… asta e o alta premiera pentru acest blog – e o parte dintr-un text publicat pe Voxpublica. Ce-i drept, la rastimpuri, am mai publicat sau republicat aceleasi texte aparute pe Contributors sau Vox, dar acum mizeria politica despre care vorbeam mi s-a parut putin prea mult pentru un blog de casa. La urma urmelor, de aceea s-a inventat presul de sters picioarele la intrarea in casa – sa nu aduci inlauntru tot noroiul. Am sters, asadar, partea politica, mocirloasa (cei interesati o pot citi AICI), dar am pastrat introducerea, ca nu-i vina ideilor si cuvintelor daca sunt pangarite de unii si altii. De ce sa le pedepsim? 🙂

… asa-numitele flashmob-uri sunt, in general, simpatice, chiar si-atunci cand sunt mai prost executate. Dar unele sunt de-a dreptul capodopere de surpriza si efemeritate. Cele mai reusite sunt cele care nu au nici un mesaj, in afara aceluia ca lumea ramane, totusi, frumoasa si surprinzatoare. Surprinzator de frumoasa, daca preferati. De castigat se castiga totul abia atunci cand nu e nimic de castigat.

watch?v=SXh7JR9oKVE&list=PL7F7FD269F9DA24F8&index=1

E suficient sa te uiti la fetele neavertizatilor, la gurile lor cascate, la fericirea sincera intiparita pe chipuri, pentru a intelege ca-n fiecare dintre noi ramane, uneori adanc ingropata, o nevoie neostoita de minunare (nu degeaba se zice ca filosofia incepe in mirare). Unul dintre elementele cheie ale flashmobului este supriza: intr-un loc, indeobste aglomerat (o gara, un aeroport, un mall, o piateta publica), dar altminteri banal, unde fiecare isi vede de treaba lui, cineva, un sau o „oarecare” incepe sa cante sau sa danseze. Initial pare deplasat(a), pentru ca frumusetea e lesne de confundat cu nebunia. Pe urma, din ce in ce mai multi „trecatori” se alatura, pana-ntr-acolo incat, la un moment dat nici nu mai stii cine e parte din „grupul organizat” si cine nu. Nebunia frumoasa devine regula. E usor sa te lasi antrenat in acest vartej. Priviti, rogu-va, pana la sfarsit, clipul care urmeaza si urmariti cu atentie mai cu seama fetele copiilor si batranilor. O fetita da un ban unui muzicant ambulat si starneste o adevarata Oda a Bucuriei, la propriu si la figurat.

watch?v=XCwwcsSH5bI

Al doilea element-cheie e efemeritatea. La sfarsitul performantei, care dureaza doar cateva minute, participantii se „topesc” in multimea anonima, la fel de rapid precum au aparut din mijlocul ei. Lumea isi reintra in „normal”, anonimitatea rasufla usurata, dar normalitatea are de-acum ghilimele. Frumusetea nu rezista normalitatii, dar nici normalitatea, frumusetii. Pentru a se proteja, are nevoie sa se inconjoare de ghilimele, ca de niste ziduri, altminteri nu face fata asaltului frumosului efemer. Vorba cantecului – de aceea licuricii doar palpaie, ca asta e rostul lor, sa fie efemeri.

watch?v=WLcASJwfhTA&app=desktop

… am scris ceva, cum mai scriu la rastimpuri, pe Contributors. Nu ma asteptam la cine stie ce val de simpatie – nici n-a fost, deocamdata. Poate vine si ala. Cu toate acestea m-am ales, de la o comentatoare, cu un link. De obicei nu le deschid, ca n-am nici timp de pierdut, nici chef de virusi in laptop. De data asta am facut-o, totusi, si nu mi-a parut catusi de putin rau, chit ca … nu va zic mai multe, ca risc sa alunec in patetic si nu-i frumos. Una-i sufrageria, alta-i dormitorul.

