…that one day cainii mei se vor juca nu doar cu copiii Porter-ilor, ci si cu vecinul meu ala care-l uraste pe Vasile:) Evident, n-a fost sa fie. In lipsa de altceva mai bun, omul s-a dus la notar si a dat o declaratie sub propria raspundere ca Vasile ar fi latrat (si trezit din somn) in 16, 17, 18 si 21 decembrie. Daca mai punea o singura zi in plangere il puteam vari la declaratie mincionoasa, pentru ca pe 22 decembrie am dus toti cainii la „hotel” pana dupa Craciun. Asa, am primit o amenda de 100 de lei de la Animal Control. Cu Jeff, ofiterul de la AC am ajuns sa ne cunoastem destul de bine, dat fiind ca bietul e obligat sa-mi faca o vizita de fiecare data cand vecinul face cate o plangere. Si, credeti-ma, face des. De data asta, Jeff insusi m-a sfatuit sa fac contestatie (appeal), altfel risc sa ma trezesc cu astfel de amenzi din doua in doua saptamani, sau mai des. Mi-a trimis chiar toate plangerile pe care le-a inaintat de-a lungul timpului vecinul: vreo 17 in ultimii doi ani, pentru a putea demonstra ca nimeni altul dintre vecini nu s-a aratat vreodata deranjat de latratul lui Vasile. In plangeri era limpede ca omul l-ar vrea pe Vasile afara cu totul („removed”) – din fericire, dupa cum suna raspunsul oficial, „in Indiana cainele e considerat proprietate privata si nu poate fi ‘removed” decat daca devine pericol public” (ceea ce e putin mai greu de dovedit).

Asa ca am pornit la lupta pentru drepturile lui Vasile, ale mele, si ale tuturor proprietarilor de caini de prin imprejurimi. M-am simtit ca Martin Luther King. Am fost programati pentru „audieri” la comisia care apartine de primarie – iar cum acestea se tin doar o data pe luna si trebuie anuntate cu doua saptamani inainte, ne-au programat pentru februarie. Astazi, mai exact. Zic „ne-au”, pentru ca aceste audieri se petrec in prezenta ambelor parti.

La „tribunal”, sase femei, care mai in varsta, care mai putin. I-au oferit cuvantul vecinului. Rastit, omul a hamait ca ar trebui sa inceapa cu mine, cata vreme eu i-am contestat plangerea. „Asa, baiatule„, mi-am zis in gand, „arata-le ce poti„. Si-am inceput sa explic cum m-am priceput mai bine. N-am ratat nici otravirea lui Vasile, nici cheful la care a incercat sa mi se pise pe casa, nici injuraturile. M-am straduit sa fiu calm, metodic si rational. M-am intrebat retoric cum poate un singur caine deranja un singur om intr-o comunitate plina de oameni, copii si caini. In fine, n-o mai lungesc. Cand i-a venit randul, omul a avut o noua izbucnire, in care a amenintat ca-mi „va inchide si mie gura„. Doamnele s-au uitat in hartii, eu m-am uitat in tavan. Cam la punctul acela, cred, si-au dat seama cu cine au de-a face. Speriat, s-a mai calmat si-a adoptat un ton plangacios. S-a vaitat ca, din cauza cainelui, a ajuns de cateva ori la medic si i s-au prescris medicamente pe care a platit 65 de dolari. Eu am replicat spunand ca pe mine Vasile m-a costat mult mai mult decat atat. A scos un laptop pe care era inregistrat Vasile latrand – ghinion, insa, era noapte, Vasile nu se vedea, doar se auzea. L-am mai intrebat inca o data: deci numai Vasile te deranjeaza? Nici unul dintre ceilalti doi caini, care latra si ei? Nici unul dintre cainii altor vecini? Nu, doar Vasile. QED

Mi-am dat seama atunci ca e vorba de o relatie precum Ahab cu balena alba. A incercat sa-l omoare, n-a reusit, s-a speriat cand politistii l-au informat ca-n cazul in care e dovedit infunda puscaria (pe-aici asta intra la fellony), asa ca a renuntat la otrava. A luat-o, insa, ca pe o infrangere personala. Ca omul era cu capul, ne era limpede de la inceput. Dar auzindu-l ca a fost si la medic, banuielile mi s-au confirmat. Ar fi trebuit, probabil, sa simt oaresce simpatie. N-o sa va mint. N-am simtit. Rezervele de simpatie mi s-au epuizat de multisor, cam de pe la a zecea vizita a politiei.

N-o mai lungesc. A urmat cross-interogation, la care fiecare doamna si-a dat cu parerea cum ar trebui plimbat cainele, scos la nevoi, educat, etc. Le-am explicat ca am facut cam tot ce era omeneste posibil (inclusiv obedience lessons) dar ca, uneori, mai scapa. Pentru asta imi asum responsabilitatea. Dar acuzatiile ca ar latra ore in sir cand e pe lant sunt total nefondate. Aici nu am ce sa recunosc. Vecinul a facut, la un moment dat, greseala sa admita ca de vreo trei saptamani n-a mai fost deranjat de caine. Atat i-a trebuit unei doamne din juriu: Ce anume am facut in ultimele trei saptamani? Doamna, n-am facut nimic deosebit. Ba nu, ca trebuie sa fie ceva deosebit, din moment ce omul recunoaste ca nu a mai fost deranjat. Haide sa identificam cauza pentru a o putea perpetua.

Si-atunci nu m-am mai putut abtine. „Ma’am„, i-am zis cat mai suav cu putinta, „poate ca nu am facut eu nimic deosebit. Poate ca doctorul si medicatia aia sunt responsabili pentru acest miracol„. Ahab s-a uitat la mine gata sa-mi sara de beregata. Eu l-am privit cu indiferenta balenei albe.

Dupa mai bine de o ora de discutii, n-am primit amenda. Deocamdata. Sunt convins ca batalia nu s-a incheiat aici. Visul, insa, traieste in continuare:))