…despre talanti si talente…

13Dec08

…desi stiu ca, mai nou, Mihnea nu mai e de acord cu jocul meu de cuvinte:), raman (pana la proba contrarie) convins, ca pentru noi, romanii, alunecarea talantului in talent are un rost. Nu e degeaba. Cand Iisus zice sa nu-ti rispiesti „talantul”, nici sa-l „conservi”, ci sa-l inmultesti, continuu sa cred ca era vorba de „talent” – adicatelea, de acel ceva cu care te-a harazit Al de Sus.

(Nota: Cicero zicea ca „decorum” – a patra virtute, dupa intelepciune, justitie/dreptate si „tovarasie”/prietenie – e abilitatea de a te pune de acord cu Logosul pe doua planuri – cel general – „omenitatea din tine”, ceea ce te face om-ca-toti-oamenii si cel particular – ceea ce te face pe-tine-Vasile-sau-Marioara. dar asta e alta poveste, mai stoica:)

Provocarea lui Hristos e clara: cum n-ai de unde sa stii cate dintre realizarile tale sunt datorate „talantului” si cate „muncii” (cata inspiratie si cata transpiratie, altfel spus), n-ai cum sa stii nici cand te poti „relaxa” – mai, am facut mai mult decat mi-a dat Dumnezeu!

Da’ poti sa stii ce ti-a dat Dumnezeu – sau macar poti aproxima: unora le-a dat sa repare orice, altora sa fie parinti buni, altora sa fie prieteni de nadejde, altora sa cante la pian sau la frunza, altora cate putin din fiecare. Nu stiu eu. Stie Al de Sus si stiti fiecare dintre voi, daca stati doar o clipa, inchideti ochii, si va ganditi cu toata sinceritatea. Nu stii daca ai „ingropat” sau ai „sadit” (amandoua presupun ingroparea), dar stii ce ai bagat in pamant.

Eu, unul, dupa cum am mai spus (sau n-am spus-o aici?) sufar de ceea ce am numit „sindromul Leonardo da Vinci”. As vrea sa fac o carutza de chestii, ba chiar sunt convins ca as putea sa le fac bine, daca mi-as pune mintea si timpul. Cum sunt in criza vesnica, insa, de amandoua, ma reduc la esentzial: imi place sa scriu si-mi place sa predau. Si Doamne-Doamne mi le-a dat pe amandoua. (las la o parte dorintele, care nu-s totuna cu talentele – imi doream sa merg in jungla Amazonului – si-am ajuns).

De resemnat, m-am resemnat – nu sunt genial!:) (prietenii stiu si povestea de-ce-ului din spatele acestei ratari:) dar nu pot sa nu ma bucur – fac ce-mi place (mai tot timpul). Scriu si predau.

Nu scriu intotdeauna ce-mi vine, cand imi vine, cum imi vine – nici macar pe blogul asta. Uneori n-am timp, alteori n-am inspiratie, alteori ma gandesc la publicul cititor sau sunt limitat de numarul de semne. N-am scris (inca:) acea carte pe care visez s-o scriu. Multe texte nu-mi ies cum as fi vrut, daca as fi avut o jumatate de ora in plus.

Dar scriu. Nu sunt multumit, de multe ori. Dar scriu. Copiii urla, cainii urla, nevasta vrea sa povesteasca, eu scriu. Duc cainii afara si scriu. Corectez lectiile copiilor si scriu. Ma grabesc sa termin de pregatit un curs si scriu. Scriu pe buda. Merg la pescuit si ma gandesc la ce sa scriu in loc sa ma uit la soare, la rau si la pomi. (exagerez aici – insa foarte putin)

Asa si cu predatul. Mi-a placut sa predau de cand ma stiu predand – de la UBB (sau mai inate, de la NU? – a propos, azi, la scoala, am gasit lucrarea de doctorat a unuia din ’07 despre Romania – la loc de cinste la surse de referinta era… NU!:) Se plateste in batjocura si-aici – mai cu seama filosofia:) – la Business e alta mancare de peste – dar imi place! Decat sa dau aspirine unor babe cu 120,00 pe an, prefer sa predau cu 60,000 (stati! ca inca n-am ajuns acolo:) Primesc si carti gratis!:)

