…sa incepem cu nelamuririle: handicapat tehnologic cum sunt (computerwise challenged – parca suna mai frumos) imi accesez propriile bloguri tastand pe google (parca) „fumurescu blog” sau „blog fumurescu” – si ele apar: mai intai cea de pe voxpublica (normal, are mai multe accesari), p-orma asta, blogul de om. Am aplicat aceeasi traditie acum: imi par tot felul de balarii, twittere, Patrasconiu, pana sa dau de … mine, la urma urmei. De ce? Nu stiu. Dar, daca m-ar lamuri cineva, as ramane indatorat. S-a schimbat ceva in „creierul Google”?

Realizati, sper, cat de dependenti am ajuns de ceva asupra caruia nu avem nici un control – dar asta e deja o alta poveste.

Vroiam doar sa va impartasesc o suferinta mai simpla, de care – parca – v-am mai spus. Sufar. Sufar de ceea ce am numit de buna voie si nesilit de nimeni, sindromul Leonardo Da Vinci (in lipsa de un termen mai bun). Nici o legatura cu codul sau alte balarii. Ce vreau sa spun? De cand eram flacau, am avut senzatia ca ma pricep la tot felul de chestii – de la chirurgie la teatru, de la reclame la filosofie, etc… Unii mi-au mangaiat „piticii” ocazonali, astia s-au facut mari, s-au insurat, au deja copii la randul lor. Am facut chirurgie, am scris teatru, am facut reclame si filosofie.

Banuiesc, intr-o psihanaliza de doi lei si-un pic,  ca jurnalismul a reprezentat metoda mea de a face fata acestui sindrom: ca jurnalist nu esti nimic si esti de toate. Esti bagat in toate, fara a fi expert, de fapt, in nimic. De aici si conflictul interior (ca s-o tinem langa cu psihanaliza ieftina): eu vreau sa fiu in expert in toate! Sau macar sa le fac pe toate foarte bine! Or, asa ceva, nu se ex …

NOTA: aici s-a terminat mesajul. Mai era inca pe atat. A disparut. Nu mai am nervi (deocamdata) s-o iau de la capat. Iertati-ma.

Nota Notei: NU! Era cel putin de doua ori pe atat! E o conspiratie a masinilor!”) Scuze, dar nu pot fi inteligent de doua ori la rand… N-aveti decat a va imagina ce-as fi scris… Ce-am scris, de fapt.

Tragem aer in piept si-ncercam s-o luam de unde o lasasem. Ca si asta face parte din sindromul Da Vinci – incapatanarea. (mi s-a intamplat, cand am ajuns in State, sa rescriu – pe bune, am martori!- un editorial de 33 de ori pentru ca imi „cadea modemul” si nu stiam cum sa scriu in word, sa salvez si sa fac un attachment; dar editorialul a ajuns la timp:)

Nu va iesi acelasi lucru. Ideile au forma si fond. Fondul, probabil, va ramane neschimbat. Forma, insa, cu siguranta, va fi alta.

Deci, ramasesem acolo unde incercam sa le fac pe toate bine, or asa ceva, vorba ardeleanului, „nu se exista”.

Studiu de caz: ziua de astazi – ziua marii dezbateri televizate intre candidatii la presedentie. Scot cainii, bag cainii, merg la cumparaturi (ca e vineri:), dau telefoane sa rezolv una-alta, raspund la emailurile studentilor, prietenilor, profesorilor, platesc niste billuri, ma interesez de repararea unei mese roase de caini (sarcina de la Ancutza), schimb rotile la van cu alea de iarna (nu eu, niste oameni:), etc. N-am scoala, de uitat la dezbatere n-as fi vrut sa ma uit, dar m-as fi uitat oricum, n-are rost sa ma mint, asa ca fac ceea ce n-am mai facut pana acum – comentariu „in direct”. O termin. Sunt, relativ, stors. Vin baietii acasa, vine Ancutza, mancam, n-avem lectii azi, ca e vineri, baietii pleaca la plimbare cu cainii, raspund la niste telefoane (nu toate:) care ma intreaba ce parere am despre dezbatere, scriu vreo patru ore la capitolul ala de carte/dizertatie, imi dau seama ca n-am nici macar umbra unei sanse de-al termina weekendul asta, dupa cum mi-am propus, ma uit la Monk, mai lucrez o jumatate de ora, ma apuca dipserarea si lehamitatea, nu mai pot scrie, asa ca ma opresc.