Intrebarile sunt cum sunt, si nici raspunsurile in sine nu aduc ceva tulburator nou. Asta pentru simplul motiv ca stim deja raspunsurile. ceea ce nu stim (eu, cel putin) e cum sa le traim. Insa felul in care sunt spuse reprezinta dovada clara ca exista oameni induhovniciti. Parintele Tadei mi-a amintit de Parintele Flueras, sau Prea Sfintitul Vasile Someseanul. Ultima oara l-am vazut acum patru ani. Recent, am citit c-ar fi suferit un AVC (Accident cardio-vascular). Nu pot decat sa ma rog sa iasa cu bine din incercarea asta. Nu zic mai multe, ca iarasi risc sa launec in patetic, si nu se cade.

Oamenii astia duc lumea pe umerii lor.

Stiti intrebarea: Cati drepti sa fie ca sa cruti orasul asta? Unul! Unul daca e, e destul.

Aveti rabdare si urmariti interviul pana la sfarsit. Ati piedut multe ore cu alte cele. Va mai puteti ingadui una 🙂

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack, a crack in everything
That’s how the light gets in.

… multumesc, Dorin Tudoran!

http://www.dorintudoran.com/leonard-cohen-80/

PS Iertare. Uneori ma ia valul si uit ca nu toata lumea stie engleza. Ideea de baza e ca toti (pana si clopotele!) suntem, mai mult sau mai putin, „crapati”. Dar prin crapaturile astea intra lumina. Na, c-am zis-o! 🙂 Leonard Cohen ma va ierta pentru simplificare, sunt sigur.

… desi despre subiectul asta am mai scris tot AICI. Scriam atunci ca singuratatea poate functiona ca o lupa (marindu-le si pe cele bune si pe cele rele dinlauntru) sau ca o prisma (deformand, smintindu-ti gandurile). Acum, insa, intentionez sa cobor discutia pe un taram ceva mai practic. Ce se poate face? Cum poate fi imblanzita singuratatea? Pentru ca lasata de capul ei, singuratatea e periculoasa. Isi face … de cap (sic).Si-atunci poti pretinde ca nu exista (gresit, pentru ca singuratea e ca piticii – ignorata se face tot mai mare simai obraznica) sau poti incerca sa scapi de ea folosind teripuri ieftine – mergi la birt, la chefuri, la meciuri, iti faci prieteni pe Facebook, te bagi in seama pe platformele de socializare, etc (gresit din nou, ca de pitici si de singuratate nu se scapa).

[Nota: Aci nu vorbim despre singuratatile de cateva zile sau saptamani. Alea sunt alta mancare de peste. Aci vorbim despre singuratatile care se intind pe luni si ani intregi. Si nu e vorba de izolare. E vorba de singuratatea aia „din lume”, cea in care mergi la munca, vorbesti cu oamenii, dai binete vecinilor, vorbesti la telefon, ba la rastimpuri poti merge chiar si la chefuri. Tot singur esti, de fiece data cand te intorci acasa, de fiece data cand trebuie sa-ti faci ceva de mancare sau sa te gandesti ce sa mananci maine, sa speli vasele, rufele, sa citesti, sa scrii, sa duci gunoiul, sa mergi la culcare, sa te trezesti si s-o iei de la capat, zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, luna dupa luna si an dupa an. Singur.]

S-o luam altfel: singuratatea e precum revolutia democratica la Tocqueville [precizare: Tocqueville nu intelegea prin democratie un anumit regim politic, ci o aspiratie sociala spre egalitatea conditiilor; alta discutie]: are toate caracteristicile unei miscari providentiale – si daca o ignori, si daca i te opui, nu faci decat sa pui umarul la succesul ei.

De singuratate nu se scapa. Si-atunci ce se mai poate face? Raspunsul ni-l da tot Tocqueville – poate fi educata. Poate fi domesticita. Daca nu pot scapa de lupi, ii domesticesc, ii fac caini si-i transform in cei mai buni prieteni ai omului. Asa si cu singuratatea – domesticita, poate deveni cel mai bun prieten.

