…Mihnea Maruta (fostul redactor-sef al Cotdianului, pentru necunoscatori:) a lansat, de 1 Martie, un proiect dedicat femeilor. Ii spune I’magino, de la imagine, imaginatie, I’m a gyno… etc si presupune ca de la 1 pana pe 9 martie, in fiecare zi, un barbat sa scrie nu mai mult 2010 semne pornind de la fotografia unei femei necunoscute – fotografie aleasa de Mihnea. Provocarea era sa te transpui in acea femeie, sa-i dai un nume si o poveste – totul in 2010 caractere. Provocarea era, ca barbat, sa te transformi in femeie, in 2010 caractere. Printre participanti se numara Cezar Ioan, Costin Ilie, Traian Panghe, Costi Rogozanu, Comi (Florin Paravan), Dan Parcalab, Doru Pop, Viorel Ilisoi si, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista (dar primul in ordine alfabetica:), suprasemnatul.

Detalii despre proiect pot fi gasite pe blogul initiatorului:

http://mihneamaruta.ro/2010/02/28/proiectul-imagino/

Asta e fotografia pe care am primit-o joi…

…iar asta de mai jos e textul pe care l-am scris. Verificati, rogu-va, are EXACT 2010 semne/caractere:)

O precizare, totusi, pentru sufletele mai slabe de inger. Nu e exact ceea v-ati fi asteptat de „martisor” – nu e decat un text cu pretentii de literatura in contextul strict mai sus indicat pe care imi ingadui sa vi-l fac cadou. E, daca vreti, snurul rosu din martisor:)

Sangerari

 “Merde, Jean-Louis! Cum ai crezut ca pot inghiti asa ceva? Cat de proasta ma crezi?” Ridica ochii de pe scrisoare si ii pedepseste cu pleoapele facute pentru a putea privi mai bine pe dinlauntru, dincolo de lacrimi. Ochelarii de soare fac restul. “Cat de proasta  sunt?”

In Jardin du Luxembourg a venit vara – degeaba. Marie-Antoinette e tanara – degeaba. S-a descaltat si si-a intins picioarele pentru a arata lumii ca nu-i pasa – degeaba. Sangereaza pe dinlauntru. Nici la repetitiile din figuratia de la Odéon n-a putut ramane. Cum “Ma chérie”? Pe cine prosteste cu “ma chérie”-ul lui? “Crede ca n-am mai citit din astea?” Mda, dar alea erau altceva. Erau oficiale, cu antet, primeai refuzul prin posta, nu din mana portarului, a portarului, mon Dieu! Si de la cine? De la Jean-Louis, grobianul “du” Bretagne!

“Sapte pagini? Isi face practica de scriitor ratat pe mine, asta face! Ma foloseste pana la capat.”

Nu mai are rabdare. Rasfoieste paginile gandindu-se nu cum sa se razbune – pentru asta are timp – ci cum sa scape de durerea care se incapataneaza sa se transforme, coborand. “Parsiva durere”, se gandeste. O simte de cateva ore descolacindu-se lenes dimprejurul inimii, a plamanilor, facandu-si loc printre maruntaie, spre pantece.

Coboara pana cand nu mai e nici macar durere ci doar un fir de lichid fierbinte pe care cineva il trage tot mai grabit afara din tine, pentru ce? Deschide ochii, cu neincredere. Vederea picaturilor rosii pe coapsa stanga o imping in picioare, dar se opreste la timp. Cum ar putea? In Jardin, intr-o rochia special aleasa – “cat de proasta sunt?” – Marie-Antoinette sangereaza pe dinafara si nu se mai poate ridica de pe scaun. Nu, nici un Jean-Louis, doar rusinea. Si-atunci vede cuplul de la marginea parcului. Face semne, striga, o vad.

O femeie va ajuta intotdeauna o alta femeie, chiar daca pentru asta isi va trimite mai intai iubitul sa vada ce vrea de fapt tanara disperata in rochie albastra, chiar si atunci cand o sangerare o va inlocui pe cealalta.

…desi, sincer sa fiu, incepusem prin a ma gandi sa scriu ceva despre diferenta dintre „blogul de casa” si „blogul de platforma”. Dar acest subiect poate si merita a fi plasat intr-un context mai larg.

Sa termin mai intai contextul „meschin” – cel al diferentelor dintre cele doua categorii  de bloguri.

Cand m-am apucat de ziaristica am stiut de la bun inceput la ce ma inham. Gazetaria nu e literatura – ca de aia ii zice „jurnalistica”. Am ras de nenumarate ori alaturi de colegi despre faptul ca in ceea ce scriem noi astazi isi vor impacheta maine oamenii cartofii. Sau pestele. Sau pantofii. Ce vremuri! Ce glume! Aveam cu totii macar senzatia ca scrisul nostru reprezinta ceva „pentru o zi”. Mai nou, am inceput sa realizez ca, de fapt, „o zi e lucru mare”. In vremurile de astazi, 24 de ore nu e putin lucru. E un record.