Si ce fac – cu mici intreruperi? Scriu pe blog! Nu mai am nici macar rabdare sa ma uit la History Channel, la Cosby Show, la penticostali – ma releaxeaza oamenii astia cu sfarsitul lumii:) – n-am rabdare sa citesc nici macar Newsweek (asta-i semn rau).

Va multumesc pentru rabdare. Acum, ca m-am mai racorit, poate ma pot apuca din nou de lucru. Daca asta nu se poate numi cu indreptatire sindromul Da Vinci, apoi nu stiu ce se mai poate numi! (si nu m-am gandit la nici o reclama:)

…stiu, in lumea de astazi, obsedata de nou si de schimbare, rutina a devenit un cuvant de ocara. Un cuvant de care te feresti, sa nu te contamineze, sa nu te imburghezeasca, e semn de batranete si de resemnare. Cum sa te lasi fermecat de farmecul discret al rutinei? (Nota: e ‘rutinii’ sau ‘rutinei’? – marturisesc rusinat, nu sunt sigur: capsuna, capsunii, cana, canii, deci rutina, rutinii?)

Ei bine, m-am surprins, duminica trecuta, la liturghie, facand tocmai asta: ma delectam, fara sa-mi dau seama, in rutina. Ma odihnea, ma magaia, ma cocolosea. Stiam cantarile, stiam ce va zice preotul, stiam cand sa ingenunchez, cand sa ma ridic, stiam cand sa ma inchin. Era o rutina, fara doar si poate, dar nu una care te macina, ci una care te incanta. O rutina care te-nveleste, ocrotitoare.

Nu e vorba aici doar de a urma un ritual savarsit de mai bine de o mie de ani, de instalarea in confortul unor gesturi care au girul a cateva zeci de generatii – desi e si asta, fara doar si poate. Era, pur si simplu, o rutina calda a acelei biserici, a acelui preot, a acelui cor. Daca n-ar fi fost asa, daca ar fi fost doar liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, nu as resimti – la fel ca toti enoriasii – absenta preotului nostru. La rastimpuri, cand preotul e plecat, vine un preot … supleant, ca altfel nu stiu cum sa-i zic. Aceeasi liturghie, alte „tabieturi”: corul ramane uneori in urma, alteori i-o ia, usurel, inainte, te surprinzi cantand cand altii tac, etc. Rutina s-a stricat. Ceva, undeva, scartaie. Intervine confuzia. Nu mare, dar confuzie.

Am realizat atunci, cu surprindere, ce importanta are rutina in viata mea de zi cu zi: sa fie cafeaua facuta cand ma trezesc, cititul in „privat(a)”, cafeaua de dinaintea fiecarui curs, masa de duminica, ingerasul copiilor, s.a.m.d. Sunt prea multe in doar 24 de ore pentru a le putea enumera pe toate aici. Orice disruptie in aceasta rutina imi creeaza o acuta senzatie de disconfort.

La mersul acasa, asisderea: e rutina mersului la Piata, la Brad, rutina Grajdiutului (pentru cunoscatori:), rutina unor crasme la Cluj, strada Napoca, s.a.m.d.

Culmea! Acest elogiu al rutinii, vine din partea unui om care n-are, in general, astampar. Un om care, macar de cateva ori pe an, simte nevoia sa o ia razna, un om care se simte bine calatorind in cele mai ciudate locuri si in cele mai ciudate conditii. Banuiesc ca e vorba aici de o nevoie de compensare. Pana si in Amazon, odata instalata tabara de pe Comejenes si instaurata rutina pescuitului de piranhas din zorii zilei, inaintea cafelei de dimineata, vanatoarea de noapte, s.a.m.d. m-am simtit mai bine. Rutina imblanzea jungla. O facea mai putin periculoasa, dar nu mai putin atractiva.