Fara singuratate, n-am mai avea timp de gandit. Fara singuratate, ne-am pierde intr-o agitatie inutila si ne-ar asurzi lumea. Fara singuratate, n-am mai avea liniste. Fara liniste, ne-am pierde noi pe noi. Ne-am rataci de noi insine.

Si-atunci, daca singuratatea „salbatica” e periculoasa. iar cea „domesticita”, buna, cum o imblanzim?

Primul pas a fost deja intrevazut printre randuri: o recunosti ca atare, nu-ti furi singur caciula, bai, nu sunt singur, uite cata lume cunosc, azi am vorbit cu x oameni, etc. Cand lupul iti urla in spatele casei nu zici ca e o pisica si ca miauna. Zici ca e un lup care urla si care se cuvine imblanzit.

Pasul doi: sa renuntam, macar pentru moment, la metafora imblanzirii lupului, si sa trecem la cea a imblanzirii … scorpiei. Pentru ca singuratatea, lasata de capul ei, poate fi o scorpie. Plec de la premisa ca macar ideea principala a piesei lui Shakespeare „The Taming of the shrew” e cunoscuta – dupa ce-o ia de nevasta, un barbat, Petruchio, reuseste sa imblanzeasca o femeie care avea o reputatie de … scorpie, Katerine, ceva mai abitir decat Xantipa, sotia lui lui Socrate (pomenita, de altfel, in piesa). Cum? Folosind ceea ce acum s-ar numi reversed psychology: o lauda cand il repezeste, refuza sa ii dea de mancare sau sa-i cumpere haine, pentru ca nici o mancare si nici un vestmant nu se poate ridica la inaltimea frumusetii si bandetii ei, s.a.m.d.  E o comedie, dar una care merita a fi luata in serios, daca vrem sa intelegm cum poate fi imblanzita singuratatea.

[Nota: Pour la bonne bouche, se cuvine sa remarcam ca actiunea piesei din piesa (revin) incepe cu Lucentio care vine sa studieze la Universitatea din Padua! 🙂]

Nu ne intereseaza aci interpretarile piesei ca fiind una „patriarhala”, „jignitoare la adresa femeilor”, s.a.m.d., pentru simplu motiv ca noi nu vorbim de-o femeie, ci de singuratate (de genul feminin, e-adevarat 🙂 )- vezi Mircea Vulcanescu, Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca Dimensiunea romaneasca a existentei despre importanta genurilor in diferite limbi (de ce e „paine” la masculin in franceza, bunaoara?) Ne intereseaza doar tehnica de imblanzire. Or, pentru asta, trebuie sa ne intoarcem la detalii.

Mai intai de toate, Petruchio n-o imblanzeste pe Katerine decat dupa ce o ia de nevasta (desi promite s-o faca de la bun inceput). Cu alte cuvinte, singuratatea nu poate fi imblanzita decat dupa ce e imbratisata si primita, ca sa spunem asa, in pat. Pe urma, singuratatea nu poate fi imblanzita opunandu-i-te cu forta. Dimpotriva, cantandu-i in struna, dar intr-atat de tare incat sa fie impinsa in absurd, invinsa de propriile-i arme. Altfel spus, forta singuratatii trebuie intoarse impotriva ei siesi, mai exact impotriva efectelor ei nocive. Mai apoi, anormalitatii singuratatii i se cuvine opusa anormalitatea normalitatii (sau normalitatea anormalitatii, depinde din ce unghi alegi sa privesti). Petruchio nu-i spune lui Katy ca nu trebuie sau n-are voie sa manance sau sa se imbrace frumos. Astea sunt dorinte, nu-i asa?, normale. Dar ea, Katy, e atat de frumoasa, atat de buna, incat nu merita nimic mai putin decat perfectiunea. Or, goana dupa perfectiune pe lumea asta te lasa flamand si gol.

