…pentru necunoscatori, expresia „remuscatura duhului launtric” vine de la traducatorul roman al romanului Ulysses, a’ lu’ James Joyce. Spre rusinea mea, la vremea respectiva nu ma interesau traducatorii, iar acum, la aceasta ora, imi este imposibil sa-i aflu numele. Sau nu? Stati, ca incerc… Am reusit! (Traiasca Google – a propos de amenintarea retragerii din China, dar asta e deja un alt subiect.) E … Mircea Ivanescu! Jos palaria! Traducerile, in general, sunt o opera aproape sisifica, pe care nimeni nu o baga in seama. Dar sa traduci Ulysses… Sa traduci Ulysses in numai doisprezece ani? Nu imi ajunge viata sa le multumesc acestor oameni nebagati in seama…

In fine, revenind, aici este vorba, paradoxal, despre prea-mult-bagatul-in-seama al unui blog. Stiu ca orice gest presupune responsabilitate. Stiu asta. Stiu asta cand imi aprind pipa, cand imi beau berea, cand imi invat fata sa conduca, cand imi invat baietii sa traga cu pusca sau cu arcul, sa inoate, sa faca focul, sa manuiasca toporul sau cutitul. Stiu. Cand predau, ce predau, cum predau, stiu ca toate astea au undeva, cumva, un impact. (In treacat fie spus, e incredibil cum o vorba aruncata „intr-o doara” de catre un adult te poate marca pentru o viata intreaga – eu am o colectie intreaga; pe de alta parte, daca iti petreci intreaga viata cantarindu-ti fiecare vorba, gest, miscare – risti sa obtii opusul. Exista retete? Nu, si asta e farmecul. – Nota notei: incep sa sun precum Paul Coehlo:))

Stiu ca ce scriu are un impact: mai mic, mai mare, dar are. Viata mea a luat-o razna de nenumarate ori datorita (din cauza?) unor intalniri sau replici intamplatoare. Eliade, pare-mi-se, zicea in Jurnal ca orice om, uitandu-se in spate, e silit sa recunoasca faptul ca intreaga viata i-a fost determinata nu de ceea ce a facut, ci de „accidente” care, pe termen lung, incep sa capete un sens. O noima. (Iar aceasta constatare vine de la Eliade, un om care si-a planificat viata inca din tinerete…) Ii dau dreptate: „marile mele realizari” – toate! – de la iubiri la casatorie, de la casatorie la copii, de la scoli la continente sau slujbe, , de la filosofie la ziaristica si de aici la filosofie, de la prieteni la idei – toate au fost „intamplari”… Mi-am asumat responsabilitatea.

Dar blogul? Blogul? Da, blogul! Dupa cum spuneam pe la inceputurile acestui blog facut cadou de catre Laura si Ana (multumesc?:)), blogul se poate dovedi, la o adica, un cadou otravit. Si asta pentru ca e … neclar. Statutul blogului nu e nici cel al e-mailului, dar nici cel al textului publicat intr-o carte sau intr-o revista. E intre, ca fata saracului din poveste (stiu, am mai zis-o, e pe internet, n-am primit drepturi de autor pentru asta:): nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum.

Orice scriitura influenteaza. Mult, putin, cat de o injuratura sau o ridicare din sprancene, dar o face. Una e, insa, sa ai drept feed-back „intalnirile cu cititorii” la biblioteci judetene sau lansari de carte si alta e sa ai aceste intalniri zilnic, pe blog. Pe blog  nu stii, de cele mai multe ori, cu cine vorbesti (bine, blogul asta e o exceptie – sau era – pana mai adineauri ii cunosteam, fie si doar prin scris, pe multi dintre comentatori; in ultimele zile nu mai sunt sigur; s-au spart niste zagazuri – de ce acum? habar n-am). Nu stii cu cine vorbesti, dar esti, cumva, legat de el la un nivel mult mai intim decat „cititorul abstract”. Poate asta n-are fata, dar are un nickname (cognomes).

Am scris pe blog despre Amazon. Am scris cu drag, am scris cu pofta, am scris ca si cum mi-as fi scris mie, celui de acum vreo 30 de ani. Si unii oameni s-au entuziasmat. De atunci, am fost contactat de vreo cinci persoane/grupuri din Romania care-si planificau sa treaca sau sa petreaca timp prin jungla Amazonului. I-am sfatuit cum m-am priceput mai bine. [Nota: Poate cel mai miscator text a fost cel al unei doamne din Bucuresti care credea ca sunt bucurestean si vroia sa-i faca sotului o supriza de ziua lui de nastere; sotul visase o viata intreaga sa coboare Amazonul, dar i se paruse imposibil; iar aceasta sotie – nu stiu cati ani au nici unul, nici celalalt, ea e judecatoare in Bucuresti, sper ca nu spun prea multe – dorea sa-i faca sotului o bucurie: uite ca se poate! Ma invita la orice restaurant din Bucuresti doar pentru a-i spune sotului ca „se poate”. Asta m-a induiosat.]

Revenind. Ultima intrebare a venit din partea unui antropolog roman – sa-i zicem Stefania. M-a intrebat ce sa faca, unde sa se duca, pe cine se poate baza, pe cine  nu, etc. I-am spus, cum m-am priceput mai bine. Mi-a multumit si a plecat singura, promitandu-mi ca-mi va scrie la prima ocazie din Peru. La prima ocazie. Cum ajunge in Peru. A plecat acum sapte zile. Nu mi-a raspuns.

La oras, in Peru, exista internet la tot pasul.