…soarecele de biblioteca
…nu stiu altii cum sunt, insa in mintea mea expresia „soarece de biblioteca” e asociata cu imaginea unui domn mititel, imbracat intotdeauna la costum, cu papion, pierdut printre rafturi imense cu carti prafuite. Domnul cu pricina (al carui nume l-am uitat, spre rusinea mea, dar voi intreba in stanga si-n dreapta pana ce-l aflu) chiar exista. L-am intalnit in clasa a cincea, cand am facut :cu clasa” o excursie pana la Biblioteca oraseneasca.
Va imaginati acum ca biblioteca oraseneasca din Brad (20,000 de locuitori in vremurile bune ale orasului, inainte de a ajunge municipiu:) nu e tocmai biblioteca din Alexandria. Pentru pustiul care eram, insa, era suficient de aproape. Imi amintesc si acum fiorul, aproape mistic, pe care l-am simtit pasind inlauntru… Biblioteca era instalata intr-o casa boiereasca (banuiesc acum, nationalizata), iar „salonul principal” era o incapere uriasa, cu rafturi de trei-patru metri, iar in mijloc, cateva mese de lemn lustruit si veioze pentru fiecare cititor (nu era nici unul).
Ai mei aveau o biblioteca destul de consistenta – dar nu se compara cu ceea ce vedeam acolo. Incapere dupa incapere, raft dupa raft, un adevarat labirint de carti! Imi venea, la propriu, sa le mananc. Iar bibliotecarul – domnul in cauza pomenit la inceputul acestei „povesti” – era desprins si el dintr-un roman. Daca exista un arhetip al bibliotecarului, apoi acela era intruparea lui desavarsita. Tot timpul amabil, stia pe din afara intreaga biblioteca si te putea duce cu ochii inchisi pana la cartea dorita, fara ezitare.
Cred ca de aici mi se trage. In ziua aceea mi-am facut abonament si am devenit un client fidel al bibliotecii. Imi recomanda carti, ma intreba care si de ce mi-au placut, stateam la taclale cate o jumatate de ora. Am aflat mai tarziu ca omul dormea in biblioteca. Avea si un apartament, undeva, intr-un bloc din apropiere, dar nu-l folosea decat ca sa se schimbe. Cativa ani buni mai tarziu, dupa ce m-am mutat la Cluj, aveam sa aflu ca murise – cum altfel? – in biblioteca!
Daca apuc, vreodata, voi scrie o povestire „adevarata” despre el.
De atunci am vazut multe biblioteci – muuult mai mari, mult mai bine dotate, dar senzatia aceea, din biblioteca oraseneasca Brad, m-a insotit pretutindeni. I-am dus si pe copii dupa mine – le place si lor. Nu se poate sa nu-ti placa bibliotecile – sunt un soi de catedrale. Atatea milioane de carti, atatea cotloane, scari spiralate (nu-mi plac lifturile, chiar daca uneori n-am incotro si le folosesc), nu te pot face sa te simti altcumva decat mic si mare deopotriva. Mic, pentru ca nu vei apuca in veacul vecilor sa citesti tot ce este acolo. Dar mare, pentru ca macar ai o sansa.
Inainte de a citi o carte, mai intai o miros. Poate ca banii nu au miros, dar cartile au cu siguranta. Fiecare carte are parfumul ei. Incercati si, dupa ce-mi veti da dreptate, amintiti0va de domnul acela, cat o mana de om, imbracat intotdeauna in costum, cu papion, care a trait si a murit intr-o biblioteca.
Filed under: Uncategorized | 23 Comments
blog de om 
foarte tare scrisoarea către boc! bravo, monșer!!
