…stiti, banuiesc, bancul acela cu evreul disperat care merge la rabi sa-l intrebe ce i-a mai ramas de facut: sarac fiind, locuieste intr-o singura camera cu sotia, copiii si-acum i-a mai venit pe cap si soacra. Toata linistea lui – cata mai era – s-a dus pe spuma marilor. E la capatul nervilor. Rabi il asculta, dand intelegator din cap si mangaindu-si barba firava, dar alba si lunga. „Ia-ti o gaina„, ii spune la sfarsit, sec. „Pai unde sa mai tin si gaina?”, intreaba, disperat bietul Itzig. „Ia-ti o gaina„, repeta rabi, cu tonul omului care stie ce spune, „si vino la mine dupa doua saptamani sa-mi spui ce s-a mai intamplat„. Cu rabi nu te joci.

Itzig ia gaina, o vara in camera, merge la rabi dupa doua saptamani: „Rabi, sunt la capatul puterilor! Nu e suficient ca gaina cotcodaceste cand ti-e lumea mai draga, copiii alearga dupa ea, dar nevasta si soacra ma cicalesc zi de zi pe tema asta – cat de tampit am fost sa iau o gaina cand noi nu avem destul loc?” Rabi il asculta intelegator, mangaindu-si barba firava. „Ia si-un cocos„, ii zice, din senin, din iarba verde. „Cum?” – se revolta Itzig. „Si-un cocos?” „Da, un cocos„, intareste rabi pe un ton definitiv. „Si vino inapoi peste doua saptamani, sa-mi spui cum a fost„.  Bietul om ofteaza, dar face dupa cum i s-a spus.

Doua saptamani mai tarziu scena se repeta, de asta data la o intensitate sporita. Itzig nu mai poate si nu mai poate. „Rabi, ajuta-ma!”. Dupa ce ii asculta cu bunavointa toate vaicarelile, rabi are un singur sfat: „Mai ia-ti si-o capra!”.

NOTA: Bancul se poate intinde sau scurta in functie de reactia publicului. Cum, in acest caz, feedback-ul este imposibil, nu-mi mai ramane decat sa stabilesc singur cat sa-l intind.

Dupa alte doua saptamani, Itzig se prezinta, disciplinat, la rabi. E o umbra. Tremura din toate incheieturile, tresare la cel mai mic zgomot, cearcanele i se preling pana pe mustata. Rabi il proveste compatimitor si-i zice: „Du-te acum acasa, da afara gaina, cocosul si capra, si-apoi vino sa-mi spui ce s-a intamplat„. Inutil sa mai precizez: Itzig s-a intors fericit la rabi si i-a pupat, recunoscator mainile. Traiul intr-o singura camera cu doar sotia, copiii si soacra, ii parea o binecuvantare.

Aceasta introducere – lunga! – serveste, in aparenta, unui singur scop. Acela de a va spune ca acum vreo trei saptamani am primit un e-mail de la un PhD student in Political Philosophy pe care il cunosteam doar vag, din vedere. In e-mailul cu pricina, omul se intreba daca am putea relua obiceiul „cercului filosofic” de care auzise doar de la cei mai batrani (dar nu de la mine). „Cercul filosofic” sau „reading-club” fusese o initiativa de prin anul 2001 care a supravietuit, cu poticneli, pana prin 2003. In esenta, consta in intalniri informale – o data la una sau doua saptamani – a tuturor celor pasionati de filosofia politica, in care discutam in text stabilit in prealabil – de preferinta unul care nu figura in programa „clasica”. Unii mai beau vin, altii bere :), altii nimic. Uneori discutiile erau cu adevarat utile, alteori mai putin. Uneori se ajungea de la Hume la barfele din departament. La rastimpuri, apareau si profesori – nu-mi amintesc decat de Aurelian Craiutiu si de Russ Hanson – care conduceau dezbaterile. Daca nu, le mai conduceam si singuri.

De ce si cum a incetat practica, nu mi-e foarte clar. S-a intamplat treptat. Unii s-au transferat la alte universitati, altii au abandonat pur si simplu programul de doctorat, altii au avut altele pe cap (examene, dizertatii, etc). A fost o moarte, ca sa zicem, asa, naturala. Si vine dintr-o data baiatul asta, „proaspat” inca, si vrea sa invie mortii din groapa.

Primul reflex a fost sa spun „nu”. Nu, nu mai am timp, nu, nu mai sunt aceeasi oameni, nu, s-a pierdut ceva din spiritul (duhul?) acelor intalniri. Pe urma, altul, din vechea garda, a propus sa citim de la cap la coada Legile lui Platon. (Pentru necunoscatori, Legile sunt ultimul dialog platonician, de o lungime comparabila daca nu mai mare decat Republica sau Simpoziumul, pe care nu l-am citit niciodata – marturisesc spasit – din scoarta-n scoarta.)

Si-apoi mi-am amintit de bancul cu Itzig si rabinul. Si m-am gandit, egoist, ca solutia cea mai buna pentru a mai usura presiunea lipsei de timp pe care o resimt dureros in aceasta perioada (si-o voi mai resimti, din cate se-ntrevede, cel putin pana la sfarsitul anului), ar fi sa-mi mai var in camara mintii si-o capra. Pe Platon, bunaoara. Culmea e, ca vorba lui Rabi, pana acum pare sa functioneze. Cum-necum, in fiecare saptamana, noptile, imi gasesc timp sa citesc o „carte” din Legile. Cum-necum, isi gasesc si ceilalti. Joia seara, dupa trei seminarii de American Politics in sir, la care repet, mai mult sau mai putin papagaliceste, aceleasi lucru, merg la Mitchell acasa.

Acolo, vorba lui Machiavelli in scrisoarea catre Vittori, ma „dezbrac” de hainele obisnuite, imi uit ingrijorarile si dead-lines-urile si – pentru doua sau trei ore – discutam Legile lui Platon. Incercam sa le analizam cuvant de cuvant, si replica de replica, dupa modelul Starussian. (Nota: E ca la slujba de duminica: haideti sa lasam de-o parte toate grijile acestei lumi). Sunt invocati alti filosofi, se fac paralele, se avanaseaza concluzii ezitante. Mergem inainte. Am ajuns deja la cartea a treia. (Iar primele doua sunt despre … „betie” – asta asa, pentru a va starni, eventual, curiozitatea.)

Ma/ne  ajuta asta cu ceva? Mai mult decat v-ati putea astepta! Fiecare dintre noi are propriile „obsesii”, o anumita tema sau anumiti autori pe care se concentreaza mai tot timpul. Iesitul din „ceea ce trebuie citit” si intrarea in „ceea ce citesc pentru ca asa am chef” e, surprinzator, benefic, pentru obsesiile fiecaruia. Esti „out of the box”. Iti poti privi cutiuta din afara, cu un ochi proaspat.

Nu va imaginati, insa, ca toate discutiile sunt „filosofice”. Oameni suntem. Radem, glumim, barfim. Uneori, de la Platon se ajunge la religie sau la Rousseau. Avem de toate: si liber-cugetatori si credinciosi si nehotarati. Si bautori de vin si bautori de bere si abstinenti. Si protestanti, dar si catolici (fara a ma mai pune la socoteala pe mine:).

Ba, ieri, am avut si-o femeie! 🙂

PS De-abia acum acea introducere, inutil de lunga, incepe sa capete sens. Va mai plitisesc inca o data cu Ionesco: „Arta este absolut inutila. Dar acest inutil este absolut necesar”. Stia omul ce spune.