit de familii in care se voteaza (copiii y compris) daca mergem acum la munte sau la mare, daca luam un aspirator sau un video-game, etc. (Exagerez, insa foarte putin.)

Mie, unuia, imi pare ca aceasta „democratizare” a vietii de familie nu aduce, pe termen lung, nimic bun – da; poate ma-nsel (nu cred, da’ accept posibilitatea teoretica:).

Pareri?

…noaptea trecuta mi-am petrecut-o alergand dupa Vasile, vorbind cu politia, s.a.m.d.

Pentru necunoscatori, Vasile (Max, dupa numele american, ca nu poti confuza nici medicii veterinari) e unul dintre cei doi caini ai nostri. Al doilea e Lili. Avem, cum s-ar zice, un „baiat si-o fata”. Ce-si poate dori cineva mai mult? Nu stiu, ca eu unul nu-mi doresc nimic in plus:)

Revenind la oile noatre, i.e., la cainii nostri. Vasile e un pointer-mix – un fel de ogar. Lili (Lily, in varianta americana) e un beagle. Despre beagles zice-se ca fug si nu se mai intorc. Lili ser cere singura in casa dupa (maxim!) cinci minute. Despre pointers se zice ca sunt „de casa”. Vasile e de casa – nu fuge departe, da’ nici nu vine-n casa. Ba mai mult, are impresia ca tot teritoriul pe o raza de cinci sute de metri ii/ne apartine, asa ca latra tot ce misca in zona.

Latra atat de mult incat aseara am chemat eu politia, pe la 1 noaptea. Dispecera a fost putintel ebluisata cand a aflat ca reclamantu’ e totuna cu owneru’. I-am rugat doar ca, atunci cand vin, sa nu vina cu luminile. Asa au venit – doua masini. Politisti simpatici, ingaduitori, mi-au dat doar o amenda de 15 lei, sa fie primita! Mi-as fi dat-o singur, la cat latrase Vasile.

Si-acum ajungem la miezul problemei. Pe Vasile l-a ales Ancutza. Parea un caine speriat de bombe, timid, nu latra, nu se agita. Era cam ca Andrei pana a putut sa se intoarca de pe o parte pe alta. Pe Lili am ales-o eu – varianta cealata era sa luam doi gemeni din aia lungi, la 900 de lei!. Acum, dupa ultimul scandal cu politia am inceput sa ne interogam preferintele: De ce? De ce cainele asta si nu alalalt? (Vezi Obama:).

Am ajuns (Ancutza a ajuns:) la concluzia ca-i alegem functie de imaginea partenerului – fara a ne seama! Ca, adicatelea, Vasile e … eu, in varianta bestiala: fugim de-acasa, dar nu foarte departe. Ne e frig, ne e foame, vine politia – noi nu ne lasam. Rezistam – la foame, la frig, la sete – rezistam. Daca e „sa ne ducem:, ne „ducem”. Latram. Nu plecam, latram.

Asta m-a pus pe ganduri.

va urma – cu siguranta!:)

…azi m-am lasat induplecat de baieti si am facut primul foc din toamna/iarna asta. E mai mult decat interesant felul in care se schimba dinamica familiala o data cu focul. Televizoarele si computerele se sting, astia micii si aia marii inceteaza sa ma urle unii la altii, toata lumea sta si se uita … la foc! E dovada cea mai buna ca, undeva, acolo, in strafundurile care conteaza, ne putem foarte bine lipsi de toate gadgeturile moderne – ceva ce-am constatat si-n Amazon, unde nu mi-a lipsit catusi de putin telefonul, televizorul sau internetul.

Si-acum, ca tot am descarcat pozele in laptop, le-am redescoperit pe cele de asta vara, dupa intoarcerea din jungla, cand am dat o raita pana-n North Carolina si – cu aceeasi undita!!! – am prins, dupa piranhas, rechini. Sper sa nu fiu inteles gresit daca atasez niste poze mai … familiale (americane, cum ar zice Dragos). Ma rasfat si eu, uneori, stand la foc…:)

PS …pe care nu le pot incarca – nu stiu de ce… Ma poate lamuri cineva?