E o senzatie unica – sa stai in fata unui amfiteatru de oameni tineri deja plictisiti, care stau acolo doar pentru ca le trebuie o nota, pe baza careia sa-si ia o diploma, pe baza careia sa-si ia o slujba, pe baza careia sa-si ia o casa cu piscina, pe baza careia sa-si faca prieteni cu care sa mearga la golf, pe baza carora sa li se para ca viata lor are un sens, pana cand, inainte de a muri se intreaba: ay, Zavalita, Zavalita, cand mi-am futut viata? – sa stai, asadar, in fata acesetei adunaturi si sa poti s-o transformi intr-o adunare. Sa-i vezi pe tinerii astia, care mai cinici, care mai sictiriti, cum isi inchid, unul cate unul I-pod-urile, laptopurile, blackberryurile sau ce mai au ei in ziua de azi si incep sa te asculte. Sa-i vezi cum incep sa gandeasca. Sa-i vezi cum vin, dupa curs, sau chiar dupa examen, la tine sa-ti stranga mana si sa-ti zica „sir, sau chiar „dude”, you;ve changed my life!” – sau doar „a fost cel mai bun curs pe care l-am avut in patru ani!”, s.a.m.d. – te face sa te simti bine.

Pe mine m-a pus pe linia asta un profesor de filosofie in clasa  a XI-a, la Liceul Industrial Avram Iancu din Brad. Era tanar, avea plete crete, si era idolul fetelor. Gandea liber si nu se gandea la consecinte. Un om care, 15 ani mai tarziu, a ajuns la ceva post de televiziune din Arad si m-a sunat, beat, pe cand eram red-sef la Ziarul, doar ca sa-mi spuna „bai, fumurescule, numai atat? Ma dezamagesti. Tu poti mai mult!” Eram si eu beat (era seara, pe la 11:, spre scuza amandurora) dar l-am luat in serios si atunci.

Un om. Un profesor. Nu-ti trebuie mai mult.

Sa nu ma-ntelegti gresit. Nu-mi place tot bullshitu’ birocratic. Nu-mi place ipocrizia de care uneori te izbesti sau pe care, uneori, o practici (nu, 1+1, nu fac 3, dar ai fost pe-aproape si sunt incantat ca am avut ocazia sa-ti explic!) Nu-mi place sa corectez lucrari proaste. Nu-mi place sa n-am bani sau sa traiesc de la un semestru la altu; cu frica-n san daca mai am de predat la anu’. Da-mi place cand simt ca i-am intors pe unii/unele pe calea „gandirii”, si-mi mangaie piticul cand le citesc aprecierile entuziaste (la sfarsitul fiecaruie semestru, studentii te evalueaza poe diferite criterii – si sunt un top la majoritatea, mai putin la „nivelul de dificultate” si „volumul lecturilor”:)

Lui taica-meu, Dumnezeu sa-l ierte, ii placea medicina, cum ii place soru-mii. In armata l-am avut pe unul obsedat de macarale. Le desena, iti vorbea despre ele ore in sir. Nu-l asculta nimeni. Il ascultam eu. Nu pentru ca ma pasionau macarelele, ci pentru ca ma pasiona pasiunea lui.

ce pasiuni aveti? ce talente? si ce-ati facut ele? Le-ati ingropat sau le-ati sadit?

Anunțuri


21 Responses to “…despre talanti si talente…”

  1. 1 Marius Delaepicentru

    Nu degeaba se spune despre cei cu talent, că sunt înzestraţi. Zestrea în bani se măsura cu talantul (cca. 34Kg) . Desigur, Iisus se referea la ce faci cu credinţa. Cum o împărtăşeşti, cum o mărturiseşti. Cum o valorifici.

