…pentru necunoscatori, ‘redneck’ e echivalentul ‘tractoristului’ roman. Tradus ad literam „gat-rosu”, denumirea (peiorativa) vine de de la taranii care statea aplecati peste rasaduri, cu sapa in mana, in bataia soarelui (dupa cum „bronzul de tractorist” semnifica bronzul „cu maieu”). M-am tot intrebat de-a lungul timpului cum se face ca in mine salasluiesc, fara sa-si scoata ochii, un redneck si-un domn.

Mr. Redneck: bea bere, nu vin, merge la pescuit, se catara pe munti, se scobeste in nas, se taraste prin pesteri, isi vara scobitoarea  intre dinti, face barbecue in weekend, mai nou se bucura de un lazzzzy-boy (fotoliul acela in care te poti lasa pe spate, ragaind in fata televizorului), uraste psihanaliza, mersul la opera, are pareri relativ simple despre lume si viata, asculta cu mare placere muzica country, se simte in birturile din Manastur (sau din Lima) cum se simte si-n jungla – ca la el acasa.

Dr. Fumurescu: e sofisticat, mai nou poarta la scoala cravata:), se relaxeaza citind filosofie si ascultand muzica clasica, se emotioneaza in fata unei catedrale si lacrimeaza la propriu numai la gandul ca ar putea asista la Concertul de Anul Nou de la Viena, nu are complexe cand isi recunoaste latura feminina si se infioara cand tine in mana un volum de la 1700 toamna sau intra in biblioteca de la Princeton.

Cum se impaca astia doi? Raspunsul (cel putin provizoriu) l-am aflat acum cateva zile, umbland prin biblioteca.  Despre fascinatia mea din copilarie cu bibliotecile, am mai scris. De asta data, insa, a fost altceva. Strecurandu-ma pe coridoare, printre kilometri de rafturi de carti, m-am simtit dintr-o data cum numai in jungla ma mai simtisem – un vanator. Ca metafora, ar fi banala: vanam idei. Atata doar ca NU era nici o metafora. Chiar vanam idei. Aveam cravata atarnata de gat, telefonul agatat la cingatoare, dar la fel de bine puteam avea o bandana pe cap si-un cutit la brau. Senzatia era acceasi, Scopul era acelasi.

Zicea Petrescu: „Eu vad idei”. L-am inteles de-atunci. Nu se lauda. Declara o stare de fapt. Acum, am inteles ce-nseamna sa le si vanezi. Mai am putin si incep sa fac dragoste cu ele – asta daca n-am si-nceput cumva 🙂

…stiti, banuiesc, bancul acela cu evreul disperat care merge la rabi sa-l intrebe ce i-a mai ramas de facut: sarac fiind, locuieste intr-o singura camera cu sotia, copiii si-acum i-a mai venit pe cap si soacra. Toata linistea lui – cata mai era – s-a dus pe spuma marilor. E la capatul nervilor. Rabi il asculta, dand intelegator din cap si mangaindu-si barba firava, dar alba si lunga. „Ia-ti o gaina„, ii spune la sfarsit, sec. „Pai unde sa mai tin si gaina?”, intreaba, disperat bietul Itzig. „Ia-ti o gaina„, repeta rabi, cu tonul omului care stie ce spune, „si vino la mine dupa doua saptamani sa-mi spui ce s-a mai intamplat„. Cu rabi nu te joci.

Itzig ia gaina, o vara in camera, merge la rabi dupa doua saptamani: „Rabi, sunt la capatul puterilor! Nu e suficient ca gaina cotcodaceste cand ti-e lumea mai draga, copiii alearga dupa ea, dar nevasta si soacra ma cicalesc zi de zi pe tema asta – cat de tampit am fost sa iau o gaina cand noi nu avem destul loc?” Rabi il asculta intelegator, mangaindu-si barba firava. „Ia si-un cocos„, ii zice, din senin, din iarba verde. „Cum?” – se revolta Itzig. „Si-un cocos?” „Da, un cocos„, intareste rabi pe un ton definitiv. „Si vino inapoi peste doua saptamani, sa-mi spui cum a fost„.  Bietul om ofteaza, dar face dupa cum i s-a spus.

Doua saptamani mai tarziu scena se repeta, de asta data la o intensitate sporita. Itzig nu mai poate si nu mai poate. „Rabi, ajuta-ma!”. Dupa ce ii asculta cu bunavointa toate vaicarelile, rabi are un singur sfat: „Mai ia-ti si-o capra!”.

NOTA: Bancul se poate intinde sau scurta in functie de reactia publicului. Cum, in acest caz, feedback-ul este imposibil, nu-mi mai ramane decat sa stabilesc singur cat sa-l intind.

Dupa alte doua saptamani, Itzig se prezinta, disciplinat, la rabi. E o umbra. Tremura din toate incheieturile, tresare la cel mai mic zgomot, cearcanele i se preling pana pe mustata. Rabi il proveste compatimitor si-i zice: „Du-te acum acasa, da afara gaina, cocosul si capra, si-apoi vino sa-mi spui ce s-a intamplat„. Inutil sa mai precizez: Itzig s-a intors fericit la rabi si i-a pupat, recunoscator mainile. Traiul intr-o singura camera cu doar sotia, copiii si soacra, ii parea o binecuvantare.