Imi place aventura cata vreme stiu ca va fi urmata de o rutina, fie ea cat de mica. (Rutina fumatului – horrible dictum, poate fi incadrata, macar partial, la aceeasi categorie.) Venirea lui Iisus, scandaloasa cum e, e urmata de o rutina (biserica).

Exista, dupa cum spuneam, doua categorii de rutini: rutina care macina si rutina ce mangaie.

Ce face diferenta dintre cele doua? (Iata un subiect ce merita dezvoltat.)

…inainte de toate, insa, sa ne-ntelegem: nu sunt morbid, depresiv, n-am tendinte suicidare, nimic din toate astea. (Cine ma cunoaste stie ca nu exagerez catusi de putin.) Mi-e doar teama ca prea-ocupati de cum sa traim mai bine am uitat sa ne gandim cum e mai bine sa murim. In defintiv, moartea e ca o semnatura vietii. Am scris si semnez. Un roman intreg, fara o semnatura, fara o parafa, parca nu mai face atat. S-ar putea sa fiu subiectiv.

Toate astea mi-au venit in minte citind „Lectia de viata si de moarte a lui Gheorghe Dinica” de pe voxpublica. Il puteti aici (cat ii invidiez pe aia care stiu sa faca asta cu un simplu „albastru”) – pentru ca merita:

http://voxpublica.realitatea.net/popcult/lectia-de-viata-si-de-moarte-a-lui-gheorghe-dinica-14057.html

Imi aduc aminte multe faze memorabile cu Dinica, artistice si boeme deopotriva (cum de n-a zis-o nimeni pe aia cu retzeta iepurelui la cuptor care se-ncepe cu „se ia o sticla de vodca”?”:). Ceea ce insa mi-a ramas insurubat in memorie de cand am vazut prima oara „Prin Cenusa Imperiului” a lu’ Blaier, a fost scena in care el, Dinica, dimpreuna cu tanarul al carui nume spre rusinea mea l-am uitat, sunt incoltiti de ceva armate straine, indaratul unui mal de pamant.

(Scriu dintr-o memorie rablagita, de acum vreo 30 de ani, mai mult sau mai putin. Va rog, corectati-ma unde gresesc. Nu acuratetea ma intereseaza acum, ci acuratetea perceptiilor mele. Ceea ce urmeaza e, asadar, nu o descriere a filmului, cat o descriere a felului in care filmul a impresionat un pusti de vreo 10-12 ani).)

Iata imaginea din memorie (nu neaparat cea din film): Dinica – escrocul simpatic, durul-sentimental, omul care zice „eu mananc melci, ca e obicei fratuzesc, dar nu mannac arici – iar dupa ce-l gusta zice „nu-i rau, are gust de carne de caine„:))”si tanarul „baiat -bun” chiar daca trecut prin multe, in fine, astia doi se afla inghesuiti in spatele unui mal de pamant. Spre ei vin soldati (nemti? austrieci? unguri? cine mai stie si ce importanta mai are? era, doar, cenusa imperiului…) De ce? Nu mai stiu si nu ma intereseaza. De ce le vroiau soldatii aia pielea? Nu mai tin minte – dintr-o greseala a istoriei care nu ma mai intereseaza. Ceea ce ma intereseaza e felul in care Dinica se pregatea sa moara.