    Un om muri şi se înfăţişă la poarta Raiului. Sfîntul Petru îl întrebă: –„Cu cine eşti?”. –„Cum, cu cine sunt? Poate vrei să mă-ntrebi cine sunt.” –„Nu, nu. Ai mai adus pe cineva? Dacă, nu, n-ai ce căuta în Rai.” Tu, Aline, vei merge cel puţin cu un alai de studenţi, dacă nu şi de cititori. Ăsta-i talentul tău.

    Io nici nu mai ştiu ce talent mai am. Dar sap. De vreun an, mă chinui să-l fac pe unul din fiii mei să se apuce serios de fotografie. Are chemare, dar e cam… tînăr. Mai acum vreo trei ani i-am trimis un aparat foto digital. De care s-a-ndrăgostit. L-a lăsat în România cînd a venit încoa’. Şi de doi ani oftează după el. I-am spus că e firesc să înveţe întîi să meargă pe jos, iar mai tîrziu, cu maşina. Drept care, l-am îndopat cu mai multe aparate, dar analogice. Cu film. Cum zicea şi maestrul Epictet, dacă vrei să fii bun, trebuie mai întîi să te convingi că eşti rău, tot aşa, şi fiului meu i-am dat un Canon din 1986, cu care n-a reuşit mare lucru. Prea multe setări pentru un tînăr învăţat doar cu cele trei butoane ale mausului. Ca să-i refac moralul, i-am pus în mînă şi unul ceva mai evoluat, dar l-am avertizat că nu poate învăţa mare lucru de la el. Tot unul rudimentar e mai util. Acum, ca să-l momesc spre tehnica macro, pentru care are înclinaţie, cumpăr obiectiv după obiectiv, dar special caut numai obiective care se potrivesc la aparate din generaţii vechi. Cît de vechi? Ultima achiziţie e un Minolta SR1, din 1963, pentru mine. Complet manual. Vreau săi arăt, făcînd eu însumi poze, că nu prea are importanţă cît de digital şi de deştept e aparatul, ci mai important e să-şi înveţe ochiul cu umbra şi cu lumina. Mă veţi suspecta de cruzime. Dar nu-i aşa. Poza digitală nu te face mai bărbat. Ai dat chix? Nu-i nimic. O ştergi şi gata. Dar nu devii mai înţelept. Poza analogică, însă, te responsabilizează. Cînd ştii că nu prea merge şmecherită, „fotoshopiată”, cînd nu ai un feed back rapid, cînd ştii că fiecare apăsare pe declanşator te costă 100 de yeni, fotografierea, ca gest, devine un act de responsabilitate. Prin întîrzierea cu care vezi rezultatul, începe să semene şi a rugăciune. Şi tocmai smerenia în faţa materiei supuse transformării vreau să i-o inculc. Tehnica chixului. Şi tot aşa, cumpărînd aparat după aparat, m-am contaminat şi eu. 🙂 Dar aia e altă poveste. La mine motivaţia e alta. E o călătorie într-un timp răpit. Un timp în care pipăiam doar reclamele pentru aparatele foto.