…:( multumesc, da’ bag seama ca temele cu adevarat serioase nu starnesc nici un interes…:(((( Ati uitat ce-a spus Ionesco? Arta este absolut inutila, dar acest inutil este absolut necesar… Mai ales in vremuri din astea…
Aline, cărţile descoperite de tine în bibliotecă au fost cărţi norocoase. Soţia mea tocmai păţi un dublu avort. De aproape un an tot moşmondea ceva în faţa calculatorului. Cînd mă întorceam uneori mai devreme de la prăvălie, o vedeam uşor fîstîcită şi niţel iritată de prezenţa mea, dar transfigurată. Îmi închipuiam că avea ceva de scris, şi, pînă să-mi fac altceva de lucru, o întrebam zîmbind: „tot la roman lucrezi?” Aşa le spun micilor bijuterii pe care le postează pe blog. Romanul. Azinoapte, un mesaj de la Microsoft, trei actualizări, cum altfel, dacă nu pentru securitate, şi un reboot. Nimic neobişnuit. Numai că, la reboot, hard-disk-ul a dispărut din configuraţie. Am încercat să resuscit aparatul. L-am instalat în altă maşină. Eşec. Dimineaţă, îi zisei Misei, oarecum relaxat, că s-a ales praful. Dintr-o dată s-a-ntunecat. „Nu-i nicio problemă”, am adăugat. „Oricum, pentru mail mai sunt două maşini cu acelaşi conţinut. N-ai după ce plînge. Romanul e online, totul e OK.” Datele importante le ţin departe de accidente. Şi, în general, pentru tot ceea ce necesită mai mult de o oră de muncă, fac şi cel puţin o copie, pe orice alt suport. Nu mică îmi fu mirarea să aflu că, de fapt, pe hard-disk-ul cu beleaua erau două romane adevărate, în curs de finisare. „Cum? Într-un singur exemplar?” M-am îngrozit de ce simţea ea. Dar în acelaşi timp revoltat pentru uşurătatea cu care şi-a jucat scriitura la ruletă. „Cum a fost posibil? În dreapta ecranului ai cel puţin două foldere de pe alte maşini, în care nu aveai decît să tragi fişierele tale!”, m-am burzuluit. „Prin mail dacă le trimiteai, şi tot salvai ceva!” A plîns jumătate de zi.
Cum ziceam, cărţile au soarta lor. Hard-disk-ul e în congelator, pentru o ultimă tentativă de recuperare. Apoi, mi-am planificat să-i fac Misei un mic „instructaj” despre redundanţă. Dar dacă dau chix cu hard-ul, cum aş putea s-o „moralizez” la loc pe Misa?
@Marius – scuze ca n-am raspuns mai repejor. Le dadui niste finals-uri si-am stat sa le corectez…ca pana marti trebuie sa termin si chestia aia la care m-am inhamat, mai dau niste finals-uri si p=orma calculez eu si gradele…
Sa nu uit – ar trebui sa scriu ceva despre partea asta cu predatul care-mi place la fel de mult ca si scrisul…. cand nu ma lehamisesc:)
Revin – mai, imi pare tare-tare rau despre ceea ce i s-a-ntamplat Misei tale… Karma:) Mi s-a intamplat si mie de vreo trei ori in viata si mi-a venit sa urc pe pereti… De atunci, cand e vorba de lucruri „serioase”, i.e. mari – vorba ta, „care iau peste o ora de munca (la mine pragul e cam cinci), le salvez pe stickul ala minune – da-i, Doamne, sanatate celui ce l-a inventat…
Altfel nu mai salvez nimic. Am pierdut pana acum doua piese de teatru scrise pe hartie, vreo patru povestiri scrise tot asa, cu pixul – ca n-am mai gasit hartiile, cateva mii de editoriale, chestii din astea… Editorialele (licurici mi le=a salvat pe cele mai multe de la Ziarul de Cluj pe un disc – saru’mana – da’ pe momemnt nu mai gasesc discul…:)
Treptat, am ajuns la o atitudine stoica: daca e sa se piarda, se pierd. Si daca e sa nu se piarda, nu e sigur ca le mai citeste cineva… Intr-o vreme ma amageam cu gandul ca, vreodata, peste vreo 10-20 de ani, copiii se vor apuca sa citeasca ce-a scris tatal lor atatia amar de ani… Nu cred c-o vor face… Si, dac-o vor, nu vor mai intelege din multe mare lucru, ca-s prea ancorate in imediat…
Da’ asta e! Blestemul ziaristului – te citesc multi azi iar maine-si impacheteaza salamul in tine:)
Cartile sunt altceva: pe ele nu le citesc multi, da’ si cand dai peste cititorul perfect…
Despre bloguri ce sa mai vorbim?!? :))) Din punctul asta de vedere, asta e „ziaristica” la puterea a patra:)
