…mangaierea rutinii
…stiu, in lumea de astazi, obsedata de nou si de schimbare, rutina a devenit un cuvant de ocara. Un cuvant de care te feresti, sa nu te contamineze, sa nu te imburghezeasca, e semn de batranete si de resemnare. Cum sa te lasi fermecat de farmecul discret al rutinei? (Nota: e ‘rutinii’ sau ‘rutinei’? – marturisesc rusinat, nu sunt sigur: capsuna, capsunii, cana, canii, deci rutina, rutinii?)
Ei bine, m-am surprins, duminica trecuta, la liturghie, facand tocmai asta: ma delectam, fara sa-mi dau seama, in rutina. Ma odihnea, ma magaia, ma cocolosea. Stiam cantarile, stiam ce va zice preotul, stiam cand sa ingenunchez, cand sa ma ridic, stiam cand sa ma inchin. Era o rutina, fara doar si poate, dar nu una care te macina, ci una care te incanta. O rutina care te-nveleste, ocrotitoare.
Nu e vorba aici doar de a urma un ritual savarsit de mai bine de o mie de ani, de instalarea in confortul unor gesturi care au girul a cateva zeci de generatii – desi e si asta, fara doar si poate. Era, pur si simplu, o rutina calda a acelei biserici, a acelui preot, a acelui cor. Daca n-ar fi fost asa, daca ar fi fost doar liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, nu as resimti – la fel ca toti enoriasii – absenta preotului nostru. La rastimpuri, cand preotul e plecat, vine un preot … supleant, ca altfel nu stiu cum sa-i zic. Aceeasi liturghie, alte „tabieturi”: corul ramane uneori in urma, alteori i-o ia, usurel, inainte, te surprinzi cantand cand altii tac, etc. Rutina s-a stricat. Ceva, undeva, scartaie. Intervine confuzia. Nu mare, dar confuzie.
Am realizat atunci, cu surprindere, ce importanta are rutina in viata mea de zi cu zi: sa fie cafeaua facuta cand ma trezesc, cititul in „privat(a)”, cafeaua de dinaintea fiecarui curs, masa de duminica, ingerasul copiilor, s.a.m.d. Sunt prea multe in doar 24 de ore pentru a le putea enumera pe toate aici. Orice disruptie in aceasta rutina imi creeaza o acuta senzatie de disconfort.
La mersul acasa, asisderea: e rutina mersului la Piata, la Brad, rutina Grajdiutului (pentru cunoscatori:), rutina unor crasme la Cluj, strada Napoca, s.a.m.d.
Culmea! Acest elogiu al rutinii, vine din partea unui om care n-are, in general, astampar. Un om care, macar de cateva ori pe an, simte nevoia sa o ia razna, un om care se simte bine calatorind in cele mai ciudate locuri si in cele mai ciudate conditii. Banuiesc ca e vorba aici de o nevoie de compensare. Pana si in Amazon, odata instalata tabara de pe Comejenes si instaurata rutina pescuitului de piranhas din zorii zilei, inaintea cafelei de dimineata, vanatoarea de noapte, s.a.m.d. m-am simtit mai bine. Rutina imblanzea jungla. O facea mai putin periculoasa, dar nu mai putin atractiva.
Imi place aventura cata vreme stiu ca va fi urmata de o rutina, fie ea cat de mica. (Rutina fumatului – horrible dictum, poate fi incadrata, macar partial, la aceeasi categorie.) Venirea lui Iisus, scandaloasa cum e, e urmata de o rutina (biserica).
Exista, dupa cum spuneam, doua categorii de rutini: rutina care macina si rutina ce mangaie.
Ce face diferenta dintre cele doua? (Iata un subiect ce merita dezvoltat.)
Filed under: Uncategorized | 10 Comments
blog de om 
Aline, io ţi-am mai zis într-un comentariu la …tablouri din jungla (I) – că, în esenţă, acolo aduci un elogiu stereotipului dinamic. Rutinei. Gestului automat. Cum zic Socrate şi calculatoriştii, daimon. O aplicaţie ce rulează neştiută în străfund, şi de al cărei rol nu-ţi dai seama decît dacă strici ritmul.