  2. de la 4 ani la 15 mi-am dorit sa fiu inginer silvic. sa traiesc in padure, ca strabunicul meu, care tocmai asta fusese si care (chiar am crezut-o pina la 10 ani) vorbea cu animalele. de la 15 ani m-am apucat de scris si mi-am dorit sa fiu scriitor, dar asa ceva nu prea se putea in romania de-atunci fara sa-l pupi in cur pe raposatu’. eu nu voiam sa-l pup in cur pe raposatu, eu voiam sa scriu (ba chiar si scriam, pentru mine si prieteni) SF, dar ca sa publici asa ceva trebuia sa-l pupi in cur pe mironov. nu voiam nici asa ceva, asa ca m-am multumit sa ma duc la olimpiade de limbi si sa (nu) invat pentru politehnica. in ’88 am intrat la mecanica si, minune, a venit revolutiunea. m-am lasat de mecanica, am intrat la filo, am scris la diverse ziare si, pe masura ce se apropia absolvirea, mi-a fost tot mai teama ca o sa esuez in meserie de profesor de franceza (n-am avut in veci chemare pentru cariera didactica, in practica pedagogica imi venea sa-i pleznesc pe timpitii de la liceul tehnofrig care nici romaneste nu stiau, darmite sa invete franceza).
    si-atunci am avut noroc. printr-un concurs de imprejurari, am ajuns sa traduc o carte pentru rao. apoi alta, pentru nemira, apoi iar pentru rao… si, doi ani mai tirziu, eram traducator pentru rao, traiam (nu grozav) din asta si-mi placea… si iar m-a lovit boala cu SF-ul. de data asta din alta postura, aceea de editor. m-am apucat sa public cartile altora, sa fac carti. la rao, in paralel cu traducerile, am devenit si redactor. apoi redactor-sef la imprintul lor pentru SF, fahrenheit. in ’99 am luat de bune promisiunile noului patron de la editura dacia si-am pornit acolo o colectie de profil. care a dat chix, fiindca autorii n-au fost platiti asa cum s-a promis, iar eu mi-am dat demisia.
    in 2002 m-am trezit tatic si n-a mai fost chip sa fac naveta din coltu’ hartii, de la satu mare, la bucuresti, asa ca am terminat-o si cu rao. am pornit o firma de distributie de detergenti, cistigam bine, da’ nu era ceea ce-mi placea. asa ca, trei ani mai tirziu, am pornit millennium press. am ridicat editura din nimic, cu banii unui prieten care lucreaza in state. am avut mina libera. am invatat din greselile proprii, the hard way. si acum, dupa trei ani, a inceput sa mearga treaba. din ianuarie, afacerea (culmea, chiar incepe sa semene a afacere, nu doar a hobby) se va extinde si spre alte domenii. nu doar SF, ci si carti de calatorii si literatura „mainstream” si politiste… (de-aia te intrebam de cartea despre amazonia…)
    imi place ce fac. fac carti. carti despre care multi spun ca-s frumoase. carti despre care multi spun ca-s bune. mi-e bine. la un moment dat, sper ca nu foarte tirziu, o sa ma apuc iar de scris. am citeva povesti terminate, am citeva povesti incepute, am povesti in minte… cred ca, la un moment dat, o sa ma pot declara pe deplin multumit. deocamdata, i simply enjoy it.

  3. 3 fumurescu

    …mai Mariuse, tu cam trisezi acilea:) nu vorbeam despre ce talente ai vrea sa aiba copiii tai – asta merita cu totul si cu totului alta discutie – ci ce talente ai TU! Poate ai talentul sa le dezvolti copiilor talentul – printre altele? sau sa impulsionezi bloguri? Sau s-o iubesti pe Misa? Sau sa le faci japonezilor o buna mancare romaneasca? sau…ce stiu eu? Da’ TU ar trebui sa stii. Si stii. Astept. Serios – astept.
    @ Horia-Nicola – inginer silvic a vrut sa se faca tata – Dumnezeu sa-l ierte! Da’ o femeie l-a inselat cu un doctor, si-asa a ajuns medic – din ambitie. Eu, unul, am ajuns medic din lipsa de altceva mai bun, la vremea aia, (cam ca la tine cu ingineria), p-orma, ca si tine, am avut un moment, o strafulgerare, in care mi-am dat seama ca n-o mai pot intinde: ori la bal, ori la spital! Ori raman medic, imi dau rezidentiatul (si-l iau – am tendinta asta de a lua examenele:), intru-n sistem si nu mai ies, ori imi vad de pasaricile mele.
    Mi-am vazut de pasaricile mele si nu-mi pare rau. Cumva, am reusit sa-mi tin si familia pe baza de stoluri:)
    Sa faci carti – imi place cum zici! sa FACI carti! da’ cred ca mai mult si mai mult si mai mult ti-ar placea sa le scrii – Again, ca si in cazul lui Marius, ma incapatzanez sa cred ca e important sa stai pe cur si sa te gandesti: ma, ce vreau eu, de fapt si la urma urmei – urma care scapa turma?
    Nu-i treaba mea – zic si eu, nu dau cu paru’… si nu fac pe moralistu’ ca asta ar fi chiar culmea! Da’ din moment ce ai editura si scrii si nu (te) publici, inseamna ca inca nu esti sigur de ce scrii – intr-o vreme in care orice oligoid publica orice rahat,.. Si mai inseamna ca i foarte mult bun simt…
    Aia cu Amazonu’ ramane de vazut – daca am timp si nu mor pana la vara viitoare – decomadata blogurile astea sunt mai degraba props-uri – sa nu uit ce-as vrea sa zic…
    hai, ca astea au fost faine postari! mi-au tihnit!