Eu. insa, vorbeam despre farmecul discret al bibliotecilor – si ma mahneste ca nu gasesc pe nimeni care sa rezoneze la el… O bibliotreca nu e un CD-rom, nu e Google; o biblioteca se umbla, intr-o biblioteca te poti pierde, are o viata a ei, separata de informatia pe care o contine (e ca viata unei manastiri, separata de viata calugarilor). O mirosi, o gusti, o inghiti, te lasi sufocat, etc…
PS Ar mai fi Borges:)
Îmi pare rău că ai rămas stingher, unul dintre puţinii vînători profesionişti de cărţi. Am uitat cum mai e prin biblioteci. Fetişismul ăsta-l aveam şi eu mai demult, dar l-am pierdut printre biţi şi biscuiţi. Umblam pe la Biblioteca Sadoveanu din Bucureşti (scară în spirală, parchet scîrţîitor). Dar obişnuiam să scotocesc în librării, şi în rafturile prietenilor, mai mult decît în biblioteci. Biblioteca institutului nu se pune la socoteală. (Scopul era strict profesional.) Cînd luam salariul lăsam o parte însemnată la două trei librării. Aveam încă de la chenzina precedentă lista de biblio-cumpărături. În 10 ani s-au strîns cam 1200 de titluri, din care un sfert nu erau cărţi de citit, ci de specialitate. N-am apucat să citesc mai mult de jumate din cît strînsesem, pentru că am emigrat (limita bagajului 20Kg). Acum, cărţile mele au acelaşi miros. Cel de toner. Imprim pe hîrtie, dar numai cărţile de căpătîi. Un fel de nechezol de carte. Misa însă, nu şi-a pierdut obiceiul. Îl ia uneori şi pe Tetsu la bibliotecă. El însuşi, împrumuta cărţi de la biblioteca grădiniţei, iar acum din cea a şcolii. Dar rezervorul cel mai tentant e pe Net. Uneori primesc cîte o „comandă”, fie de la Misa, fie de la Tetsu. Şi le caut la licitaţii online. Recent doborîi o serie completă Akutagawa Ryunosuke, tipărită prin 1947, plină de acarieni, dar care a fericit-o pe Misa. Apropo, n-am reuşit să repar hard-ul. Însă dădui peste un folder de migrare. Pe scurt, cînd renunţ la o maşină, salvez pe altă maşină, de regulă, pe cea nou-instalată, cam ceea ce aparţine omului. Întîmplător, am făcut un duplicat şi pe o terţă maşină. Am găsit acolo versiunile romanelor, datate 30 iulie. 🙂 Misa era în culmea fericirii. Se uita la mine ca la Sfîntul Mina Atoategăsitorul.
Ah, era să uit, i-am luat şi eu Misei un stick de 4GB. Ea era singura fără. I-am zis că dacă salvează în format .txt, are loc cît pentru toată opera lui Shakespeare, în 800 de exemplare.
…Mariuse (sa nu uit: bine ca i-ai luat Misei stick – mare inventie, dupa cum ziceam! si bine ca si-a recuperat romanul!) – da’ tre’ sa recunosti (recunostil ca altfel n-ai vorbi despre scarile in spirala si parchetul scartaietor!) ca biblioteca e, totusi, altceva, decat internetul – tine-l Doamne! Nu ma intelege gresit: iubesc internetul – fara de el nu cred c-as fi putut supravietui exilului (nici tu, cred:); fara de el nu mi-as putea scrie lucrarea de diploma – cine pacatelor are rabdarea si timpul unui chinez batran sa sape prin arhivele secolelor XVI- XVII, in doua limbi, pentru un singur cuvant – compromis?
Da’ bibliotecile de pe vremuri (unele mai supravietuiesc si astazi) aveau alt farmec… Avem aici Lilly Library – biblioteca de manuscrise vechi: cand intri, intri ca la muzeu: faci cere, ti se aproba, te cauta la intrare sa n-ai stilou sau pix la tine (nu pusca, pusca poti sa ai, sa n-ai ceva de mazgalit), p-orma intri ca-n templu- manuscrise, carti din secolele XVI-XVII – pui mana pe ele si nu0ti vine sa crezi (nu vorbesc de alea pe care le poti consulta doar cu manusi)…
Cat despre anticariate… asta ar merita o alta discutie, aparte… Bouqinistii de pe cheiurile Senei? Anticarii-tarabari din Cluj – pe unu-l stiu – o poveste in sine, de povestit alta data… Plus anticariatul din Piata Matei Corvin, unde acum 20 precis am gasit „Urmarea lui Hristos” de la 1700, toamna… cu – nu mai stiu cati lei…
Aici mai dai lovitura daca mergi la garaje… da; n-am rabdare.,.. Am gasit acu; vreo trei ani, din intamplare, o Biblie King James de la 1890… cu cinci lei!