Scoate de undeva doua cutite pe care le infige in  fatza lui. Isi itzeste capul peste malul de pamant, ii vede pe aia venind cu pustile spre ei, se trage inapoi si-ncepe sa-i zica tanarului: „Eram odata cu un conte, X, la Viena – jucam pocker”… Aia cu pustile se apropie. Dinicia, netulburat: „Mie imi intra o chinta, contelui, un full. Platesc in sec…”

Dupa care (sau intre timp?) arunca un cutit in pieptul unui soldat cu pusca… Restul nu mai are importanta. Important era ca omul era pregatit sa-si joace rolul pana la capat. Atat: „eram, odata, cu un conte X, la Viena – jucam pocker„…

Nici Socrate n-ar fi putut-o zice mai bine, cand cu, pardon, cocosul – de-a stat o lume-ntreaga sa se gandeasca (si inca se mai scrie pe tema asta!): ce-o fi vrut sa zica? (Stiu, nu e meritul lui Dinica, ci al scenaristului, da’, va rog, nu-mi ucideti vraja!)

Imi plac oamenii care mor frumos – cu sens – desi stiu ca-n majoritatea cazurilor nu se intampla asa: te calca o masina, sau faci cancer, sau te paleste Alezheimerul, sau esti coma sau… In fine, nu realizezi cand mori. Ii invidiez sincer pe aia care au aceasta sansa. Ii invidiez, din acest punct de vedere – stiu, am mai scris-o – pe condamnatii la moarte. Au o sansa in plus, o sansa pe care noi, muritorii de rand (ironic, nu?) n-o avem: au sansa sa isi traiasca moartea – al doilea eveniment mai important dupa nasterea pe care, din punctul asta de vedere, am ratat-o cu totii.

Algernon Sindey in fata gadelui, intrebat daca mai are de spus ceva: „Am venit aici sa mor, nu sa tin discursuri” (scrisese – subliniez – scrisese o scrisoare „de adio”); Lavoisier (parca), ghilotinat la revolutia franceza care isi roaga un prieten sa numere de cate ori clipeste dupa ce capul ii e despartit de trup – „ca sa nu moara degeaba” (a clipit capul in cos de vreo 12 ori!); generalul Antonescu si al sau „soldati, ochiti mai bine!”, etc – am o armata de exemple. (Provocati-ma!:)

Sunt „morbid”? Nu cred. Sunt mai lumesco-optimist decat credeti. Pentru ca Sfintii mi-ar rade in nas afland de asemenea preocupari (probabil o fac deja; sper, insa, cu ingaduinta). Pentru ca aici e vorba inca de viata, nu de moarte. E vorba despre cum iti inchei viata, nu despre cum iti incepi moartea. Cand am experimentat ayahuasca m-am apropiat mai tare de granitza aceea. Ba am avut impresia c-am pus un picior dincolo. Si-atunci am zis rugaciunea inimii mai cu foc de  cat am zis-o vreodata inainte sau dupa. Dar asta e deja alta poveste.

…n-am mai scris de multisor pe blogul acesta si nu pot folosi nici macar scuza ca „n-am avut timp”. Cumva, pentru celalalt blog, de pe voxpublica, mi-am gasit timp si pentru a urmari „galceava intelectualilor cu ei insisi” ba inca si pentru a le citi productiile trimise pe canale particulare. Asta pana am simtit ca nu mai pot.

Bag seama ca nu as fi fost bun de psihiatru – cum ma rasfatam cu gandul odinioara. Nu pot lua prea multe plangeri inlauntru fara sa ma afecteze. Ceea ce m-a trimis cu gandul la blogul „de casa” si la relatia viciata pe care o am intre forum internum si forum externum, sau – daca preferati intre vita activa si vita contemplativa, daca e sa folosesc niste mici pretiozitati. (Va dati seama in ce hal am ajuns daca asimilez un blog, fie el si de casa, cu vita contemplativa sau cu forum internum?)

In fine, s-a produs aici un dezechilibru, o de-balansare. Sper sa apuc s-o re-echilibez in acest weekend. Tineti-mi pumnii.