  4. @Fumi: normal că mi-ar plăcea mai mult să scriu… Cît despre auto-publicare, mi-am făcut editură, nu vanity press, iar MP nu e (încă, hihi) Humanitas şi nici eu Liiceanu… Culmea e că, de cînd am publicat (acu vreo opt ani? cam aşa ceva) un fragment de roman (aruncat pe hîrtie în cîteva zile) în ArtPanorama lui Dan Boerescu, mă tot bat la cap diverşi (vreo trei) să-l termin, că vor să mi-l publice. N-am ajuns încă acolo. Ca să scrii, tre’ să ai timp să-ţi şezi pe cur şi să scrii. Mult, mult. Ori eu, la ora asta, abia mai apuc să citesc şi altceva decît ceea ce citesc din interes profesional, darmite să stau să scriu… Da’ vine şi vremea aia. Oricum, precum ai spus şi tu, e foarte mare satisfacţia să-ţi înhami stolurile de păsărici la căruţa bugetului familial şi să le vezi că-s în stare să decoleze. 🙂

  5. 5 Marius Delaepicentru

    Talentul meu e să am mai multe talente şi să rîd de ele. Să fac planuri B şi să le aplic cînd nu se aşteaptă nimeni. De fapt, îmi place să mă mir de tot ceea ce mă înconjoară. Îmi place să nu prea fac de două ori acelaşi lucru. Sigur sunt şi rutine, automatisme, de la care nu am cum mă sustrage. Dar acolo unde cred că pot schimba ceva, schimb. Fericirea mare e că, de nu reuşesc, nici măcar nu mă întristez. Parcă i s-ar petrece altcuiva. Talentul meu e să păcălesc soarta. Cînd crede că m-a prins, că m-a sedentarizat, atunci mă apuc de altceva.

  6. 6 fumurescu

    @ horia-nicola – asa e: tre’ sa ai timp de stat pe cur… A veni si vremea aia, daca e sa fie. daca nu, nu.
    @ Marius – te-ai scos cu raspunsul asta – mi-a placut:)

  7. 7 Ramona

    Dumnezeu iti pune doua intrebari cand ajungi la poarta raiului (am citit undeva):
    1) Ce-ai facut cu Fiul Meu? si 2) Ce-ai facut cu ce ti-am dat? ) (adica daruri/talente)

  8. 8 Balin Feri

    Am şi eu un talent şi mă întreb deseori dacă îmi foloseşte la ceva ori îmi aduce mai mult încurcături. Mă apropiu incredibil de uşor de oameni, peste tot îmi fac prieteni şi chiar dacă se întâmpla să mă contrazic cu cineva (mai ales în spaţiul virtual) în cazul unei întâlniri faţă în faţă după câteva clipe deja pare să-mi fi fost prieten de ani de zile şi-mi vorbeşte despre viaţa sa. Ascultând mă identific cu el, văd lumea prin ochii lui şi simt ce simte. Ceea ce deseori nu e bine, prea multe poveşti triste, prea multe vise ucise.
    Dar ca orice talent şi acesta al meu are o latură în totalitate bună : cu aceaşi uşurinţă cu care devin receptor pot să şi transmit sentimentele, aşa că fac lumea să zâmbească mai des. Totuşi mă consider cu adevărat mulţumit atunci când îmi determin interlocutorii să gândescă la ce nu au gândit înainte ori să vadă lucrurile dintr-un punct de vedere ce le-a fost total străin.