Anticariatul ala din piata Matei Corvin mi-a fost si mie prieten .Am gasit acolo versuri a lui Verlaine editie frantuzeasca de prin 1920 . Si m-am simtit cea mai norocoasa fata de pe pamint, pina am mai gasit una la fel .In prostia mea nu mi-am dat seama, ca in 1920 lumea traia normal si daca avea chef sau placere isi putea cu usurinta comanda cartile la Paris.
Cu bibliotecile am o relatie echivoca . Marturisesc aici public ca am furat ani de zile, cu sistema, carti de la Biblioteca Casei de cultura a sindicatelor din Baia Mare. Nu m-au prins niciodata. De cite ori intru intr-o biblioteca ma gindesc, ca un bibliotecar adevarat, privindu-ma in ochi ar putea ghici adevarul.
Marius , tocmai imi amintisem de o consolare buna pentru Misa cind citesc ca s-a rezolvat . De asta va iubim , ca voi stiti tot felul de smecherii si mici minuni ale tehnologiei si tehnicii.Io nici un bec nu mai schimb in casa .
@ monica – marturisesc cu rusin- am si eu doua furtisaguri la activ (banuiesc ca aici Marius va fi total dezamagit:). Primul a fost de la Biblioteca Orasului (dar nu in „schimbul” domnului cu papion, ci al unei tanti toal insipide, daca asta scuza cu ceva…) Era o carte despre istoria chimiei, mai degraba a alchimiei, publicata pe la sfarsitul anilor ’50 si ARATA ca o carte de alchimie: groasa, cu paginile ingalbenite devreme, cu desene de ouroborous, etc… N-o mai imprumutase nimeni de prin anii ’60 (pe vremea aia puteai vedea la spatele cartii cand si pentru cat a fost imprumutata…)
Si-asa m-am decis sa ma fac farmacist! Faceam cu Florin tot felul de experiente: aveam pahare Berzelius si Erlenmeyer, eprubete, bec Bunsen – tot tacamul! (Am avut si cianura de potasiu – pe bune!) Am facut praf de ousca si era sa-mi arunc camera in aer, etc…
S-o scurtez- Florin a ramas cu pasiunea asta – a chimiei – si-a facut vreo doua facultati pe tema asta… Eu mi0am dat seama ca ma atragea, de fapt, alchimia, nu chimia, si – dupa ce l-am citit pe Jung – am inteles is de ce:)
A doua a fost in armata… dar asta e o alta poveste – sau o alta postare? – ca nu mai am timp…
PS Ti-am primit emailul – da-mi cateva zile sa apuc sa-ti raspund…
Dar de ce să fiu dezamăgit, Aline? Cînd eram tînăr şi rebel, aveam chiar o deviză. Cel mai onorabil mod de a obţine o carte e s-o furi. Între timp, mi-am mai revizuit de cîteva ori scara de valori. Mi-amintesc, eram la Cîmpulung-Argeş, unde mi-am „satisfăcut” stagiul militar, pe vremea cînd încă aveam o idee vagă despre cum se satisface o femeie. Era prin 1978. Fugisem din unitate pentru cîteva ore. Fără bani, am dat o raită prin librăria din Tabaci. Mi-am vîrît în veston o carte şi-am ieşit. Poanta e că era o carte de teoria Dreptului, şi se intitula Răspunderea civilă pentru daunele morale. 🙂 Altfel, şi de la biblioteca Politehnicii am mai şutit. În vetustul şi şubredul local din Calea Victoriei, undeva sub o scară, am dat de cîteva legături de cărţi, pe semne, în curs de strămutare. Împreună cu un amic, am făcut selecţia pe-nserat. A doua zi, am venit ţintit, ne-am umplut rucsacii şi-am tulit-o. E drept, am ales mai mult albume de artă.