Asa si cu singuratatea.

In fine, dar nu in cele din urma, imblanzirea scorpiei cere timp si perseverenta. Nici o pauza nu-ti este ingaduita, nici un moment de respiro permis, altminteri risti ca tot efortul sa fie in zadar. Asadar iti speli vasele fara greseala, strangi masa, pui masa, iti tai unghiile, si-n general faci tot ce ar trebui sa faci si daca nu ai fi singur. Asta nu inseamna ca o ignori sau ca fugi de ea. Asta inseamna ca o respecti atat de mult incat nu crezi ca merita nimic mai putin decat perfectiunea traiului in comun. Pana o aduci la capatul puterilor si e gata sa-ti declare, precum Katerine, ca luna e soarele, daca asa iti pofteste inima. Incapatanrea agresiva nu se imblanzeste decat cu o incapatanare de-o imbratisare aproape sufocanta, care nu slabeste decat atunci cand singuratatea se da batuta si recunoaste, daca vrei, ca soarele e luna. Sau viceversa.

S-ar putea spune c-am rezolvat problema, ca stim sa punem singuratatea cu „botul pe labe” – bestia! 🙂

Sa nu ne pripim insa. Rabdare. Daca Socrate n-a imblanzit-o pe Xantipa, de ce-am fi noi (si Petruchio) mai norocosi sau mai priceputi? Ei bine, din cate stim, Socrate n-a vrut s-o imblanzeasca pe Xantipa. N-a vrut, nu „n-a putut”. Intrebat fiind de prieteni cum o suporta, Socrate a rasouns ceva de genul „dragilor, daca imi pot pastra calmul cu Xantipa, mi-l pot pastra cu oricine„. Cu alte cuvinte, Socrate o folosea pe scorpia de Xantipa, sup aparenta ca este/se lasa folosit de ea.

Complicatiile, insa, de-abia de-acum incep. Pentru ca, ignorat de majoritatea lumii (si a punerilor in scena), Imblanzirea scorpiei e doar o piesa intr-o piesa. Piesa lui Shakespeare incepe de fapt cu un asa-numit „induction”, o mise-en-scene: un tinichigiu beat, Sly (ne putem gandi la tiganii nostri caldarari), e luat pe sus, imbracat frumos si pus intr-un pat cu baldachin, de ajutoarele unui nobil pus pe sotii. Cand se trezeste e convins ca e lord, innebunise doar si crezuse ca e „caldarar”. Suspicios initial, omul crede de-abia cand i se spune ca ii vor arata … nevasta! Nevasta nu i-o pot arata deocamdata, i se spune, pentru ca o trupa de actori a sosit la curte si, ca lord, trebuie sa urmareasca piesa in care Lucentio vine sa studieze la Universitatea din Padua … etc.

Cum ar veni, imblanzirea scorpiei nu e decat o fictiune inaluntrul unei alte fictiuni inlauntrul unei alte fictiuni („sly” in engleza inseamna „smecher”, „alunecos”, „prefacut”, iar Sly e, la randul sau, imbracat in haine frumoase si prostit ca e lord pentru ca arata ca un lord.) Ptiu, drace!

Scorpia asta de singuratate era cat pe ce sa ne prosteasca! Sa ne lase sa credem ca, gata, e domesticita. Imblanzirea de-abia de-acum incepe. (Va urma – poate 🙂 )

… bonjour tristesse! Ce sa ne mai ascundem dupa degete? Suntem anotimpo-programati. Si ne place sa fim melancolici. Vorba lui Hölderlin: „In chip poetic locuieste imul pe acest pamant„. Vrem, nu vrem, asta e.