Aceasta introducere – lunga! – serveste, in aparenta, unui singur scop. Acela de a va spune ca acum vreo trei saptamani am primit un e-mail de la un PhD student in Political Philosophy pe care il cunosteam doar vag, din vedere. In e-mailul cu pricina, omul se intreba daca am putea relua obiceiul „cercului filosofic” de care auzise doar de la cei mai batrani (dar nu de la mine). „Cercul filosofic” sau „reading-club” fusese o initiativa de prin anul 2001 care a supravietuit, cu poticneli, pana prin 2003. In esenta, consta in intalniri informale – o data la una sau doua saptamani – a tuturor celor pasionati de filosofia politica, in care discutam in text stabilit in prealabil – de preferinta unul care nu figura in programa „clasica”. Unii mai beau vin, altii bere :), altii nimic. Uneori discutiile erau cu adevarat utile, alteori mai putin. Uneori se ajungea de la Hume la barfele din departament. La rastimpuri, apareau si profesori – nu-mi amintesc decat de Aurelian Craiutiu si de Russ Hanson – care conduceau dezbaterile. Daca nu, le mai conduceam si singuri.

De ce si cum a incetat practica, nu mi-e foarte clar. S-a intamplat treptat. Unii s-au transferat la alte universitati, altii au abandonat pur si simplu programul de doctorat, altii au avut altele pe cap (examene, dizertatii, etc). A fost o moarte, ca sa zicem, asa, naturala. Si vine dintr-o data baiatul asta, „proaspat” inca, si vrea sa invie mortii din groapa.

Primul reflex a fost sa spun „nu”. Nu, nu mai am timp, nu, nu mai sunt aceeasi oameni, nu, s-a pierdut ceva din spiritul (duhul?) acelor intalniri. Pe urma, altul, din vechea garda, a propus sa citim de la cap la coada Legile lui Platon. (Pentru necunoscatori, Legile sunt ultimul dialog platonician, de o lungime comparabila daca nu mai mare decat Republica sau Simpoziumul, pe care nu l-am citit niciodata – marturisesc spasit – din scoarta-n scoarta.)

Si-apoi mi-am amintit de bancul cu Itzig si rabinul. Si m-am gandit, egoist, ca solutia cea mai buna pentru a mai usura presiunea lipsei de timp pe care o resimt dureros in aceasta perioada (si-o voi mai resimti, din cate se-ntrevede, cel putin pana la sfarsitul anului), ar fi sa-mi mai var in camara mintii si-o capra. Pe Platon, bunaoara. Culmea e, ca vorba lui Rabi, pana acum pare sa functioneze. Cum-necum, in fiecare saptamana, noptile, imi gasesc timp sa citesc o „carte” din Legile. Cum-necum, isi gasesc si ceilalti. Joia seara, dupa trei seminarii de American Politics in sir, la care repet, mai mult sau mai putin papagaliceste, aceleasi lucru, merg la Mitchell acasa.

Acolo, vorba lui Machiavelli in scrisoarea catre Vittori, ma „dezbrac” de hainele obisnuite, imi uit ingrijorarile si dead-lines-urile si – pentru doua sau trei ore – discutam Legile lui Platon. Incercam sa le analizam cuvant de cuvant, si replica de replica, dupa modelul Starussian. (Nota: E ca la slujba de duminica: haideti sa lasam de-o parte toate grijile acestei lumi). Sunt invocati alti filosofi, se fac paralele, se avanaseaza concluzii ezitante. Mergem inainte. Am ajuns deja la cartea a treia. (Iar primele doua sunt despre … „betie” – asta asa, pentru a va starni, eventual, curiozitatea.)

Ma/ne  ajuta asta cu ceva? Mai mult decat v-ati putea astepta! Fiecare dintre noi are propriile „obsesii”, o anumita tema sau anumiti autori pe care se concentreaza mai tot timpul. Iesitul din „ceea ce trebuie citit” si intrarea in „ceea ce citesc pentru ca asa am chef” e, surprinzator, benefic, pentru obsesiile fiecaruia. Esti „out of the box”. Iti poti privi cutiuta din afara, cu un ochi proaspat.

Nu va imaginati, insa, ca toate discutiile sunt „filosofice”. Oameni suntem. Radem, glumim, barfim. Uneori, de la Platon se ajunge la religie sau la Rousseau. Avem de toate: si liber-cugetatori si credinciosi si nehotarati. Si bautori de vin si bautori de bere si abstinenti. Si protestanti, dar si catolici (fara a ma mai pune la socoteala pe mine:).

Ba, ieri, am avut si-o femeie! 🙂

PS De-abia acum acea introducere, inutil de lunga, incepe sa capete sens. Va mai plitisesc inca o data cu Ionesco: „Arta este absolut inutila. Dar acest inutil este absolut necesar”. Stia omul ce spune.

…dar nu orice „noi” si nu orice „cuvant” si nu oricum. Suntem pe un blog „de casa”, nu suntem politicieni, haideti sa ne ingaduim sa spunem lucrurilor pe nume, fara a avea a e ascunde dupa degete. Ca nu suntem singuri. De-abia m-am intors de la conferinta anuala a APSA (American Political Science Association). (Ceea ce se intampla acolo merita cu varf si cu-ndesat o postare de sine statatoare – ramane pe alta data.) Asta n-ar fi relevant daca nu as fi ascultat o prezentare extrem de interesanta a unui Bernard Yack, de care n-am auzit pana acum. Din pacate, omul n-a putut fi prezent, asa ca i-a citit altcineva textul, iar eu n-am putut vorbi cu el „fata catre fata”. Nu e, insa, timpul pierdut.

Ceea ce spunea Yack, pe foarte scurt, e ca exista o evidenta tensiune intre filosofie si politica, intre cautarea adevarului si democratie. Ca filososfii antici au rezolvat-o sacrificand, intr-o masura mai mica sau mai mare, democratia, cate vreme filosofii moderni incearca din rasputeri sa le impace. „Haideti sa recunoastem gorila din sufrageria!” – sugera, cu alte cuvinte, mai mestesugite, Yack. „Iubim adevarul, iubim ratioalitatea, dar – spre deosebire de antici – iubim si democratia. Trebuie insa sa acceptam ca, pe cat incercam mai abitir sa le recociliem pe atat mai tare aducem deservicii atat democratiei, cat si adevarului”.