Că veni vorba despre înflăcărarea copiilor, la mine, chimia a început cu cloratul de potasiu. A continuat cu potasiul metalic. Taică-miu’ avea nevoie de o tălpică, mă rog, de o contrapiesă pentru dat găuri cu dornul. A găsit o supapă de motor pe care s-a chinuit jumătate de zi s-o taie. În tijă a descoperit o pastă cu reflexe metalice. A dat s-o spele, dar, surpriză, fumega, şi, la un moment dat, a luat foc. Uşor descumpănit, dar văzîndu-mă cum mă minunez, mi-a pus în mînă supapa, un ibric cu apă, şi m-a trimis în parc să-i fac „spălătura”. Am „savurat” minunea. Turnam cîteva picături în tija înfiptă în nisip, aşteptam flacăra, apoi reluam ciclul. Mai tîrziu mi-am explicat şi de ce apa face foc, şi de ce a fost ales potasiul ca umplutură.
Monica, hai, spune-mi, te rog, care ar fi vorbele/ faptele cu care aş putea-o consola pe Misa? Nu de alta, dar, presimt virtuale situaţii similare, şi zău!, mi-ar prinde bine, cu atît mai mult, cu cît vin de la o persoană homosexuată, deci, competentă. Cît despre priceperea bărbaţilor, recunosc, mai am şi lipsuri. Nu prea ştiu să fac fete. :-??
Hai că am găsit-o. 😳
Ce-ai gasit?
Consolarea ar fi fost ca si Hemingway si-a pierdut niste povestiri cind era tinar , de fapt prima lui nevasta i le-a pierdut .Alte consolari tin de ceea ce scrie .Daca e mai poetica , nu cred ca exista consolare .Ordinea aia speciala a cuvintelor dintr-un anumit moment, cred ca e pierduta pentru totdeauna.Insa daca scrie mai prozaic , s-ar putea ca rescrierea sa duca la sensuri interesante.Dar, mai bine sa nu le mai piarda , cred ca senzatia de pierdere e groaznica.
Pe tine te pot consola ca nu stii sa faci fete : nu tine de tine , tine numai de noi daca ies fete sau baieti.
In urma celor scrise mi s-au si adincit doua cute de competenta de-o parte si de alta a gurii .
Alin , nu-i nici o graba .
Vad ca ma regasesc intr-o companie aleasa : Hotii de biblioteci.
Scuze, Monica, fusei cam eliptic. Am găsit emoticoana potrivită ( 😳 ) după un mic chix (:-??).
Draga Marius, incercind sa fii mai putin eliptic, devii din ce in ce mai obscure.Ce chix?
Monica, mulţumesc pentru pontul cu Hemingway.
Revenind la nelămurirea ta, de fapt, era la mine doar o chestiune tehnică. Nu m-am prins din prima cum se scrie în WordPress emoticoana de fîstîceală. Prima tentativă fu chix, dar după ce căutai pe Google wordpress + emoticon, aplicai codul potrivit.
Test : :rofl:
A , imi pare rau ca te-am obligat la atitea explicatii pentru ceva simplu ca bunaziua.Mie emoticoanele astea imi apar doar pe mess si de aia ma prind atit de greu . In plus explicatiile sint in germana , asa ca nu-mi mai complic existenta cu ele.Ca sa intelegi ce vreau sa zic , poftim : vor Lachen auf Boden rollend .
Nah! că iar ţi-am pus fără să vreau mintea pe moaţe. Testul era ca să văd dacă codex-urile în php sunt aceleaşi în wordpress. Se pare că e oarecare identitate, dar nu pentru toate emoticoanele. Teoretic, se poate extinde suportul şi pentru pictograme mai puţin utilizate. Aici, doar Fumi ar avea ceva de spus, dacă ar ştii ce buton să apese în panoul de comandă al admin-ului. Test-2: 🙄
…ma facusi sa rad ca n-am mai ras de mult!:) eu de-abia reusesc sa postez – ce emoticoane, php=uri sau codexuri?!?
vreau sh yo numele unei librarii in care se gasesc pahare berzelius……..dar rapid va rag…….e urgent:((………dak e cv….cautat-ma la nikyta_nebunatik14
Hi there, You’ve done an excellent job. I’ll definitely digg it and personally
recommend to my friends. I am confident they will be benefited from this site.