Vei vedea că, pe măsură ce îmbătrîneşti, propensiunea expediţionară se va atenua. Vei plănui ieşiri mai scurte, mai puţin ambiţioase. Şi nu pentru că ţi-ar fi teamă că nu te mai ţin picioarele, ci pentru că ai descoperit deja că rutina te ajută să vezi. Vei descoperi plăcerea speculaţiei în dauna acumulaţiei. Vei putea prinde peşte fără unelte. E şi asta o formă de resemnare, dar în acelaşi timp un gest generos. Îi vei lăsa pe alţii să-şi descopere ritmurile făcînd nemaivăzute, nemaiauzite.
„In mathematics you don’t understand things. You just get used to them.” (J. Von Neumann)
@ marius (1):) – incerci sa fii mult prea „cibernetic” pentru ce cred eu ca se intampla in mine. dar poate ma-nsel (evident, sper ca nu:)
@ marius (2): poate ai dreptate – poate ca nu. Pesti cu mana stiu sa prind de cand eram flacau. N-am incercat-o in Amazon, ce-i drept. Si nu sunt expert, dar i-am invatat pe baieti cum s-o faca.
@ davidv – dar daca incepi sa le intelegi cu adevarat numai atunci cand „get used to them”? daca Saint Exupery avea dreptate? Ai citit Citadela?
(1) Aline, automatismele SUNT procese cibernetice. Rămîne doar să le integrezi într-un tot, ce include şi trans-ciberneticul, pentru a le da un înţeles.
(2) Nu la pescuitul cu mîna goală m-am referit. Şi mîna e o unealtă. Referinţa era la gînd. La punctul de inflexiune, dincolo de care, caii verzi se re-internalizează şi se hrănesc, nu cu jar, ci cu gînduri, la rîndul lor, înflorite din gesturi rituale. Din dragostea de cuie, fără de care nu ar exista dragostea de corăbii. Asta, ca să păstrăm figuri de stil din registrul amicului Saint Exupéry.
Privite aşa, stadiul eretic de cai verzi eliberaţi, face trecerea de la rutina destructivă la cea înţeleasă.
@ marius (1) – nu ne-ntzelegem – a propos de cibernetica – ai cetit Logica Dinamica a Contradictoriului a’ lu’ Odobleja? Banuiesc ca da,
@ marius (2) aici ne intelegem perfect: dragostea de cuie.
Poate-ncep sa ma-nteleptesc datorita tie. Inapoi la St. Exupery!
<>
Asa ar fi logic, dar nu-i totdeauna adevarat.
Intr-un articol terminat recent am imbunatatit destul de semnificativ niste tehnici ale advisorului meu, si am demonstrat niscavai teoreme chiar interesante (macar dupa numarul si calitatea celor care au publicat rezultate partiale inainte noastra).
Dar faptul de remarcat, in contextul de fata, este ca nu intelegem cu adevarat ce se intampla, nici unul din noi. Pur si simplu, lucrurile functioneaza, pe alocuri in feluri nebunesti. Dar mi-ar placea sa ma lamuresc si de ce anume. 🙂
PS Citadela – inceputa de cateva ori, niciodata terminata.
davidv on noiembrie 23, 2009 said:
Nici nu ştii ce noroc ai! Aia e o carte fără început şi fără sfîrşit. O poţi deschide la orice pagină, şi ţi se deschide. Fiecare paragraf îşi e suficient. Conţine ADN-ul întregii lucrări, dar nu-l dezgoleşte niciodată complet. Îl intuieşti, e acolo, dar nu-l vezi. Cartea nu rezolvă probleme, dar rezolvă stări iscate de probleme. Are propria ei epistemologie. Familiară, dar indescriptibilă. Trans-logică. Nu o poţi prinde în planuri de lectură. E nefişabilă. Idei? Întotdeauna altele, niciodată în contradicţie. E cea mai coerentă Biblie a libertăţii.
@ davidv – Marius Delaepicentru are totala dreptate. Ii impartasesc entuziasmul. Citadela e singura carte pe care as fi vrut s-o scriu:)