… pentru ca, spre deosebire de conferinta anuala a MPSA (Midwest Political Science Association), care se tine negresit in acelasi loc (Chicago), cea a American Political Science Association (APSA), se muta de la an la an, ca tiganul cu cortul. (Poate ca unii cititorii fideli ai acestui blog isi mai amintesc cum acum doi ani trebuia sa fie la New Orleans, dar a fost anulata din motve de uraganul Isaac, care ne-a lasat fara curent). Anul asta s-a tinut la Washington D.C., iar tema principala a fost „Politics after the Digital Revolution„/ Politica dupa revolutia digitala.

Hoteluri de patru sau cinci stele, mii de participanti (y compris romani), lume emotioanta, receptii, prezentari, discutii, revederi, vederi, networking 🙂

Am prezentat un eseu cu titlul „Toward a Neo-Medievalization? The Impact of the Digital Revolution on Political and Self-representation„, in cadrul unui panel intitulat „Historial Encounters with the Digital Present„, in care s-a discutat despre internet, retele sociale, s.a.m.d., din perspectiva unui Aristotel, a unui Rousseau, Platon, etc. Nu va mai tin cu sufletul la gura: eu am tinut-o langa cu dialectica individului in Evul Mediu, intre forum internum si forum externum :)) Dezbaterile au fost incinse si extrem de interesante, pana-ntra-colo incat am depasit timpul alocat (o ora si jumatate) si am fost scosi, mai mult pe sus, din sala, de catre participantii la urmatorul panel.

Nu voi intra acum in detalii – poate cu alta ocazie. Cert e ca majoritatea celor prezenti (prezentatori si discussants) priveau cu ingrijorare fenomenul retelelor de socializare (deloc surprinzator, cuvintele cel mai des folosite au fost Facebook si twitter). Drept pentru care am decis sa fac un experiment pe care il practic, de obicei, cu studentii, cand vine vorba de Tocqueville si de soft despotism – despotismul caruia i te lasi prada de buna voie, tocmai pentru ca nu-l percepi ca atare, nu „te forteaza”. Am rugat sa ridice mana cine NU are cont de Facebook si/sau twitter. A ridicat-o un singur profesor de vreo 65 de ani (culmea! unul dintre putinii simpatizanti ai revolutiei digitale).

Cu mine, s-au facut doi. QED.

Asta ar fi una.

A doua: Azi dimineata am luat micul dejun (da! micul dejun! :)) pe terasa hotelului Omni Shoreham, acolo unde s-au tinut toate balurile de inaugurare ale presedintilor Statelor Unite in secolul XX, unde au fost cazati The Beatles, etc. Cateva ore mai tarziu, eram intr-un parcare uriasa, cu mii de masini, apoi conduceam inapoi de la aeroport si ma uitam la zgarie-norii din Houston, sub un cer plumburiu, pe o autostrada aproape pustie, si intram intr-un apartament pustiu.

Si-atunci m-a palit.

Ma mai paleste uneori. Prima oara m-a palit acum vreo 156 de ani, la terminarea masteratului de la Nisa. Cazarea se termina cu o zi inainte de plecarea avionului, asa ca ne-am petrecut noaptea dormind pe plaja, intre niste stabilopozi, dardaind. Ne-am trezit, am mai facut o baie de adio in Mediterana, un dus, si ne-am dus la aeroport. Doua ore mai tarziu eram la business class, sorbeam sampanie si ne uitam de sus la plaja unde ne petrecusem noaptea. Si alte doua ore mai tarziu, eram in Gara de Nord, band o bere lesioasa cot la cot cu aurolacii.

Sunt fascinante, daca stai sa te gandesti, aceste schimbari de decor, intr-o falfaire de pleoape.

Precum in cazul retelelor de socializare, granita dintre virtual si actual ramane extrem de fragila, de unde si rolul de lupa al lumii virtuale – mareste deopotriva avantajele si dezavantajele lumii reale. Le face vizibile.

Macar stim cum stam.