Motto:): Stiti bancul cu ardeleanul care a fost la gradina zoologica si incearca sa le explice celor din sat cum sunt nemaivazutele creaturi. – Cum e zebra? Raspuns: – Stiti cum e calul? No bine, zebra e ca un cal cu dungi. Intrebare: -Cum e girafa? Raspuns: – Pai stiti cum e calul? Girafa e ca un cal cu gatul muuult mai lung. Si tot asa. Ajung la hipopotam (culmea ironiei, asta inseamna „cal de apa” dar, daca spuneti bancul unor prieteni, nu-l intrerupeti cu asemenea constatari:) Cum e hipopotamul? Ma, stiti cum e calul? No, asta nu seamana! Asa nu seamana Princetone-ul cu Harvard-ul (si-mi cer scuze, dar alt banc mai bun pentru introducere n-am gasit:)

…un cimitir de la 1600-toamna in mijlocul orasului, in noaptea de Halloween, un oras – Cambridge –  nu mare dar agitat – un soi de centrul vechi al Clujului intins pe o suprafata de doua ori mai mare, cu crasme simpatice, daca ai rabdare sa le cunosti, un campus aerisit, unde in afara de „The Yard” – aerisit si el – cladirile de la 1700 si 1800 se amesteca cu niste monstri de metal si sticla, o statuie a lui Harvard care, ca si Amazonul, are trei minciuni (va las sa le descoperiti singuri:), un magazin de vandut spirtoase unde eu cumpar sase beri in loc de flori:) dar alti doi romani cumpara vreo 50, doua sticle de whisky, una de rom, patru de vin, etc, romani la Harvard, ma simt bine, de-ai nostri, unul graduate student, alalalt abia terminat undergraduate studies, traiasca Romania, dar nu vine asta sa ne bea berile?, asta nu vine, isi vede de treaba, merge la culcare intr-o casa de la la 1800-toamna, unde stau la povesti cu un grad student cu undergarduate studies la Yale (parca), astia se invart in acelasi cerc, ma gandesc ranchiunos, dar omul e simpatic, ii dau o bere, incerc sa inteleg oamenii astia care vor fi in elita lumii de maine (deja sunt), nu-s inca siguri, inca mai regreta o betie de noapte, s-au deconectat de la viata dar nu si-au pierdut buna credinta, ceea ce e esential, dimineata, mergem la conferinta, nume mari, oameni transpirati de emotie, eu gatuit, incerc sa fiu sofisticat, nu-mi iese, imi bag – pardon – picioarele, ma decid sa fiu ceea ce sunt, sa dau din maini, sa fac poante – si fac, pare-se ca-mi iese, nu, nu ma scobesc in nas dar sunt destul de natural, ganditi-va, un amfiteatru mare, nu urias, dar mare si la Harvard, vine fumurescu de la liceul industrial Avram Iancu din Brad si va explica de ce intreaga voastra teorie a reprezentarii e gresita, mi se usuca gatul beau cafea, mana imi tremura, ma enervez ca mana imi tremura in fata unui intreg amfiteatru, ceva se rupe atunci in mine si de atunci incolo sunt natural, fac poante cum le-as fi facut la Kios (mai tineti minte? Kios?), sala reactioneaza, sunt pe drumul cel bun, lumea aplauda, aplauda de obicei, lumea pune intrebari, pune de obicei, dar acum suntem doi prezentatori, iar intrebarile imi sunt adresate exclusiv, e atat de jenant incat moderatorul intreaba daca nu are nimeni intrebari si pentru celalalt vorbitor, hai ca m-am laudat destul, incerc aici un soi de „dicteu automat”, cum ar zice post-modernistii, daca inca nu v-ati prins, intr-un soi de incercare disperata de a capta spiritul unui oras in care-am fost si care e mai mult decat un oras, e o idee, puritana, ce-i drept, de aici si arhitectura aiurea, fata de Princeton, unde s-au refugiat aia satui de atatea interdictii protestante, poate sunt subiectiv, dar poate am dreptate, spune-mi ce oras ai, ca sa-ti spun cine esti, nume mari din political philosophy sunt de fata, nu merg la ei, ca nu stiu cum se face asta, bagatul in vorba, desi mi s-a spus, nu-i bai, vin ei la mine si-mi spun ca le-a placut prezentarea mea, cred ca le-a placut pentru ca n-a fost citita, a fost un fel de poveste la bere, chiar daca exagerez acum putin, si-mi spun cum as putea sa dezvolt cercetarea, la unele lucruri ma gandisem deja (Hegel), la altele nu, mergem la un restaurant, mergem in campus, e Halloween, berea e gratis, ca la serenadele de odinioara de la medicina, la Cluj, la un moment dat realizez ca sunt batran, asta nu e pentru mine, plec, beau si citesc singur, ajung la gazde, n-au televizor, asa ca bem si vorbim de una, de alta, imi tihneste.