  9. 9 licurici

    e foarte amuzant cum ştie toată lumea ce te întreabă Dumnezeu sau Sf. Petru când ajungi pe-acolo. dacă n-o fi chiar aşa? :))))

  10. 10 Marius Delaepicentru

    Aoleu, Licurici, le-ai luat ca pe poveşti despre fapte reale! Sigur nu e aşa. Poate fi un dialog ca în Matrix: Pilula roşie sau pe cea albastră? Aripioară, sau picior? Bătătură, sau ochişor? Licurici, n-are nimeni pretenţii de-alde Petrache Lupu pe-aici. Aici găseşti doar pilde, parabole, bancuri, kobanashi, tatoebanashi, sau cum vrei să le zici. Structuri uşoare, de grădină. Conversaţie de foişor. Tea?… Milk, sugar? :mrgreen:

  11. 11 fumurescu

    @ Balin Feri – ai grija ce faci cu talantul asta, ca e pretzios cu asupra de masura!
    @ Marius – vad ca ai dat in patima emoticoanelor:)

  12. 12 Marius Delaepicentru

    Feri baci, ceea ce ai descris se cheamă empatie. Pe Lumea asta, cererea e mare, iar oferta, din ce în ce mai mică. O pasăre rară, într-o lume din ce în ce mai grăbită. Dacă partea pozitivă e uşor de intuit, îţi voi arăta doar pericolele.

    Nu ştiu cîtă experienţă de viaţă ai, însă poţi cădea şi victimă talentului tău. Ca principiu general, nu semna niciodată un contract în ziua în care ţi s-a băgat sub nas. Lasă cel puţin o noapte să curgă, indiferent de cît de tentantă pare oferta, indiferent de cît de simpatic şi de grăbit ţi-e ofertantul. Între timp, foloseşte-ţi abilitatea de comunicare şi sfătuieşte-te cu cît mai mulţi. Al doilea pericol este să te implici mai mult decît îţi permite timpul fizic, în dauna celor apropiaţi. În cîrciuma noastră, soţia e responsabila cu empatia. Eu, numai atunci cînd nu am comenzi de hrană. Cele mai multe locuri sunt la mese, dar am trei scaune şi în dreptul tejghelei. Cînd e aglomeraţie mare, şi se aşează unul doi inşi la tejghea, soţiei mele, cu urechile pîlnie, şi cu atenţia la clienţii din faţă, îi scade randamentul la jumătate. Nu am întotdeauna timpul fizic să şi car mîncarea la mese. De aceea o chem pe ea. Pastele făinoase sunt necruţătoare cu timpul. Diferenţa între o porţie de peperoncino bună şi una proastă este uneori de numai 5 secunde la rumenirea usturoiului, şi de 3 minute de cînd o aşez pe farfurie şi pînă la servire. Dacă o dau prea tîrziu, speranţa ei de viaţă expiră înainte ca clientul să fi terminat de mîncat. Iar cînd toleranţele sunt atît de strîmte, cînd timpul mi-este hotărît la secundă, un angajat prea empatic, absorbit în altele, îmi înmulţeşte rateurile.

  13. 13 licurici

    tocmai că eu nu le iau ca pe fapte reale. de-aia mă amuz când văd tot felul de supoziţii fără rost 🙂

  14. 14 Marius Delaepicentru

    Păi, vezi? Nici noi nu le-am luat ca pe fapte reale. Eroarea ta e doar persistenţa în supoziţia c-am fi „supozitori”, ca-să zic-aşa. 🙂 Apoi, cînd oamenii discută, cumva, în orb, e firesc să nu decretăm ce are rost şi ce nu. Nu zic să nu te amuzi. Pe semne amuzamentul tău are un rost, doar că eu nu ţi-l văd. De ce? Nu ştiu. Dar nu mă amuză.