V-am deschis apetitul?

Iata alta mostra (adaptata, desigur, asa ca nu luati chiar in serios ghilimelele): „Teoretic, avem pretentii mari de la politicieni: sa ne poata explica rational de ce au luat o decizie sau alta, de ce si-au schimbat planurile sau, dimpotriva, persevereaza in aceeasi directie, cata vreme rezultatele, realitatea pare sa ii contrazica. Tot teoretic, insa, nu avem niciodata pretentii de la noi, alegatorii. Pe noi, nimeni – nici macar noi insine – nu ne intreaba de ce votam cum votam, daca votul pe care il dam este rezultatul unei deliberari ratioale sau al unui impuls de moment. Nimeni nu ne intreaba daca votam in baza vreunui program, al vreunei strategii sau daca votam pur si simplu un costum mai aratos, o intorsatura de fraza care ni se pare hazlie, s.a.m.d. Nimeni nu ne intreaba de ce ne-am schimbat sau ne-am pastrat parerea despre politicianul X sau partidul Y. Aceasta discrepanta teoretica are consecinte concrete cat se poate de dramatice„.

Nadajduiesc ca v-am starnit atentia. Daca nu, va mai spun ca asta vine de se leaga cu toate tatonarile ideatice de-aici, pana acum. Inclusiv propunerea lui Dragos, inclusiv petitia online a lui Ghinea. Imi pare ca incepe sa se intrevada luminita de la capatul tunelului 🙂

(Va urma, va asigur. Nu stiu exact cand, dar va promit ca va urma.)

…o spun abrupt: „impreuna pentru fiecare” e un slogan – acum am aflat – al Rompetrol:

…pana ne mai gandim ce si cum facem cu proiectul acela (si, va rog sa ma credeti, ma gandesc!), va propun o pauza. O pauza pe care eu am luat-o, ca sa zic asa, retroactiv.

Cum in acest an nu ne-am ingaduit nici o vacanta – europeana sau de altfel – ne-am ingaduit o scurta plimbare pana in Florida via Atlanta. De ce Florida, cand acolo e pata de petrol? Pai tocmai de aceea! 🙂 Ca unde am fost noi in Golf, i.e., in Cedar Key, nu era nici umbra de petrol, dar preturile – pentru americanul speriat de poluare – scazusera la jumatate. Si, chiar daca ar fi fost (am fi avut full refunding), vorba amicului Ghiuta, care ne-a gazduit in Atlanta: „Pai la Navodari inotam in petrol si nu se isteriza nimeni!” :))

In afara de Ghiuta, in Atlanta nu e mare lucru de vazut 🙂 dincolo de muzeul lui Margaret Mitchell, i.e., casa in care a locuit pentru vreme si de „orasul ingropat” din centrul vechi. Cum, insa, veneam din Indiana – unde Indianapolisul e un fel de Atlanta a Midwestului, nici ca aveam pretentii.

Adevaratul Midwest sau adevaratul South il cunosti la tara, pe drumurile nebatatorite de turisti. N-am de gand acum sa fac un jurnal de calatorie. Va spun doar ca locul pe care l-am ales nu semana cu cel de acum vreo doi ani – Destin e o … (sic) destinatie turistica: o Mamaia mai americana. Nu Cedar Key. Cedar Key e o insula-orasel de pescari, cu vreo cinci restaurante care se inchid la noua seara in timpul saptamanii! Zece seara, in weekend. Am mancat oysters si clams si aligator, num-asa, ca sa ne aflam in treaba:).

Pe insula inconjurata de zeci de insule si insulite mai mici, se circula mai degarba cu golf-cart-ul, pentru ca viteza maxima e, fara exagerare, de 20 de mile pe ora – si asta pe cele doua strazi principale. Cimitirul era principalul punct de atractie – si pe buna dreptate. Vorba lui Andrei (pe care l-am lasat sa conduca golf-cart-ul, desi varsta admisa era de … 21 de ani!): „E cel mai cool cimitir in care am fost!:) ”

Sa tot mori in Cedar Key.

Cand e furtuna tropicala sau uragan (furtuna am prins-o, uraganul, multumim, nu), plaja dispare si intelegi brusc de ce toti oamenii si-au pus casele pe catalige. Noi am stat pe varful insulei, la vreo zece metri de ocean. Pescarusii dadeau navala peste noi cand le aruncai ceva de mancare – la fel si pelicanii. Telefonul celular mergea cand si cum si unde. Daca mergeai sa inchiriezi ceva – barca, golf-cart, etc – riscul mare era sa nu gasesti pe nimeni acolo. Oamenii aveau alte treburi – sa se odihneasca sau sa imbete, bunaoara. Island time, ziceau.

Pescuitul era activitatea principala – dar nu era decat un singur „magazin” care vindea momeala (scriu „magazin” intre ghilimele, pentru ca era o baraca la capatul lui nowhere, inchisa mai tot timpul si, cand am prins-o deschisa, am asteptat vreo zece minute dupa proprietar, cand puteam sa ma servesc singur:) Am prins tot felul, dar nimic spectaculos.

Am luat o barca – una cu motor – si am condus-o printre insule – toate pustii – rezervatii naturale. In fine, instinctul m-a calauzit la o insula pustie cu o plaja desprinsa parca din filme. Horseshow crabs se imperecheau sub ochii nostri. Am prins iar un fel de rechini. Am stat singuri pe insula pustie ca-n filme. Am facut si filme:), ce-i  drept, dar cel mai mult ne-am bucurat de singuratate. E un sindrom, asta.