… sunt peste tot, ca nisipul. Si tot ca nisipul, n-ai cum sa-i ocolesti. Sunt boboci si sunt „proaspeti” (nu degeaba americanii le spun ‘freshmen’). Aburesc inca, ca painea de-abia scoasa din cuptor. (Nu-i vorba, la temperaturile din Houston e usor sa ‘aburesti’ si daca esti mai ofilit :)) Sunt nerabdatori sa dea cu capul de pragul de sus si n-ai cum sa nu te entuziasmezi de entuziasmul lor, chiar daca n-ai loc de ei nicaieri. Se vara peste tot, ca nisipul. Pana sfarsesc prin a se ti se vari in suflet.

PS Cand ii vezi stand tolaniti atat de relaxati pe treptele alea, n-ai cum sa nu te gandesti ca ei nu se gandesc ca tot asa se vor pozitiona si mai tarziu in viata, dupa colegiu. Doar ca pe altfel de trepte. N-ai cum sa nu te gandesti si ca bine fac ca nu se gandesc. Carpe diem.

… dupa ce te deprinzi [Nota: de-abia acum constat ca intre „desprinzi” si „deprinzi” e o singura litera – si aia e „s”.] cu biblioteca de la Yale – construita din capul locului in asa fel incat sa semene cu o catedrala. toate alelalte biblioteci intra intr-o competitie cumva nedreapta.Prin comparatie, toate cladirile astea mioderne, majoritatea din beton si sticla, par la fel de interesante cu precum un tweet fata de un manuscris de Alfarabi.

Despre fascinatia mea cu bibliotecile, incepand cu cea din Brad, am mai tot scris. De data asta vorbim insa despre bibliotecile universitare.

Spune-mi ce biblioteca ai, ca sa-ti spun ce fel de universitate esti. Unde-ti sunt prioritatile. Tel maitre, tel valet.

Din acest punct de vedere, trebuie sa marturisesc, biblioteca de la Tulane a fost o crunta dezamagire. Campusul, vechi, desi mic, era o bijuterie (ciobita, ce-i drept, ici si colo de niste arta moderna care se potrivea cu ansamblul ca un peste intr-o gradina de lalele.

Din pacate, conducerea decisese ca imaginea conteaza mai mult decat substanta, asa ca banii pentru cercetare sau pentru retinerea profesorilor talentati se imputinau de la un an la altul, se inmulteau in schimb coloanele, cladirile, noul stadion, etc. N-o spun eu, o spun profesori care si-au petrecut la Tulane cateva decenii. Biblioteca noua, moderna, avea trei etaje, cateva computere, iar printre rafturile cu carti te puteai plimba cu golf-cartul, ca nu era nici o ingesuiala. De atunci, conducerea s-a schimbat. Sa fie intr-un ceas bun, dar momentan, noul a presedinte a … inaugurat noul stadion.

Nu poti cladi o universitate respectabila doar cu fotbal si vopsea.

Campusul de la Houston e de cateva ori mai mare decat cel de la Tulane, dar e tot modern. Cubist. Macar aici arta moderna nu se potriveste ca nuca-n perete, ci se simte ca acasa. Ca o nuca printre alte nuci. De afara, bibioteca de la UH arata cam tot precum cea de la Tulane, asa ca n-am avut asteptari mari. Vroba turcului: daca te culci pe podea, nu risti sa cazi din pat. Spre placuta mea surprindere, aici supriza a fost pe dos: gardul, ca sa zic asa, era vopsit pe dinlauntru.

Nu doar dotarea tehnica o depasea cu muuuult pe cea de la Tulane (zeci, daca nu sute de computere aliniate doar la primul nivel), dar aparenta modesta ascundea opt etaje (cat cea de la Bloomington, renumita si ea) si, din cate am verificat eu doua etaje – ticsite cu carti. Mai mult, majoritatea cartilor pe care le-am cautat se aflau in stoc sau erau accesibile online – ceea ce la Tulane se intampla cu o frecventa de cam 1:5.

