…Mihnea Maruta (fostul redactor-sef al Cotdianului, pentru necunoscatori:) a lansat, de 1 Martie, un proiect dedicat femeilor. Ii spune I’magino, de la imagine, imaginatie, I’m a gyno… etc si presupune ca de la 1 pana pe 9 martie, in fiecare zi, un barbat sa scrie nu mai mult 2010 semne pornind de la fotografia unei femei necunoscute – fotografie aleasa de Mihnea. Provocarea era sa te transpui in acea femeie, sa-i dai un nume si o poveste – totul in 2010 caractere. Provocarea era, ca barbat, sa te transformi in femeie, in 2010 caractere. Printre participanti se numara Cezar Ioan, Costin Ilie, Traian Panghe, Costi Rogozanu, Comi (Florin Paravan), Dan Parcalab, Doru Pop, Viorel Ilisoi si, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista (dar primul in ordine alfabetica:), suprasemnatul.

Detalii despre proiect pot fi gasite pe blogul initiatorului:

http://mihneamaruta.ro/2010/02/28/proiectul-imagino/

Asta e fotografia pe care am primit-o joi…

…iar asta de mai jos e textul pe care l-am scris. Verificati, rogu-va, are EXACT 2010 semne/caractere:)

O precizare, totusi, pentru sufletele mai slabe de inger. Nu e exact ceea v-ati fi asteptat de „martisor” – nu e decat un text cu pretentii de literatura in contextul strict mai sus indicat pe care imi ingadui sa vi-l fac cadou. E, daca vreti, snurul rosu din martisor:)

Sangerari

 “Merde, Jean-Louis! Cum ai crezut ca pot inghiti asa ceva? Cat de proasta ma crezi?” Ridica ochii de pe scrisoare si ii pedepseste cu pleoapele facute pentru a putea privi mai bine pe dinlauntru, dincolo de lacrimi. Ochelarii de soare fac restul. “Cat de proasta  sunt?”

In Jardin du Luxembourg a venit vara – degeaba. Marie-Antoinette e tanara – degeaba. S-a descaltat si si-a intins picioarele pentru a arata lumii ca nu-i pasa – degeaba. Sangereaza pe dinlauntru. Nici la repetitiile din figuratia de la Odéon n-a putut ramane. Cum “Ma chérie”? Pe cine prosteste cu “ma chérie”-ul lui? “Crede ca n-am mai citit din astea?” Mda, dar alea erau altceva. Erau oficiale, cu antet, primeai refuzul prin posta, nu din mana portarului, a portarului, mon Dieu! Si de la cine? De la Jean-Louis, grobianul “du” Bretagne!

“Sapte pagini? Isi face practica de scriitor ratat pe mine, asta face! Ma foloseste pana la capat.”

Nu mai are rabdare. Rasfoieste paginile gandindu-se nu cum sa se razbune – pentru asta are timp – ci cum sa scape de durerea care se incapataneaza sa se transforme, coborand. “Parsiva durere”, se gandeste. O simte de cateva ore descolacindu-se lenes dimprejurul inimii, a plamanilor, facandu-si loc printre maruntaie, spre pantece.

Coboara pana cand nu mai e nici macar durere ci doar un fir de lichid fierbinte pe care cineva il trage tot mai grabit afara din tine, pentru ce? Deschide ochii, cu neincredere. Vederea picaturilor rosii pe coapsa stanga o imping in picioare, dar se opreste la timp. Cum ar putea? In Jardin, intr-o rochia special aleasa – “cat de proasta sunt?” – Marie-Antoinette sangereaza pe dinafara si nu se mai poate ridica de pe scaun. Nu, nici un Jean-Louis, doar rusinea. Si-atunci vede cuplul de la marginea parcului. Face semne, striga, o vad.

O femeie va ajuta intotdeauna o alta femeie, chiar daca pentru asta isi va trimite mai intai iubitul sa vada ce vrea de fapt tanara disperata in rochie albastra, chiar si atunci cand o sangerare o va inlocui pe cealalta.