A fost frumos. A fost vacanta.

La intoarcere, nu ne-am mai oprit in Atlanta. Am condus cinsprezece ore, pana am ajuns acasa la doua noaptea. Si, conform legilor lui Murphy, dupa ce condusesem vreo 2000 de kilometri intr-o singura zi, pe ultimii 100 m-a prins politia si mi-a dat ticket.

Asta e. Pe toate nu le poti avea, dar te poti stradui:)

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus toata peripetia, pe scurt, asa.

PS Tot schimband pe drum posturile la radio, am nimerit peste cateva (multe) country. Hit-ul era „I’m pretty good at drinking beer” 🙂 Mi-a placut modestia – nu good, pretty good.

…ce s-o mai lungim? De vorbit, am tot vorbit. De scris, am tot scris. De comentat, am tot comentat. De vaicarit, ne-am tot vaicarit. Ba chiar si de facut am tot facut, fiecare, cate ceva: facultati, oameni sanatosi, masterate, particule, doctorate, petrol, carti, dinti, copii, ziare, inventii si inovatii, reclame, consultanta politica, show-uri TV, politica, ONG-uri, politica de-a dreptul, s.a.m.d. Fiecare. Ce-am facut insa impreuna? Va cam stiu. Ne cam stim. Nu suntem multi – asa, la o prima vedere. La o a doua vedere, insa, suntem suficienti cat sa cream un bulgare – un bulgare care sa o ia la vale si sa produca o avalansa.

In ultimii ani am trait cu senzatia sabiei deasupra capului – si, daca e sa ma iau dupa voi – multa lume traieste asa: de azi pe maine, cu sabia deasupra capului. Multa lume simte ca in balanta, oricat de pompos ar suna asta, nu e destinul nostru, ca indivizi. (Ca veni vorba despre destinele individuale, astazi era sa-mi tai trei degete cu o drujba. Daca se intampla, nu mai apucam sa scriu aceste randuri – aveam altele pe cap. Nu s-a intamplat, insa. Le-am „ciupit” doar – mai cunoasteti vreun om atat de indemanatic incat sa-si poata doar „ciupi” degetele cu o drujba?:) Luati la bucata, fiecare se poate realiza sau rata – in Romania sau pe alte meleaguri. (In treacat fie spus, daca e sa ma intrebati, de ratat, ne ratam cu toii – depinde doar cum. Dar asta e deja o cu totul totului alta poveste.) Simtim, cumva, mai mult sau mai putin limpede, ca in balanta e cel putin destinul acestei tari pe care, intr-un fel sau altul, o iubim cu totii. Suntem condamnati s-o iubim. N-avem incotro. E parte din noi si noi, parte din ea. Suntem cu totii obisnuiti sa ne luptam cu morile de vant. Avem fiecare in spate o experienta de vreo douazeci de ani. Ne-am putea da doctoratul in morile de vant. Fiecare. Dar nu impreuna.

Si cu asta ajung in sfarsit, dupa atatea ocolisuri, la samburele ideii – pentru ca atata e deocamdata, un sambure. Ideea pluteste in aer de ceva timp. De ceva timp, oamenii simt ca ceva, undeva sta sa plezneasca, in Romania si aiurea.  E criza mare, monser, or, unde e criza, e si oportunitate. O putem rata fara a face nimic, sau o putem rata incercand sa mutam muntii din loc. Personal, optez pentru a doua varianta.

Cum? Fiecare impreuna! Ce-nseamna asta? Ce vra sa zica? Habar n-am!

Sincer, habar n-am. Stiu insa ca daca suficente minti luminate isi pun neuronii la treaba, putem pune de-o avalansa care sa contracareze avalansa care, oricum, ni se pregateste. Asta nu e teoria conspiratiei. Asta e bun simt. Aici interveniti voi. Fiecare, impreuna. Indemnul de a „face ceva”, dincolo de comentariile pe forum, i-a venit lui Bogdan Popovici. Pe Bogdan nu-l cunosc. Il cunosc, insa, pe Traian Panghe, care-l cunoaste pe Bogdan:). Am facut un experiment cu sloganul de tara pe Voxpublica. Rezultatele au fost peste asteptarile mele. Ca exista in Romania oameni destepti, stiam. Ca exista in Romania atat de multi oameni destepti care citesc un bog relativ anonim si sunt dispusi sa-si consume timpul si neuronii pentru un slogan futil din start, m-a luat usurel prin surpindere.

Va propun, asadar, un brain-storming. Singura conditie este sa ne jucam serios.

S-o luam cu inceputul:

Ce vrem? Ce-am putea face? Cum am putea face? De ce? S.a.m.d.

Pentru inceput, propun sa ramanem deschisi oricarui scenariu – celor imposibile cu atat mai mult:). Suntem, vorba ceea, rezonabili – cerem imposibilul. Dar, ca orice bun conservator a la Burke, nu ne repezim cu capul inainte. O luam catunel, pas cu pas. Daca iese ceva din primul pas, bine – mergem mai departe. Daca nu, nu.

In ceea ce ma priveste, ideea unui partid nou nu ma intereseaza. Nici inca o platforma virtuala – e plin satul de ele – nu ma multumeste. Prima e prea mult pentru mine, a doua e prea putin. Ma gandesc deocamdata la ceva care sa fie politic si anti-politic in acelasi timp. Ceva care sa poata servi drept contra-pondere politicii formalizate, fara ca prin aceasta sa se propuna ca alternativa directa. Ceva care sa-i serveasca politicii formale drept ham sau hatzuri, fara ca prin aceasta sa devina politica asa cum e ea inteleasa astazi.

Nu ma gandesc la o ideologie anume – desi, nu e nici un secret, simpatiile mele se indreapta spre o dreapta conservatoare, crestin-democrata (nu intram acum in nuante). Din punctul meu de vedere, in aceasta intitiativa ar avea loc toata lumea, de la stanga, la dreapta (c-asa e si frumos:). Pot bea cu placere o bere (n-am gasit alta rima:) si cu Vasile Dancu sau Costi Rogozanu. Ba chiar si cu Paul Varvea (pentru a ne rezuma la Voxpublica). Conditia ar fi relativ simpla: sa nu mananci rahat. E mult? E putin? Nu stiu.

Stiu insa ca, daca aceasta initiativa, odata conturata, s-ar face auzita. Avem aici de toate: si jurnalisti si bloggeri, si politicieni si oameni din industria advertsingului, si doctori in fizica sau chimie si stomatologi si ingineri si medici si profesori, si europarlamentari sau deputati, macar un senator, cativa oameni de afaceri de pe vreo trei continente si doi antrenori de fotbal. Cel putin. Potential, carevasazica, exista.

Avem un munte. Avem zapada din belsug. Avem un bulgare. Ce-ar fi sa-i dam odata, totusi, drumul la vale?

PS For the record – titlul l-am „furat” de la Unu de pe Vox, care la randul lui l-a „furat” de la Avram Iancu (prima parte) si de la altcineva – nu-mi amintesc cine – a doua. Oricum, foarte multumesc inca o data.

PPS Nu e cel mai bun text pe care l-am scris vreodata – nici pe departe – dar e un text pe care l-am scris cu toata seriozitatea. Astept, cu acceeasi seriozitate idei, solutii, s.a.m.d. Dati-i careva drumul odata!

… de o vreme incoace, mai cu seama dupa toate mizeriile citite pe Vox – publica!!!,  ma bantuie intrebarea asta: de ce suntem rai? Ca suntem, incepand cu suprasemnatul. Ma surprind uneori trecandu-mi prin minte chestii rele, da’ rele. Am inca reflexul de a le alunga imediat dupa ce apar. Dar asta nu inseamna ca nu exista. Ar fi lesne sa arat cu degetul in alta parte – ar fi, de fapt, de ce sa mint?, extrem de tentant. Dar asta nu ar rezolva problema.

Reformulez, asadar: de ce sunt rau, cand sunt rau? Ma gandesc ca, daca rezolv intrebarea asta, o voi putea „rezolva” si pe cealalalta, mai generala – de ce sunt oamenii rai cad sunt rai?

Aveti, asadar, ingaduinta cu mine. Asta e o idee ‘in lucru’. Nu stiu nici eu unde ma va duce.

Prima explicatie, cea mai la indemana, e ca sunt rau-justitiar (cel putin, asa imi imaginez). Sunt, adicatelea, rau pentru a repara o nedreptate perceputa ca atare. E, daca vreti, rautatea „olteneasca”: „Cin’ se ia cu mine bine/Ii dau haina dupe mine/Cin’ se ia cu mine rau/ Sa-l fereasca Dumnezeu„… Sunt, insa, usurel nederept cu oltenii – astia tzipa, injura, dar cam atat. Doua minute mai tarziu, se pupa. Cainele care latra nu musca. S-ar putea zice ca mai periculosi, din punctul asta de vedere, sunt ardelenii: te tin minte ani intregi, generatii intregi. Pe cand vietnamezii, plicisiti, si-au strans si impachetat deja capcana de o mie de ani, ardeleanul de-abia si-a facut incalzirea pe margine:)

Si asta, insa, ar fi o apreciere nedreapta. Din moment ce obisuinta e a doua natura, ardeleanul isi va cere scuze inainte de a implanta cutitul in oltean, dupa care, inainte de a-si da ultima suflare, isi vor face amandoi, piosi, semnul crucii.

Nota: V-am prevenit ca am tot felul de rautati clocotind la foc mic in mine:) Uneori mai dau pe de laturi.

Revenind (continuand, de fapt): de ce (mai) sunt rau? Mai sunt rau-defulatoriu. Rau, ca sa zicem asa, de prea multa bunatate. Dupa ce te fortzezi vreme mai mult sau mai putin indelungata sa fii bun, simti nevoia la rastimpuri sa explodezi. Si explodezi. Te defulezi in rautatea sincera, fara masca.

Si mai sunt rau de curios. Sa vad cum e. Nu v-a dat niciodata tarcoale ispita lui „ce-ar fi daca”? Ce-ar fi daca in loc de a-mi inalta mana, o cobor, in loc de a vira spre dreapta o iau la stanga, in loc de a reactiona cum toata lumea, y compris myself (iarta-ma, limba romana!), as face exact pe dos – ce-ar fi? Cum ar fi?

Era sa uit motivul cel mai important. Ultimul, dar nu cel din urma: raul-posedat. Uneori sunt rau (era cat pe ce sa zic „pur si simplu”:) pentru ca sunt … apucat. Asta e, foarte probabil, raul cel mai periculos, pentru ca nu suntem obisuiti sa-l identificam ca atare. Ne-am obisnuit sa fim in control. Ne controlam greutatea, glicemia, colesterolul, cand facem copii, s.a.m.d. Ne repugna ideea ca unele lucruri ne scapa controlului – viata, bunaoara. Rautatea, bunaoara. Cum sa fim posedati cand ne iluzionam zilnic ca suntem „liberi”? Pana si raul, daca il facem, trebuie sa fie „al nostru”. Ei bine, inclin sa cred, nu e intotdeauna. Si nu, nu e vorba de gene, determinari cromozomial-sociale sau mai stiu eu ce.

Vorba lui Baudelaire – om care stia ce spune:): „Cea mai mare viclenie a diavolului e acceea de a te face sa crezi ca nu exista„.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea rautatii mele asa. Nu, n-am incalecat pe nici o capsuna. Ar fi fost nu o mare si gogonata minciuna. Ar fi fost o rautate.

Morala  – daca tot e sa fie una: Pana e scoasa la lumina, pusa pe masa, cu un nume, rautatea mai poate fi controlata. Ignorata, lasata in penumbra, sub protectia anonimatului, infloreste. Stiau Sfintii Parinti ce stiau cand au introdus Taina Spovedaniei. Practica desertului si-a spus si aici cuvantul.

Zicea Parintele Cleopa ceva de genul asta: „Pentru cei care vietuiesc in lume, dracul vine sub forma unei carti, a unei sticle de vin, a unei femei. Pentru cei care locuiesc in pustie, vine in persoana.” Cand am citit pentru prima oara asta, mi s-a facut parul maciuca.

Mi se face si acum, cand o scriu.

PS Multumesc pentru ingaduinta.

…dupa cum unii dintre voi stiu, saptamana trecuta am fost doua zile pe rau, la pescuit, cu baietii si varu’ Nutu. (Asta imi poate folosi, la o adica, si drept scuza ca n-am mai scris de atata amar de vreme pe blogul asta:) In realitate, n-am mai avut idei. Ideile sunt ca politica la vechii greci – pentru asta e nevoie de tihna; n-am avut).

Idei marete n-am nici acum. Am constatat doar, inca o data, ce usor sa produce deconectarea de la avalansa de informatii din clipa in care pasesti in salbaticie.

Am mai constatat-o si pe Amazon. Eu, dependentul de internet, de stiri, eu, suferindul dupa nevoia de a sta conectat, de a mai afla una-alta, imi pierd total interesul pentru asa ceva, din momentul in care m-am urcat intr-o barca, am inceput sa urc pe un munte sau sa ma tarasca printr-o pestera. Fumurescul insetat de informatie dispare de parca nici n-ar fi fost. E inlocuit, mai repede decat ciorapii:), de Fumurescul-cioban.

De ce cioban? Pai pentru ca in afara de ceea ce fac in acel moment – vaslesc, pescuiesc, ma catar, ma tarasc – nu ma intereseaza nimic altceva. Nu simt nevoia nici macar sa discut cu cei din jur dincolo de strictul necesar. Nu-mi analizez trairile, nu-mi fac psihanaliza, nu discut politica (nici macar cu varul Nutu, cu care ma aflu in pozitii relativ opuse). Nu simt nevoia. Ca si ciobanul care sta in bata si-l intreaba reporterul: „Ce faci bade? Stai si cugeti?” La care ciobanul raspunde: „Numai sed”.

Prind pesti, ii frig, ma scald, pun cortul, fac focul. Sed.

Bine, poate noaptea tarziu, cu o bere in mana, la foc, sa mai imi vina pofta de povestit. Si-am observat ca nu sunt singurul. Toti oamenii care m-au intovarasit in aceste iesiri, manifesta aceleasi simptome. Varul Nutu sustine ca asta e din cauza (datorita?) ca in cateva zile (sau saptamani, in cazul Amazonului) nu apuci sa te plictisesti. N-am contra-argument, dar inclin sa cred ca la mijloc e ceva mai mult. De cum gasesc raspunsul va anunt:)

…NOTA: Textul de mai jos – dupa cum cu usurinta se poate constata 🙂 – a inceput ca un comentariu la comentariul lui „alex rauta” – (pe care, inutil sa mai precizez, nu-l cunosc:). Catre sfarsit, insa, puturosenia din mine si-a spus cuvantul: era, in definitiv, un comentariu care merita o postare separata.

Voila de vezi, vorba unei prietene:)

NU e vorba despre evolutie sau decadere in povestea asta. Paradoxal, INCA nu e. Evoluezi sau decazi in raport cu ceva. Vechii greci l-au omorat pe Socrate pentru ca era modern… Daca iei la purecat toata istoria gandirii, mai toata lumea are impresia ca „ne ducem pe spuma marilor”. Machiavelli – om nu prost dar nici genial (din astia au fost vreo cinci), oricum in liga aia de sus – confruntat cu aceeasi constatare (si el a fost printre primii care vorbea despre „lucrurile moderne”) gasea ca posibile explicatii (1) ca istoria a fost scrisa de catre invingatori, asa ca e normal sa fie prezentata in roz; (2) ca rautatile intamplate altora nu ne mai afecteaza, asa ca e normal sa retinem doar partile bune; (3) pe masura ce omul imbatraneste, ceea ce-l enerva/supara in tinerete nu-l mai afecteaza, asa ca e firesc sa retina doar jumatatea plina a paharului propriei vieti. DAR tot el zicea, asta nu se aplica in cazul romanilor care, domnule, sunt dovada vie a decadentei italienilor din ziua de astazi!:))
Cam asa si eu:) (For the record: am ajuns la concluzii asemanatoare inainte de a-l citi cu atentie pe M.:)
Ceea ce zic eu e (deocamdata, cel putin) ca pe la jumatatea secolului al XVI-lea, confruntata cu crizele religioase, sociale, economice, etc – dialectica individului – in Vest cel putin [despre relatia Occident- Orient mai tre; sa ma gandesc] s-a rupt in doua: francezii au exagerat (si simplificat) distanta dintre cele doua fora; sub presiunea absolutismului s-au reorientat spre forum internum ca singur pastrator al identitatii (ceea ce, medieval vorbind, e gresit prin simplificare); englezii le-au colapsat, rezultatul fiind individul uni-dimensional de care avem parte astazi. Am sfarsit cu in individualism centripet si cu unul centrifug. Perdante amandoua pe termen lung; unul mai devreme, celalalalt mai tarziu.
Au, asadar, dreptate atat cei care vad o continuitate intre evul mediu si early modernity (modernitatea timpurie?), cat si cei care vad o fractura majora petrecuta intre sec. 16-17.
Care au fost consecintele pe termen lung? Cand oamenii si-au dat seama, instinctiv, ca ceva, undeva, nu merge bine, au ales – cum zicea Culianu – una dintre combinatiile posibile: unii au ales sa se focalizeze pe universitas in varinata simplificata (si-avem drept rezultat variantele de totalitarianism), altii, pe mitul omului-atom, jun sunt, bel sunt, de nimeni nu depand, varianta contractariansmului liberal. De buna seama, ambele sunt exagerari, dar ambele sunt exagerari cu rezultate cat se poate de concrete in viata de zi cu zi – si asta atat la scara mare cat si la scara individului.
Pentru ca de felul in care se defineste individul, i.e., e invatat sa se auto-perceapa (e corect spus?) depinde si felul in care se face politica – nationala sau internationala. C-asa merg lucrurile. Discursurile, fie ele si gaunaoase, tin exact in masura in care omul se regaseste in ele.
De aceea vin si zic: asistam la o noua schimbare de paradigma. Cum, in ce fel, in ce directie, mi-e greu de precizat acum. „Cum”, e mai usor. „In ce directie”, e mai greu.
PS Am uitat sa precizez:) Exista – vorbind despre Machiavelli – si posibilitatea ca omenirea intr-adevar sa mearga tot in jos, de la caderea din rai incoace. Stiintific vorbind, nu vad de ce o asemenea posibilitatea ar putea fi indepartata din start. Cadem de cateva mii de ani incoace – si ce? E, la urma urmei, un hau suficient de mare. Mai putem cadea inca multe milenii de aici inainte 🙂

…drept sa va spun, habar n-am acum unde ma va duce acest text. E o idee in lucru, careia ma caznesc inca sa-i dau de capat. E – ca tot am mai vorbit despre generarea ideilor – un ghem incalcit in acest moment, ca un fir de undita innodat de vreu crap stiurlubatic. Dar, ca la pescuit, daca esti rabdator si insistent, in cele din urma il deznozi. Si, daca mai esti si norocos pe deasupra, dupa aceea poti chiar prinde – pestele sau ideea. Incep asadar sa scriu in speranta ca scrisul in sine, obligatia de a insirui cuvinte cu sens (era cat pe ce sa scriu „pe pagina”), aceasta disciplina incapatanata a mintii, ma va forta sa ajung la ideea careia ii tot dau tarcoale de cateva zile incoace. (Si-n plus, i-am ramas si dator lui C.:)

In postarea anterioara faceam ceea ce americanii ar numi „a very bold claim„. Sustineam ca asistam la un fenomen rarisim in istoria cunoscuta, de cateva mii de ani, a omenirii. Ca atat auto-identificarea omului cat si identificarea lui de catre ceilalti – cele doua mergand mana in mana – este pe cale de a se schimba cum s-a mai intamplat doar de vreo doua ori pana acum: o data, cu grecii; a doua oara, in Evul Mediu. Va trebui sa-mi iertati eurocentrismul, dar cata vreme si chinezii si tibetanii si indienii ba chiar si arabii se misca in ziua de astazi, vrand-nevrand, in paradigma europeana, asta este.

Mai spuneam atunci ca omul de astazi este „dezradacinat” – ca am ajuns sa fim precum banii – fara nici un reper fix. Si-acum se cuvine sa explic. Sa-ncepem cu ce stim mai bine, adicatelea cu istoria banului. N-o luam de la fenicieni, sarim cateva milenii si ne oprim la ultimele sute de ani, cand apare banul ca si „reprezentativ” pentru ceva – la inceput, pe urma spaniolilor (le convenea:), argintul. A urmat standardul dublu – aur-argint (sir Isaac Newton a avut un cuvant de spus la chestia asta), care a sfarsit cu standardul de aur. Ai un „ceva” – bancnota, moneda – care, zice-se, valoreaza x grame de aur. Era deja, dupa cum subliniaza deja Locke, o conventie care marca iesirea din „starea naturala” (state of nature). Era un soi de joc de-a mama si de-a tata. Io zic ca hartia asta „face” atata aur (sau argint, sau grane), tu accepti conventia (in treacat fie spus, o buna parte din averea cavalerielor templieri provenea taman din tranzactionarea acestor „bilete la purtator”; cand ii dadeai templierului doua kile de aur si el iti dadea un „bon” in Ierusalim, te puteai prezenta cu el la Paris si alt templier iti inmana, fara sa cracneasca, doua kile de aur; scapai, pe drum, de grija talharilor). Pentru ca asa cum tot Locke zicea, aurul nu poate fi mancat, nu poate tine de frig, de foame sau de sete. E o conventie. Un joc de-a mama si de-a tata. Atat. Oricum, in vremuri de criza,  i.e., razboi, aceasta coventie a fost pusa, fara mari sughituri, intre paranteze. Iar cand pana si americanii s-au decis sa renunte de-a binelea la ea, restul lumii n0a mai avut incotro si a renuntat si ea. Nu te poti juca singur si de-a mama si de-a tata. (Sarpele monetar al Comunitatii Europene a demonstrat ca exista doar doua variante: la bal sau la spital. Sau nu?:)

(In alt treacat fie spus, tocmai asta se uita in aceasta criza mondiala: cand actorilor principali nu le va mai conveni conventia vor impune alte reguli, dupa principiul „nu ma mai joc”. „Nu-ti convine?” Atunci, vorba poetului Horea Muntenus, „tu razi si iata sabia” 🙂 Dar asta e o alta poveste.

Revenim la noi, oamenii din ziua de astazi, uni-dimensionali si dezradacinati. Precum banii.

De ce uni-dimensionali? Pentru ca inainte vreme omul avea doua dimensiuni – forum internum si forum externum. Erai, dupa cum am mai tot spus, deopotriva unic si la fel DAR – si aici e marea confuzie prin simplificare ce intervine pe la jumatatea secolului al XVI-lea, forum internum nu era apanajul exclusiv al unicitatii si autenticitatii, dupa cum nici forum externum nu era sediul unic al asemanarii si conformismului. In ambele fora erai atat unic cat aidoma. Si atom si parte din angrenaj. Dialectica persoanei in „intunecatul” Ev Mediu era  cu muuult mai sofisticata decat noi, astia de astazi, am indrazni sa ne-o imaginam, fie chiar si pe canapeaua psihanalitica (sic!:).

In forum internum erai unic in fata lui Dumnezeu si personal responsabil. Dar erai, totodata, aidoma oricarui alt om, fiind toti creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (prima cauza), chiar daca nascuti din parinti biologici diferiti (cauza secundara, in scolastica). Ratiunea cu majuscula se cuvenea sa informeze acest forum, dar nici un judecator lumesc (nici bisericesc si, cu atat mai putin, secular) nu putea intra peste tine aici. In forum externum erai, insa, supus judecatii comunitatii, universitas, nu societas,  i.e.  simpla colectie de indivizi, din care faceai parte. Universitas erau mai multe: comuna, parohia, breasla, etnia, sexul, biserica – toate erau universitas. Insa faptul ca erau mai multe – cand suprapuse, cand intrepatrunse – nu insemna si ca erau superficiale. Dimpotriva, erau constitutive. Erai un „eu” in masura in care erai „membru” al unei universitas. Si erai membru doar in masura in care erai un „eu”. Un tot nu are ce face cu parti asemanatoare. Un tot are nevoie si de degetul mic de la piciorul stang, si de ochiul drept si de apendice, si de creier, si de inima.

Ar fi absurd, zicea Fericitul Augustin, sa fie degetul invidios pe ochi. Un deget nu poate fi niciodata ochi, dar nici ochiul un deget.

Era, ca sa zic asa, o dialectica complicata, desi cei care o traiau n-o resimteau ca atare. Pentru un om crescut cu ideea absurda logic de Dumnezeu in trei, fiecare dintre cei trei fiind Dumnezeu intreg, de Dumnezeu Fiul deopotriva om pe de-a-ntregul si Dumnezeu neimpartit, o asemenea dialectica intre forum externum si internum, dublata inlauntrul fiecarui forum de catre o alta dialectica intre unicitate si asemanare, nu prezenta probleme deosebite – oricat de uimitor ne-ar putea noua parea, astazi.

Se mai intamplau, ce-i drept, poticneli, unele majore. Asa se face ca, bunaoara, calugarii se certau – inainte de schisma – intre vita activa si vita contemplativa, la fel cum alde Platon, Aristotel sau Cicero, inaintea lor, incercau si ei sa gaseasca dreapta masura. Asa mergeau pe atunci lucrurile – oamenii isi puneau intrebari.

Cum merg ele astazi? Prost. Prost merg. Dialectica aceea sofisticata intre forum internum si forum externum, dublata de cea dintre si intre unicitate si asemanare, s-a dus pe spuma marilor. Ne-am aplatizat. Ne-am unidimensionalizat. Am ales fie o varianta simplificata a forum internum – una in care doar „juna sunt, libera sunt, de nimeni nu depand” -, fie contrapartida la fel de simplificata si la fel de pernicioasa a unui forum externum redus la romanitate, americanitate, sexualitate, ori mai stiu eu ce.

Cand „aia” se arunca dimpreuna cu avioane in cladiri e semn de boala a doua, dupa cum tot semn de boala a doua e si cand „astilalti” impun „democratia” cu forta (o scriu intre ghilimele, pentru ca acum democratia e inteleasa, pentru prima data in istorie, ca numaratoare a vointelor fara legatura cu ratiunea – vezi, bunaoara, Guizot). Semn de boala intai e relativismul absolut, in care nu mai exista radacini, fiecare pre sine auto-definindu-se in fiecare clipa. Aici contradictiile nu sunt doar tolerate, sunt imbratisate ca semn al autenticitatii trairii. Aici pishu pe traditie si pe intelepciunea populara devine dintr-o data semn de emancipare. Problema in acest caz, dupa cum sesiza pe la inceputul secolului al XX-lea Georg Simmel, e ca nu putem fi cu totii cu un pas inaintea modei. Ca moda e, atlfel spus, o forma mai subtila de a iesi din front, ramanand, totusi, in zona de comfort a frontului.

Sa ne gandim: pantalonii evazati se purtau prin anii ’70. Cand, in ’90, Ancutza a vazut-o pe Oana Sarbu (parca) purtand pantaloni evazati, a declarat sec „asta se-mbraca precum bunica” (sau ceva asemanator). Un an – doi mai tarziu purta si ea panatlaoni evazati, pentru ca astia erau la moda. Moda e lucru’ dracu’. Trebuie sa nu iesi nici primul in fata, dar nici sa ramai ultimul care renunta. Moda, paradoxal, pe cat de tare pretinde originalitatea, pe atat de tare impune mediocritatea. Toti purtam blugi. Chinezii sunt fraieri:)

Si cu asta de-abia daca am ajuns sa circumscriem fondul problemei de la care plecasem – ca n-am uitat. Acum, ca avem fundalul, putem intra in miezul problemei. Ca la tablouri.

(Va tot urma)

PS Multumesc anticipat pentru rabdare. Aici, daca nu v-ati prins deja, e pentru mine un soi de Boema:)

PPS – @C. – Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor:)