Harvard.

….stiu, realizez, sunt fully aware:) – am inceput sa exagerez. Promit sa nu se mai repete – da’ azi a fost propriu-zis aniversarea (ziua corecta e inca subiect de dezbatere:) si-am primit abtibildurile astea de pus pe masina: Puerile? Cu siguranta! Kitch? Usurel! Ma topesc dupa ele? Fara doar si poate! (Ca sa vedeti ce avangardist sunt, pe vremuri desenam siluete asemanatoare pe cardurile aniversare, fara sa-mi treaca prin minte ca vor ajunge intr-o buna zi o adevarata industrie – pe bune!)

Abia cand m-am apucat sa le lipesc pe masina mi-am dat seama cat timp si spatiu ocupa doar … abtibildurile!:)

…va dati seama ca exemplul casniciei noastre nu e de nici un folos cand vine vorba sa dam sfaturi:) Ana se apropie, taras-grapis, de momentul maritisului (sper, mai degraba „taras”:). Las pentru moment la o parte problema etniei (sau rasei) „fericitului castigator” – desi nici aceasta nu este de ignorat. (Cine pretinde ca nu-l intereseaza, mi-e teama ca se minte singur.) Ma multumesc deocamdata sa constat ca, in calitate de parinti, nu ne aflam in postura de a da sfaturi pertinente: „asta-i baiat bun, asta nu, pentru ca…”

Pentru ca … ce? Teoretic, a noastra nu avea nici o sansa. Practica a dovedit, insa, contrariul. Si-atunci pe ce criterii „rationale” sa te mai bazezi? Cum sa-i dai „peste nas” daca iti vine cu argumente de genul „simt eu ca el e alesul”? Ma poate ajuta cineva?

… vorba lui Dinescu – „suna ca dracu’:)” Nu-i nici macar 20 – numar rotund. Si, totusi, dupa nouasprezece ani de casnicie eu o iubesc pe Ancutza. E mult? E putin? Habar n-am. Cand am luat-o de nevasta era grasa si cu un „permanent” oribil. Cand m-a luat, eram o slabatura cu barbison de drac. Teoretic vorbind, un asemenea cuplu n-ar fi avut nici o sansa. Mama daca eram, m-as fi opus si eu astazi acestei casatorii. Teoretic vorbind, eram perdanti din start.

A mers „uns”/ smooth? Da’ de unde! Ne-am tras in cap la fiecare ocazie (uneori la propriu), ne-am injurat si certat, am folosit familiile drept  argumente pro sau contra, expresii tampite gen „asta (trasatura) vine de la familia ta, ca la a mea n-a existat veci asa ceva…”, etc. Simplu spus, am fost stupizi – si nu o data, nu de doua sau noua ori, ci de nenumarate ori.

Estimp, copiii au crescut. Ana e la colegiu, Andrei la liceu, iar Alec de-abia asteapta. Estimp ne-am tot indragostit si redragostit. Am ramas, insa. Impreuna.

(Va urma:))

…acum, oricine a mai dat cu nasul printr-o carte de antropologie stie ca in orice societate exista ritualuri de trecere de la adolescenta la viata adulta. Pe vremea comunismului, majoritatea antropologilor accepta ca aceasta era armata. Ca unul care a facut-o – si inca la 17 ani la pseudo-displicinarul batalion 01962 din Zalau – cod, daca ne ataca ungurii – „de treci codrii de arama” – nadajduiesc ca n-am deconspirat vreun secret de stat:) – I beg to differ: pentru mine trecerea a fost cand am intrat la liceu, eram obligati sa purtam cravata  de cravata, nu din cea de pionier, iar tata – Dumnezeu sa-l ierte – m-a invatat sa-i fac nodul.