Pe platforma Voxpublica traficul e mare – uneori incredibil de mare. Tentatia de a ramane in top e, prin urmare, la fel de mare. Nu, nu e vorba de bani (inca n-am luat nimic de-acolo, iar cand voi lua vor fi bani de … tutun de pipa – daca! E vorba de un orgoliu al bloggerului. In cazul meu cel putin, situatia este, inca, sub control. Nu scriu niciodata doar de dragul de-a face trafic si n-am ambitii mai mari decat aceea de a ramane in top 10. Cand vad insa ca am scazut sub pozitia a sasea, incep sa ma agit. Scriu ceva. Si nu-mi place.

Banuiesc ca, intr-o masura mai mica sau mai mare, toti bloggerii vox fac cam acelasi lucru (Gutza, daca citesti, felicitari sincere, fara gluma, si ai vreo parere in calitate de lider?:) Ceea ce vroiam sa spun, de fapt, e ca, din aceasta cauza, postarile se succed intr-un ritm ametitor. Succesul lor dureaza cateva ore – si acelea doar daca sunt bine alese. Dupa care sunt „sufocate” de postarile care vin deasupra si nimeni (sau aproape nimeni) nu mai are timp sau chef sa le „dezgroape” de-acolo. 24 de ore? Vise taica, vise, laturi pentru pasarele, vorba lui Shakespeare. Bataia pestelui se da in primele trei-patru ore, hai cinci sau sase daca postezi in crucea noptii sau la mijitul zorilor (dar atunci traficul e scazut:).

Iar aici nu e vorba de Vox, voxul e doar un exemplu – aici e vorba despre o tendinta generalizata a lumii in care traim – ca moderna nu-i mai pot zice. Ideea acestei platforme (bravo, Dragos:), e parsiv-geniala pentru ca ea corespunde nu neaparat modernitatii, ci structurii umane, facuta pentru a alerga neostoita dupa un morcov care, o stie dinainte, nu ii va fi niciodata de ajuns, pentru ca intotdeauna se va gasi un morcov mai proaspat si mai mare care abia asteapta sa fie inhatat. [Diferenta dintre modernitate si clasici – evidenta la Hobbes – e ca primii refuzau sa se multumeasca doar cu aceasta evidenta – desi o recunosteau – in vreme ce ultimii, mai obositi, au ajuns la concluzia ca alergatul asta dupa morcov e, in fapt, mai odihnitoare decat saltul necontenit dupa o transcendenta ce nu poate fi atinsa. Nu credeti ca Cervantes a scris intamplator Don Quijotes in secolul al saptesperezecelea? Aici ar fi multe de spus. Chestie de ambitie si de pretentii.] Dar asta e deja o alta poveste:)

Blogul de casa, insa, e altceva. Aici iti poti ingadui absente de zile, aici textele tale vor fi citite si recitite (probabil) de cativa oameni. Oameni, in general, la care tii. Care conteaza. Aici poti face, la o adicatelea, chiar si literatura. Blogul de casa e odihnitor.

Si uite-asa am descoperit gaura de la macaroana: sunt facut in asa fel incat trebuie sa le fac pe amandoua. As putea pretinde ca sunt altfel, dar sunt prea batran pentru a incepe tocmai acum sa ma mint. Aici nu mai e vorba doar de bloguri – de casa sau de platforma. Aici e vorba despre un pattern care se manifesta de la medicina/filosofie, ziaristica/literatura, cariera univesritara/cariera media, Romania/USA, credinta/practica … s.a.m.d. As putea continua asa mult si bine, cu exemple din ce in ce mai picante, dar sa ne reamintim ca, desi e un blog de casa, nu e, totusi, un blog de dormitor:)

Sunt la rascruce. Am fost la rascruce. Si voi muri, fara doar si poate, la rascruce. Asta ma nelinisteste putin:) – pentru ca habar n-am in ce parte va inclina balanta.

Dar nici macar asta nu e subiectul blogului de fata. (Ati citit pana acum degeaba!:) Traitul asta „si-si” – de unde, poate, si obsesia mea impotriva compromisului – prezinta multiple dezavantaje practice. Cata vreme vrei sa le faci pe toate – si sa le faci bine – sanse sunt ca vei sfarsi facandu-le pe toate destul de prost: nu voi fi nici un dramaturg sau scriitor faimos, dar nici un ziarist de top; nici universitar de varf, dar nici explorator de consemnat in istorie. S.a.m.d.:)

Intr-un plan si mai concret, voi debusola intotdeauna lumea din jur care nu va mai sti in ce cutiuta sa ma plaseze si va sfarsi frustrata: ce fel de om e asta care se uita la desene animate, bea bere in loc de vin si citeste Platon cu aceeasi placere ca si un Playboy [precizare: asta a fost artificiu retoric; chiar NU imi place Playboy si nu am mai citit vreunul de vreo 20 de ani] Ce fel de om e asta care merge pe Amazon si la Harvard, se scobeste in nas in vreme ce asculta deopotriva Chopin, Tudor Gheorghe si Stratan?

Vi se pare ca e amuzant? Ei bine, nu e.

Daca sunt frustrant pentru cei din jur, pentru mine, va rog sa ma credeti, e indoit de frustrant. Am ajuns la constatarea ca, din acest punct de vedere, ma inteleg cel mai bine cu … param-pam-pam … politicienii romani! Dar ma inteleg cel mai bine pentru ca ei isi imagineaza ca sunt unul de-al lor. Ca faptul ca astazi il critic pe X pentru ca maine sa-l laud e semn ca sunt „unul de-al lor”, cand de fapt e un semn de constanta a principiilor.

De vreun an si mai bine incoace am avut norocul (sau ghinionul?:) sa intru in corespondenta cu un numar destul de mare de ceea ce in Romania poarta numele de „intelectuali publici”. Am avut cu mai toti o relatie excelenta cata vreme parerile lor coincideau cu ale mele si puteam fi, asadar, plasat „intr-o tabara”. In clipa in care m-am abatut de la „linie”, am devenit, peste noapte, un „dusman”, un „tradator” – si, atentie! – nu ma refer la intelectualii despartiti de diferente ideologice sau politice, ci la cei care fac, teoretic si practic, parte dein aceeasi tabara.

Am fost (sunt in continuare) socat. Nu va imaginati ca ceea ce vedeti pe Voxpublica ar fi altceva decat varful aisbergului. Sunt schimburi de emailuri in care am incercat sa aduc daca nu la impacare, macar la aceeasi masa, doi oameni (multi „doi” oameni). Oameni pe care, cand ii citesti, iti imaginezi ca sunt campioni ai pluralismului si dezbaterii, dar care se impiedica de orgolii in asa hal incat iti lasa un gust amar in gura. Refuza sa vorbeasca unul cu altul. Vorbesc prin intermediari – sa zicem Fumurescu, daca tot e la rascruce – un Fumurescu pe care-l injura amandoi, pentru ca-l suspecteaza de „tradare”.

Obosesc uneori. Ca norocul, nu ma tine mult. Cand esti la rascruce esti condamnat la neodihna. Ce sa faci? Iti duci, in definitiv, crucea.

…”mai ‘nalt e-n sine cugetul sa-nfrunte/Sagetile si prastiile soartei?/Sau mari de suferinte strabatand/Sa curme totul bland?/Sa mori. Sa dormi. Sa dormi si sa visezi – aici e aici„. (Hamlet, in cazul in care n-ati recunoscut:) – traducatorul, spre rusinea mea, imi scapa – Doinas?  Nu bag mana-n foc.)

Vorbim asadar despre alunecarea in somn. Despre alunecarea in somn atunci cand vrei sa dormi. Cand ti-o doresti din tot trupul, cand fiecare fibra, fiecare celula din corp iti urla „somn!” Pauza. Respiro. Relache.

Spui „Ingerasul”, te speli pe dinti, te bagi pat. Degeaba. Nu vine. Somnul nu vine. Femeia se lipeste de tine. Frumos ar fi sa o imbratisezi. E calda, insa, or tu vrei racoare. Asa ca te desprinzi cat mai duios cu putinta, dai la parte patura, plapuma, te uiti la ceas. Cifrele sunt verzi, noaptea e tanara. Le iei la rand pe toate pe care le-ai facut bine si pe toate care le-ai facut rau. Incepi cu cele mai proaspete, de saptamana asta. Cifre verzi, noapte tanara, le epuizezi si pe astea si treci la faza urmatoare care curpinde intreaga viata. Recapitulezi tot ce e de recapitulat: acolo am facut bine, acolo am facut rau. De cele mai multe ori ai facut rau – asta nu ajuta.

Iti incrucisezi mainile pe piept, degetul mare lipit de degetul mare, spuma marilor, vor fi zicand si aia cu yoga si energia ceva, nu s-or fi caznit mii de ani chiar degeaba. Degeaba. Nu adormi. Intri si iesi din somn ca un stergator de parbriz. Te gandesti ca esti mort. Degeaba. Te gandesti ca esti viu. Degeaba. Cifre verzi, noapte tanara.

Te ridici din pat, faci un pisu, bei un ceai rece, te pui in pat. „Ba, tre’ sa dorm , ca maine am  de predat!” Privesti tavanul. Iti iubesti nevasta. Iti recapitulezi inca o data viata, pe puncte. N-ai ratat nimic. Nu ajuta. Te gandesti: „si ce? maxim ce se intampla daca nu adorm?” Copiii dorm. Cainii dorm. E ca-n gradina lui Ion, te pufneste rasul si iti sare somnul.

Undeva, pe la momentul asta, da peste tine Bradul. Da peste tine Clujul. Dau peste tine si liceul si facultatea. Dau peste tine si n-au nici o mila. Prieteni si iubite si parcuri si castane – ti se pravalesc toate in cap. Zambesti, pe jumatate adormit – pentru ca stii ca esti pe jumatate adormit. Te invarti prin Liceul Industrial Avram Iancu si pe holurile UBB. Iti misti piciorul mai la dreapta si misti un caine. Cainele ofteaza in somn. Tu oftezi in trezie. Toata lumea e multumita. Adormi.

Suna ceasul.