  15. 15 licurici

    poate pt că gustăm umorul diferit.

  16. 16 fumurescu

    …no-no, sa nu ne certam – nu aici, ca nu-i frumos:) Da’ ce intelegeti voi prin „fapte reale”, ca aici m-ati pierdut amandoi (i.e., licurici si marius). E sufletul un „fapt real” sau o „inchipuire”? dar eu-l? Da’ dragostea? s.a.m.d…
    In alta ordine de idei: Mariuse, mi-au placut raspunsurile date lui razvan Vintilescu. Da, oamenii nu mai accepta sa li se spuna nici macar „eu cred ca nu-i bine”, daramite „Biserica zice ca nu-i bine” – chiar daca nu-ti ia nimeni berea sau carnea de la gura, ca sa nu mai zic de prezervativ, etc… Curios e si ca aceeasi oameni accepta de obicei alte restrictii (alea cu fumatul, bunaoara – oficial nu se mai fumeaza pe tot teritoriului campusului aici – nici macar in aer liber! – si e de dimensiunile unui Brad), cu dreptul de a purta steagul confederat, pe motiv ca e rasist, etc.. Uite asta ar fi un subiect…

  17. 17 fumurescu

    …uitai: restrictiile din a doua categorie chiar „iti iau” ceva – de la gura sau din fata casei (for the record – nu arborez steagul confederat si nici n-am de gand s-o fac) – icoanele din scoli ar fi alt exemplu; sau faptul ca nu se mai zice/scrie BC si AD, ci BCE si CE – adica nici nu mai recunoastem de unde se numara in sus si-n jos! Trebuie sa ma orefac ca nu stiu, ca nu e PC?!?
    Scriu pe fuga si scap nuante aici – poate ar trebui sa incerc o postare de sine statatoare…

  18. 18 Marius Delaepicentru

    Păi, Aline, toate proiectele de sistematizare a oraşelor prevăd ca zona industrială să fie mai acaná. Cînd fumezi scoţi fum? Scoţi. Înseamnă că eşti industrie, nu om. 🙂 Bine că nu eşti la Catedra de „scriitori morţi”! Că aşa se numesc, poli-correct, clasicii. Io am zis că, dacă intră în vigoare vreo directivă d-asta, cu fumatul, încui prăvălia. Nici nu e greu. Liftul dă direct în ea, iar butonul de la etajul meu poate fi dezactivat cu cheia. Cine vrea să vină, să sune de la parter, şi-l ridic cu liftul. Mulţumesc pentru aprecierile la Vintilescu. Încă-l mai ţin sub tir. Din păcate, aplicaţia nu mă lasă să-ţi bag pe gît link-urile într-acolo. Cît despre Licurici, nu te impacienta. Ne mai certăm, ne mai împăcăm, mai vorbim, ne mai împrietenim… N-au intrat kilobiţii-n sac. Licurici, te pup! Hai, să ne-mpăcăm, că viaţa-i scurtă, ‘tu-i mama ei!

  19. Se preda filosofie in liceu?! imi amintesc de un rebelion cu doi neni (aveam fro 5 ani?) -, parca Marius si Laci. De ei zici oare?

  20. 20 Cristi

    salut Ma numesc Cristian si caut o firma pt a le face reclame eu asi juca rolu de actor pt ca practic de 5 ani un sport periculos numit Free Running asi dori sponsorizare sunt un talent nedescoperit.Puteti sa ma contactati pe ID de mess : cristi_rabbit@YAHOO.COM sau Tell : 0755403225 Va Multumesc pt atentie


  1. 1 Însemnări din colţu’ hărţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: