…pana ne mai gandim ce si cum facem cu proiectul acela (si, va rog sa ma credeti, ma gandesc!), va propun o pauza. O pauza pe care eu am luat-o, ca sa zic asa, retroactiv.

Cum in acest an nu ne-am ingaduit nici o vacanta – europeana sau de altfel – ne-am ingaduit o scurta plimbare pana in Florida via Atlanta. De ce Florida, cand acolo e pata de petrol? Pai tocmai de aceea! 🙂 Ca unde am fost noi in Golf, i.e., in Cedar Key, nu era nici umbra de petrol, dar preturile – pentru americanul speriat de poluare – scazusera la jumatate. Si, chiar daca ar fi fost (am fi avut full refunding), vorba amicului Ghiuta, care ne-a gazduit in Atlanta: „Pai la Navodari inotam in petrol si nu se isteriza nimeni!” :))

In afara de Ghiuta, in Atlanta nu e mare lucru de vazut 🙂 dincolo de muzeul lui Margaret Mitchell, i.e., casa in care a locuit pentru vreme si de „orasul ingropat” din centrul vechi. Cum, insa, veneam din Indiana – unde Indianapolisul e un fel de Atlanta a Midwestului, nici ca aveam pretentii.

Adevaratul Midwest sau adevaratul South il cunosti la tara, pe drumurile nebatatorite de turisti. N-am de gand acum sa fac un jurnal de calatorie. Va spun doar ca locul pe care l-am ales nu semana cu cel de acum vreo doi ani – Destin e o … (sic) destinatie turistica: o Mamaia mai americana. Nu Cedar Key. Cedar Key e o insula-orasel de pescari, cu vreo cinci restaurante care se inchid la noua seara in timpul saptamanii! Zece seara, in weekend. Am mancat oysters si clams si aligator, num-asa, ca sa ne aflam in treaba:).

Pe insula inconjurata de zeci de insule si insulite mai mici, se circula mai degarba cu golf-cart-ul, pentru ca viteza maxima e, fara exagerare, de 20 de mile pe ora – si asta pe cele doua strazi principale. Cimitirul era principalul punct de atractie – si pe buna dreptate. Vorba lui Andrei (pe care l-am lasat sa conduca golf-cart-ul, desi varsta admisa era de … 21 de ani!): „E cel mai cool cimitir in care am fost!:) ”

Sa tot mori in Cedar Key.

Cand e furtuna tropicala sau uragan (furtuna am prins-o, uraganul, multumim, nu), plaja dispare si intelegi brusc de ce toti oamenii si-au pus casele pe catalige. Noi am stat pe varful insulei, la vreo zece metri de ocean. Pescarusii dadeau navala peste noi cand le aruncai ceva de mancare – la fel si pelicanii. Telefonul celular mergea cand si cum si unde. Daca mergeai sa inchiriezi ceva – barca, golf-cart, etc – riscul mare era sa nu gasesti pe nimeni acolo. Oamenii aveau alte treburi – sa se odihneasca sau sa imbete, bunaoara. Island time, ziceau.

Pescuitul era activitatea principala – dar nu era decat un singur „magazin” care vindea momeala (scriu „magazin” intre ghilimele, pentru ca era o baraca la capatul lui nowhere, inchisa mai tot timpul si, cand am prins-o deschisa, am asteptat vreo zece minute dupa proprietar, cand puteam sa ma servesc singur:) Am prins tot felul, dar nimic spectaculos.

Am luat o barca – una cu motor – si am condus-o printre insule – toate pustii – rezervatii naturale. In fine, instinctul m-a calauzit la o insula pustie cu o plaja desprinsa parca din filme. Horseshow crabs se imperecheau sub ochii nostri. Am prins iar un fel de rechini. Am stat singuri pe insula pustie ca-n filme. Am facut si filme:), ce-i  drept, dar cel mai mult ne-am bucurat de singuratate. E un sindrom, asta.

A fost frumos. A fost vacanta.

La intoarcere, nu ne-am mai oprit in Atlanta. Am condus cinsprezece ore, pana am ajuns acasa la doua noaptea. Si, conform legilor lui Murphy, dupa ce condusesem vreo 2000 de kilometri intr-o singura zi, pe ultimii 100 m-a prins politia si mi-a dat ticket.

Asta e. Pe toate nu le poti avea, dar te poti stradui:)

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus toata peripetia, pe scurt, asa.

PS Tot schimband pe drum posturile la radio, am nimerit peste cateva (multe) country. Hit-ul era „I’m pretty good at drinking beer” 🙂 Mi-a placut modestia – nu good, pretty good.