…este ca nu va-ti gandit ? La somn? Somnul e un fel de negativitate. Un fel de lipsa, de aceea nimeni nu pare sa-l bage in seama. „Mi-e somn” nu ridica sprancenele. Asa ca ma gandesc cat se poate de serios la subiectul asta. Subiectul asta impartit (precum compromisul) in trei capitole: (1) alunecarea in somn; (2) somnul propriu-zis, cu visurile lui cu tot; (3) iesirea din somn – de altfel, de aci mi-a si venit ideea.

Contribuiti, asadar!

…that one day cainii mei se vor juca nu doar cu copiii Porter-ilor, ci si cu vecinul meu ala care-l uraste pe Vasile:) Evident, n-a fost sa fie. In lipsa de altceva mai bun, omul s-a dus la notar si a dat o declaratie sub propria raspundere ca Vasile ar fi latrat (si trezit din somn) in 16, 17, 18 si 21 decembrie. Daca mai punea o singura zi in plangere il puteam vari la declaratie mincionoasa, pentru ca pe 22 decembrie am dus toti cainii la „hotel” pana dupa Craciun. Asa, am primit o amenda de 100 de lei de la Animal Control. Cu Jeff, ofiterul de la AC am ajuns sa ne cunoastem destul de bine, dat fiind ca bietul e obligat sa-mi faca o vizita de fiecare data cand vecinul face cate o plangere. Si, credeti-ma, face des. De data asta, Jeff insusi m-a sfatuit sa fac contestatie (appeal), altfel risc sa ma trezesc cu astfel de amenzi din doua in doua saptamani, sau mai des. Mi-a trimis chiar toate plangerile pe care le-a inaintat de-a lungul timpului vecinul: vreo 17 in ultimii doi ani, pentru a putea demonstra ca nimeni altul dintre vecini nu s-a aratat vreodata deranjat de latratul lui Vasile. In plangeri era limpede ca omul l-ar vrea pe Vasile afara cu totul („removed”) – din fericire, dupa cum suna raspunsul oficial, „in Indiana cainele e considerat proprietate privata si nu poate fi ‘removed” decat daca devine pericol public” (ceea ce e putin mai greu de dovedit).

Asa ca am pornit la lupta pentru drepturile lui Vasile, ale mele, si ale tuturor proprietarilor de caini de prin imprejurimi. M-am simtit ca Martin Luther King. Am fost programati pentru „audieri” la comisia care apartine de primarie – iar cum acestea se tin doar o data pe luna si trebuie anuntate cu doua saptamani inainte, ne-au programat pentru februarie. Astazi, mai exact. Zic „ne-au”, pentru ca aceste audieri se petrec in prezenta ambelor parti.

La „tribunal”, sase femei, care mai in varsta, care mai putin. I-au oferit cuvantul vecinului. Rastit, omul a hamait ca ar trebui sa inceapa cu mine, cata vreme eu i-am contestat plangerea. „Asa, baiatule„, mi-am zis in gand, „arata-le ce poti„. Si-am inceput sa explic cum m-am priceput mai bine. N-am ratat nici otravirea lui Vasile, nici cheful la care a incercat sa mi se pise pe casa, nici injuraturile. M-am straduit sa fiu calm, metodic si rational. M-am intrebat retoric cum poate un singur caine deranja un singur om intr-o comunitate plina de oameni, copii si caini. In fine, n-o mai lungesc. Cand i-a venit randul, omul a avut o noua izbucnire, in care a amenintat ca-mi „va inchide si mie gura„. Doamnele s-au uitat in hartii, eu m-am uitat in tavan. Cam la punctul acela, cred, si-au dat seama cu cine au de-a face. Speriat, s-a mai calmat si-a adoptat un ton plangacios. S-a vaitat ca, din cauza cainelui, a ajuns de cateva ori la medic si i s-au prescris medicamente pe care a platit 65 de dolari. Eu am replicat spunand ca pe mine Vasile m-a costat mult mai mult decat atat. A scos un laptop pe care era inregistrat Vasile latrand – ghinion, insa, era noapte, Vasile nu se vedea, doar se auzea. L-am mai intrebat inca o data: deci numai Vasile te deranjeaza? Nici unul dintre ceilalti doi caini, care latra si ei? Nici unul dintre cainii altor vecini? Nu, doar Vasile. QED

Mi-am dat seama atunci ca e vorba de o relatie precum Ahab cu balena alba. A incercat sa-l omoare, n-a reusit, s-a speriat cand politistii l-au informat ca-n cazul in care e dovedit infunda puscaria (pe-aici asta intra la fellony), asa ca a renuntat la otrava. A luat-o, insa, ca pe o infrangere personala. Ca omul era cu capul, ne era limpede de la inceput. Dar auzindu-l ca a fost si la medic, banuielile mi s-au confirmat. Ar fi trebuit, probabil, sa simt oaresce simpatie. N-o sa va mint. N-am simtit. Rezervele de simpatie mi s-au epuizat de multisor, cam de pe la a zecea vizita a politiei.

N-o mai lungesc. A urmat cross-interogation, la care fiecare doamna si-a dat cu parerea cum ar trebui plimbat cainele, scos la nevoi, educat, etc. Le-am explicat ca am facut cam tot ce era omeneste posibil (inclusiv obedience lessons) dar ca, uneori, mai scapa. Pentru asta imi asum responsabilitatea. Dar acuzatiile ca ar latra ore in sir cand e pe lant sunt total nefondate. Aici nu am ce sa recunosc. Vecinul a facut, la un moment dat, greseala sa admita ca de vreo trei saptamani n-a mai fost deranjat de caine. Atat i-a trebuit unei doamne din juriu: Ce anume am facut in ultimele trei saptamani? Doamna, n-am facut nimic deosebit. Ba nu, ca trebuie sa fie ceva deosebit, din moment ce omul recunoaste ca nu a mai fost deranjat. Haide sa identificam cauza pentru a o putea perpetua.

Si-atunci nu m-am mai putut abtine. „Ma’am„, i-am zis cat mai suav cu putinta, „poate ca nu am facut eu nimic deosebit. Poate ca doctorul si medicatia aia sunt responsabili pentru acest miracol„. Ahab s-a uitat la mine gata sa-mi sara de beregata. Eu l-am privit cu indiferenta balenei albe.

Dupa mai bine de o ora de discutii, n-am primit amenda. Deocamdata. Sunt convins ca batalia nu s-a incheiat aici. Visul, insa, traieste in continuare:))

…stiu ca n-ati mai avut somn de cand ati aflat ca antropologul caruia i-am zis Stefania a disparut undeva, prin Peru. Ei bine, dormiti linsititi – Stefania e bine, a coborat cu vaporul pana la Iquitos, s-a intalnit cu Aukcoo si urmeaza sa plece in jungla intr-o saptamana. E entuziasmata. E exact ceea ce se astepta – adica mai mult decat visase!

Si mie mi s-a luat o piatra de pe inima. E plina lumea de cai verzi! Si inca n-a baut ayahuasca:)

…haideti sa va plictisesc putin. Daca in secolul al XVII-lea francezii folosesc constant compromisul cu sens negativ, in vreme ce pentru englezi e aproape o virtute, explicatia se gaseste – zic eu – intr-o diferita intelegere a reprezentarii. Pentru a intelege, insa, reprezentarea, trebuie sa coboram in timp ceva mai mult. Pe la 1150, Biserica Catolica introduce formal conceptul de forum internum si forum externum. Individul, in „intunecatul ev mediu” era, in realitate, cu mult mai sofisticat decat amaratul de om modern: era bi-dimensional. Dupa cum biserica avea doua dimensiuni – trebuia sa salveze sufletele fiecarui individ, dar sa ii si incorporeze pe toti intr-un tot organic („individum” in latina scolastica era „de-nedivizatul” dar si „fiinta-asa-cum-este”, id-entitas; nu puteai avea o identitate daca nu erai identic cu un model ideal), asa si omul. Era si dupa chipul lui Dumnezeu (deci identic din acest punct de vedere cu oricare alt om) si unic in ochii lui Dumnezeu. In forum internum, erai unic si de neinlocuit. Aveai o relatie personala cu Dumnezeu („persona” = masca, dar o masca ce dezvaluie adevarata identitate – de unde si Persoanele Sfintei Treimi. Fiul reprezinta Persoana Tatalui) iar Biserica n-avea „jursdictie” asupra acestui forum – era accesibil doar prin confesiune. Dar mai era si-un forum externum in care erai unic pentru ca erai membru al unei comunitati (universitas) – nu e intamplator ca tot pe atunci (sec XII) apar numele de familie, care te situeaza intr-un context: erai brutarul, ala din Dabuleni, nepotul popei, etc. Insemnele heraldice – te individualizeaza pe campul de batalie dar te si plaseaza intr-o anume ierarhie sociala (esti, sa zicem, Lancelot, dar esti Lancelot pentru ca esti mai intai de toate un cavaler al Mesei Rotunde, in slujba regelui Arthur – povestea cu nevasta e de chilim:). In forum externum unicitatea implica si nu egalitate – in acelasi timp. Ochiul e egal cu degetul mic de la picior, in sesnul ca sunt amandoua parti ale corpului si-n sensul ca nici degetul mic nu poate face ce face ochiul, dar nici ochiul ce face degetul mic. De aia zice Fericitul Augustin (la catolici e sfant, la ortodocsi, doar „fericit” – pe buna dreptate as zice, e prea rational, pentru gusturile ortodoxului:) ca-n Orasul lui Dumnezeu nu exista invidie. Cum si de ce sa invidieze ochiul degetul mic de la picior (sau viceversa)? Aici, in forum externum, comunitatea (universitas) te poate judeca si pedepsi.

Dialectica asta dintre forum internum si forum externum se strica pe la jumatatea secolului al XVI-lea. Pe scurt, incepe criza modernitatii – si oamenii sunt fortati sa aleaga: francezii aleg forum internum si individualismul centripet, englezii aleg forum externum si individualismul centrifug. Si mai pe scurt, asa se ajunge la reprezentarea „vointelor individuale” si democratia reprezentativa care-i dispera cam pe toti francezii destepti (ba chiar si pe cativa englezi atipici) de prin secolul al XVIII-lea incoace. Zic io.

Io, care am un blog pentru forum internum si unul pentru forum externum. Si ma ocup mai mult de cel „externum”:)

Pare-se, insa, ca mai sunt si altii de acord cu mine:) (aci vroiam, de fapt, sa ajung – la momentul in care sa ma umflu in pene:). Paul Rahe (dati-i un Google) gaseste teoria „fascinanta” si zice ca sunt „on to something big„. Se ofera sa-mi puna o vorba buna daca vreau sa public o carte la Cambridge sau Yale (pe bune!). Cei de la European Journal of Political Thought (revista aia unde publica Skinner si cam tot ce inseamna istoria ideilor, Cambridge si Oxford) imi vor publica un articol pe tema asta. Zice anonimul reviwer: „This is an erudite and suggestive paper that has much to recommend it… It is impressive in its learning, generally well-written, and potentially important in its implications.” Si asta o zice un englez de la mama lui despre un paper scris de un roman din Brad (liceul industrial Avram Iancu, in cazul in care ati uitat:), care habar n-avea pana acum cativa ani despre istoria Angliei dar isi permite s-o analizeze si sa mai traga, in trecere, si-o sapuneala democratiei britanice:)

Se cheama ca n-am pierdut ultimii ani din viata chiar de pomana:)

…pentru necunoscatori, expresia „remuscatura duhului launtric” vine de la traducatorul roman al romanului Ulysses, a’ lu’ James Joyce. Spre rusinea mea, la vremea respectiva nu ma interesau traducatorii, iar acum, la aceasta ora, imi este imposibil sa-i aflu numele. Sau nu? Stati, ca incerc… Am reusit! (Traiasca Google – a propos de amenintarea retragerii din China, dar asta e deja un alt subiect.) E … Mircea Ivanescu! Jos palaria! Traducerile, in general, sunt o opera aproape sisifica, pe care nimeni nu o baga in seama. Dar sa traduci Ulysses… Sa traduci Ulysses in numai doisprezece ani? Nu imi ajunge viata sa le multumesc acestor oameni nebagati in seama…

In fine, revenind, aici este vorba, paradoxal, despre prea-mult-bagatul-in-seama al unui blog. Stiu ca orice gest presupune responsabilitate. Stiu asta. Stiu asta cand imi aprind pipa, cand imi beau berea, cand imi invat fata sa conduca, cand imi invat baietii sa traga cu pusca sau cu arcul, sa inoate, sa faca focul, sa manuiasca toporul sau cutitul. Stiu. Cand predau, ce predau, cum predau, stiu ca toate astea au undeva, cumva, un impact. (In treacat fie spus, e incredibil cum o vorba aruncata „intr-o doara” de catre un adult te poate marca pentru o viata intreaga – eu am o colectie intreaga; pe de alta parte, daca iti petreci intreaga viata cantarindu-ti fiecare vorba, gest, miscare – risti sa obtii opusul. Exista retete? Nu, si asta e farmecul. – Nota notei: incep sa sun precum Paul Coehlo:))

Stiu ca ce scriu are un impact: mai mic, mai mare, dar are. Viata mea a luat-o razna de nenumarate ori datorita (din cauza?) unor intalniri sau replici intamplatoare. Eliade, pare-mi-se, zicea in Jurnal ca orice om, uitandu-se in spate, e silit sa recunoasca faptul ca intreaga viata i-a fost determinata nu de ceea ce a facut, ci de „accidente” care, pe termen lung, incep sa capete un sens. O noima. (Iar aceasta constatare vine de la Eliade, un om care si-a planificat viata inca din tinerete…) Ii dau dreptate: „marile mele realizari” – toate! – de la iubiri la casatorie, de la casatorie la copii, de la scoli la continente sau slujbe, , de la filosofie la ziaristica si de aici la filosofie, de la prieteni la idei – toate au fost „intamplari”… Mi-am asumat responsabilitatea.

Dar blogul? Blogul? Da, blogul! Dupa cum spuneam pe la inceputurile acestui blog facut cadou de catre Laura si Ana (multumesc?:)), blogul se poate dovedi, la o adica, un cadou otravit. Si asta pentru ca e … neclar. Statutul blogului nu e nici cel al e-mailului, dar nici cel al textului publicat intr-o carte sau intr-o revista. E intre, ca fata saracului din poveste (stiu, am mai zis-o, e pe internet, n-am primit drepturi de autor pentru asta:): nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum.

Orice scriitura influenteaza. Mult, putin, cat de o injuratura sau o ridicare din sprancene, dar o face. Una e, insa, sa ai drept feed-back „intalnirile cu cititorii” la biblioteci judetene sau lansari de carte si alta e sa ai aceste intalniri zilnic, pe blog. Pe blog  nu stii, de cele mai multe ori, cu cine vorbesti (bine, blogul asta e o exceptie – sau era – pana mai adineauri ii cunosteam, fie si doar prin scris, pe multi dintre comentatori; in ultimele zile nu mai sunt sigur; s-au spart niste zagazuri – de ce acum? habar n-am). Nu stii cu cine vorbesti, dar esti, cumva, legat de el la un nivel mult mai intim decat „cititorul abstract”. Poate asta n-are fata, dar are un nickname (cognomes).

Am scris pe blog despre Amazon. Am scris cu drag, am scris cu pofta, am scris ca si cum mi-as fi scris mie, celui de acum vreo 30 de ani. Si unii oameni s-au entuziasmat. De atunci, am fost contactat de vreo cinci persoane/grupuri din Romania care-si planificau sa treaca sau sa petreaca timp prin jungla Amazonului. I-am sfatuit cum m-am priceput mai bine. [Nota: Poate cel mai miscator text a fost cel al unei doamne din Bucuresti care credea ca sunt bucurestean si vroia sa-i faca sotului o supriza de ziua lui de nastere; sotul visase o viata intreaga sa coboare Amazonul, dar i se paruse imposibil; iar aceasta sotie – nu stiu cati ani au nici unul, nici celalalt, ea e judecatoare in Bucuresti, sper ca nu spun prea multe – dorea sa-i faca sotului o bucurie: uite ca se poate! Ma invita la orice restaurant din Bucuresti doar pentru a-i spune sotului ca „se poate”. Asta m-a induiosat.]

Revenind. Ultima intrebare a venit din partea unui antropolog roman – sa-i zicem Stefania. M-a intrebat ce sa faca, unde sa se duca, pe cine se poate baza, pe cine  nu, etc. I-am spus, cum m-am priceput mai bine. Mi-a multumit si a plecat singura, promitandu-mi ca-mi va scrie la prima ocazie din Peru. La prima ocazie. Cum ajunge in Peru. A plecat acum sapte zile. Nu mi-a raspuns.

La oras, in Peru, exista internet la tot pasul.

…wekendul asta am avut doua idei: una, foarte probabil, cat se poate de stupida, cealalta, la fel de probabil, cat se poate de importanta – o idee care mi-ar putea da de lucru de aici si pana la sfarsitul vietii…

Ideea probabil stupida e de fapt o intrebare si mi-a venit in vreme ce faceam gratarele de weekend. Placerea gratarelor de weekend a aparut hat, vreo 8 ani in urma, pe cand eram inca in Columbia, in Village. Munceam si invatam noaptea, mergeam la scoala si invatam ziua. Sambata si duminica luam pauza. Scoteam un gratarel mic in fata apartamentului, faceam gratar, ma uitam la copaci, imi odihneam privirea pe ei, beam bere si ma simteam cat se poate de bine. Cand am ajuns la casa, am luat un gratar mai mare, dar placerea a ramas aceeasi. Tot pe copaci imi odihnesc privirea, tot bere beau. In fine, revenind: ma uitam cum sfaraie carnea pe gratar si din senin din iarba verde m-am gandit ca, parca, maimutele nu sunt carnivore. Am verificat ulterior – nu sunt. Mananca insecte, dar nimeni n-a ademenit vreo maimuta cu vreo ciozvarta din carne de pui. Ce m-a apucat? Nu stiu. Nu am nici o obsesie cu evolutionismul, nu ma straduiesc sa-i gasesc nod in papura, nu citisem nimic, nu auzisem nimic in legatura cu subiectul, era o banala zi de sambata, ca atatea altele, in care faceam niste gratare. Cum spuma marilor functioneaza creierul asta? Odata insurbata intrebarea, n-am mai putut scapa de ea.

Cum vine asta? – m-am intrebat. Daca noi ne tragem din maimuta, daca ADN-ul uman e 98% identic cu cel al cimpanzeilor, cum se face ca noi suntem omnivori, iar ei nu? Ar fi ca si cum zebra ar fi ierbivora, dar calul omnivor. E vorba aici de un intreg set de enzime, de un sistem digestiv altfel croit, samd… Am cautat raspunsuri – nu am gasit. Si de atunci (samabata) ideea asta nu-mi mai da pace. Banuiesc ca raspunsul e clar, ca n-am fost primul care si-a pus o intrebare de bun simt, dar pana nu aflu raspunsul nu pot avea odihna. Ma poate ajuta cineva?

Ideea „desteapta” e prea complicata pentru a fi expusa aici, dar are legatura cu forum internum si forum externum, cu Unul si Multiplul, cu self-perceptia individului si cu paralela, aparent demodata, intre individ si polis (care, mi se pare, nu e chiar atat de demodata pe cat am crezut). In fine, dupa cum spuneam, asta e o idee la care se poate „sapa” o viata intreaga si mi-a venit in vreme ce faceam … pisu. Multe idei bune sau relativ bune mi-au venit in aceste circumstante cel putin – cum sa le spun? – nepotrivite:)

Ceea ce m-a facut sa ma intreb: Cum vin ideile? De unde ne vin ideile? De ce ne vin ideile? Par intrebari stupide, stiu, dar eu, unul, inca nu le-am gasit un raspuns satisfacator. Un lucru stiu sigur: nici o idee nu mi-a venit atunci cand m-am scremut. Nu s-a intamplat niciodata sa vreau sa am o idee si ea sa-mi vina. De unde se vede ca, macar in cazul meu, legatura dintre vointa si ratiune nu functioneaza in dublu sens.

Stefan Odobleja, in Psihologia Consonantista, sustine ca creativitatea se poate nu doar stimula, dar poate fi invatata de-a dreptul, aproape de la zero. Totul, zice el, se reduce la obisnuinta de a te plasa in starea de spirit potrivita – „the right state of mind” – o idee preluata ulterior cu mare succes (financiar) de toti guru astia al succesului de care e plin targul. Si Socrate si Platon insista pe importanta educatiei, a disciplinarii mintii, si totusi, atat unul cat si celalalt recunosc ca ideile „te pleznesc” cand te astepti mai putin. Cand pe Socrate, bunaoara, il palea cate o idee, putea ramane nemiscat ore intregi, pierdut in contemplatie, in mijlocul strazii. Iar Plato, in Scrisoarea a VII-a vorbeste despre „revelatia” ideii ca un soi de experienta mistica.

Sherlock Holmes, parca, canta la vioara. Altii asculta muzica. Altii se uita la desene animate. Nici o logica, nici o coneziune evidenta.

Deci: cum (va) vin ideile? Ma poate ajuta cineva? Orice confesiune e folositoare.

…habar n-am cati dintre cetitorii acestui blog ‘de casa’ il citesc si pe celalalt – de pe voxpublica. O parte stiu ca o fac, despre cealalta parte nu am idee (si nici nu vreau sa aflu:). Reiau, asadar, pe scurt, pentru necunoscatori, istoria din ultime zile de pe voxpublica, pentru a putea ajunge unde vreau, de fapt, sa ajung (sic:).

Deci: apare pe voxpublica la captcha (parca asa ceva-i zice dreptunghiului aluia virtual unde trebuie sa scrii ceva pentru a te ‘autentifica’ – nu-mi cereti detalii tehnice ca nu cunosc) solicitarea de a scrie nu litere sau numere fara sens, cum era obiceiul (gen Asf34Hgt) ci fraze cu sens: „Noi vrem respect”, „Salvati pianele”, „Invidia e buna”. De primele doua stiam ca sunt sloganurile unor campanii ale Realitatii si, aveam sa aflu ulterior, ala cu invidia e slogan la MoneyExpress – parca. Oricum, n-are importanta. Am fost revoltat de obligatia de a scrie ceva – orice – pe o platforma declarat libera si m-am revoltat pe blog. S-a dovedit ca ideea ii apartinea lui Dragos. Dragos e prietenul meu si, dupa doua zile de framantari, cand avalansa internautica o luase deja razna (care cu furci, care cu topoare:), s-a declarat invins si a renuntat la idee.

Astea sunt faptele. Acu’, interpetrarile:) Trebuia sa-i scriu lui Dragos un email mai inainte? Fara doar si poate – problema s-ar fi rezolvat, poate, doar poate, fara a o tari prin public si fara a-l discredita pe Dragos (ce i-au auzit urechile si/sau i-au vazut ochii zilele astea – mi-e si mila…) Dar si ce mi-am auzit eu de la Ancutza, dupa ce a auzit ce-am facut…:) In fine, ceea ce ma intereseaza acum e granita asta perversa dintre public si privat care e blogul (ceea ce am mai scris, daca va mai amintiti, si la inceputurile acestui blog). Odata ce e vorba de o sufragerie, cum sa eviti patrunderea in dormitor? Si unde incepe dormitorul si se termina sufrageria? Nici Dragos nu mi-a raspuns (in prima instanta) pe email, ci pe blog. Drept pentru care m-am simtit nevoit sa (re)raspund asisderea. A iesit o mini-avalansa media. (Nu va mai tin cu sufletul la gura – am vorbit mai apoi si pe direct, in „intimitatea” emailului; ha! a ajuns emailul sa fie intim…)

Altfel spus: pe blog se presupune ca esti sincer. E personal, e masca (persona), dar una care dezvaluie adevarata esenta (ca la persoanele Sfintei Treimi). Cat dezvaluie? Cat se cuvine sa dezvalui pe blog? Si cum sa mai dai inapoi cata vreme ai deschis cutia Pandorei? Cum o mai inchizi? De data asta am inchis-o, cumva. Dar data viitoare?

Va spun: blogurile astea sunt un joc de-a grenada cu siguranta scoasa, grenada pe care o pasam de al unul la altul. Mai devreme sau mai tarziu va exploda in poala cuiva. Partea tragica (etimologic, tragedie vine de la „vaitarea caprei” – aveau vechii greci un soi de festival al lui Dionisios, la care sacrificau cate o capra, recitau si dansau, asa au ajuns la tragedie – de la o capra:) e ca nu mai putem da inapoi. Cale de intors, ca si cu atatea altele, ca si cu muscatul din marul cunoasterii binelui si raului, nu mai exista. Grenada e amorsata: pazea!