Culmea! Pentru mine, pentru care cravata e un chin pana in ziua de astazi, la intrarea in liceu cravata (nodul ei, ca sa fim mai exacti) reprezenta eliberarea: intrarea in lumea normalitatii, fara cravata de pionier. Era nodul care ma deznoda de trecut. (Nu, nu era nimic ideologic, nu eram dizident avant la lettre, eram doar plicitisit sa mai fiu copil, cum am fost cand m-am plicitisit sa mai merg la gradinita sau in primii ani de scoala, condamnat la bastonase).

Salt in timp. De vreun an il pandesc pe Andrei. Ii pandesc mustata, mai exact. Ma uit la ea cum creste, cum se uita taranul la porumb. Creste. De vreo luna am inceput strategia de guerilla:): „Mai, da’ ce te-ai mai murdarit sub nas!” Poante mai mult sau mai putin subtile cu un scop precis: sa ma lase sa-l asist la primul barbierit. Culmea e ca Andrei nu se inghesuia, ba dimpotriva: se tinea inca strans lipit de copilarie? Nu stiu.

Astazi l-am convins: am mers la baie, i-am aratat cum sa se sapuneasca, i-am dat o lama noua, smechera (atat de smechera incat eu, unul, n-am folosit-o) si … si-a ras mustata! In fine, parul ala de sub nas. I-am dat after shave, l-am invatat cum sa-si intinda obrazul si sa-si tuguie buzele pentru a creste suprafata de contact cu lama.

M-am simtit in al noualea cer!

Sincer, n-as fi crezut sa apuc sa-mi invat un copil cum sa se barbiereasca. Mi se pare „mai tare” decat orice doctorat! Ma rog, la mustata…:)

PS Alec a inceput si el sa se pipaie sub nas, doar-doar:)

… si aia de primavara, toamna sau iarna, de-altminteri:) – si asta-mi place nespus majoritatea timpului. Ce nu-mi place: nu-mi place sa tund iarba, sa tund copacii sau arbustii care dau in curtea vecinilor, sa strang rahatii cainilor (de asta se ocupa, ce-i drept, mai mult Ancutza), sa strang perele (zeci de kilograme!) si sa le arunc la gunoi in loc sa fac tuica din ele, sa „rack the leaves” si sa le strang in saci, sa plivesc buruienile din straturile de capsuni sau ceapa (nu ca asta as fi facut vreodata:), sa plantez toamna si primavara iarba doar pentru a constata ca a fost trifoi, sa ma cert cu politistii cand scapa un caine liber (mai exact, Vasile), sa spal cainii, sa-i duc la veterinar.

Ce-mi place: Imi place sa ma uit cum pica frunza, cum creste iarba, imi place sa merg la concerte in aer liber unde poti „dirija” cu un pai in gura, fara grija ca asa ceva „nu se cade”, imi place sa merg cu baietii si cainii in parc, sa vad ce coliba si-au mai facut in padure sau ce liana pe care te poti „da” ca Tarzan au mai gasit (parcul de langa noi e, practic, lipit de-o padure), imi place sa vad cainii fericiti, imi place cand avem „family movie night” sau „family game time” (si-atunci jucam Risk si ne injuram pe baze istorice), imi place cand ii vad pe baieti mesterind o zi intreaga te miri ce sanie cuplata cu patine cu rotile sau arcuri sau te miri ce, imi place cand ii vad dormind pe caini ca pe o perna, fara sa se socheze ca, cinci minute mai devreme, acelasi caine omorase o veverita sau un sconcs – ba dimpotriva, cand Ana, care mai da pe-acasa, in weekend, viseaza in continuare sa mearga in Europa, s.a.m.d.

Tanda pe manda, imi place viata mea la tara si ma gandesc cu groaza ca as putea fi nevoit sa o schimb.