Si cum campusul s-a umplut de lume, in ciuda caldurii infernale, am inceput sa-mi recapat optimismul.

Asa sunt, ma multumesc cu putin – c-o biblioteca decenta, de exemplu :))

… ca maine plec. Iarasi. Si vreau. Si nu vreau, Ca vreau sa stau. Vreau sa raman. Da’ vreau si sa plec. Vreau sa schimb. Sunt un Caragiale tipic: „Sa se modifice, primesc, dar sa nu se schimbe nimic.” Pentru a ramane in ton cu postarea anterioara, „m-as duce, m-as duce, dar mi-e drumu-n cruce„. Asa a fost si, din cate arata, asa va ramane, pana se va termina.

La rascruce de toate cele.

S-ar cuveni ca, dupa atata amar de ani, sa incep a ma obisnui.

Si-acum, pentru conformitate, versurile originale, de Tudor Arghezi:
Voiam sa pleci, voiam si sa ramai.
Ai ascultat de gandul cel dintai.
Nu te oprise gandul fara glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi ramas?

… cand sa-ti termini ce-ai de facut, iti tihneste. Cand iti tihneste, joci sah si asculti muzica. Muzica de toate felurile. Printre altele, Tudor Gheorghe, muzica populara si lautareasca de prin anii ’20. Mai muti un nebun, mai chiuiesti, mai dansezi pe scaun. Mai asculti versurile:

„Lulutza numai tu/Doar tu poti sa-ntelegi/Calvarul unei inime pribegi/In lumea asta plina de pacate/O inima doar pentru tine bate.”

Si, dintr-o data, faci o rocada, si te paleste asa, ca-n moalele capului: Bai, ce fel de oameni traiau atunci, in Romania anilor ’20, daca in mahalele se cantau – cu succes! – versuri de genul „calvarul unei inime pribegi, in lumea asta plina de pacate”? Cine putea intelege calvarul asta? Lulutza! Si nu-ti vine sa razi. Lulutza! Si nimeni nu ridica din sprancene! Dimpotriva, toata lumea fredona versurile si mai lipea (cu scuipat, ce-i drept) cate o bacnota pe fruntea lautarului.

Ei bine, cand poti scrie versuri cu Lulutza la care sa nu bufneasca lumea-n ras, se cheama ca ai atins perfectiunea.

Ce lume era aia in care, in Crucea de Piatra – cel mai rau famat cartier al Bucurestiului din perioada interbelica, pentru necunoscatori – se inganau versuri precum „cu sani alintati si cu ochii tirani„? (Precizare: e vorba de o „coarda” de paispe (b)ani.) Sa ne gandim: intr-o lume de prostituate si pesti (apar si aia in cantec, pentru cine are rabdare), „coarda” are … sani alintati si ochii tirani! Si nimeni nu ridica din sprancene! Dimpotriva. Le place! Asta se canta in fundul mlastinii, ca sa spunem asa. Prin comparatie, astazi avem rap si hop-hip si degete fluturate prin fata ecranului, iar versurile pentru imbecili ne par „mesaje sociale”. Cool? Prin comparatie, Crucea de Piatra de atunci era un focar de cultura.

Buuun, atea erau mahalele, cartierele de curve. Ce se canta la tara? Ce ascultau taranii? „Binele de mine fuge/Raul din urma m-ajunge”

Sa va mai dau exemple? Ca mai sunt: „Patima de-o patimesc/N-am cui sa o jeluiesc.” Sau: „Foaie de mar dulce/M-as duce, m-as duce/Dar mi-e calea-n cruce” – Mi-e calea-n cruce? „Pe-o gura de rai?” La fiecare vers poti cadea pe ganduri si poti ramane acolo mult si bine. „La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu, si Dumnezeu era Cuvantul”. Ia de te gandeste.

Foaie verde de-un bujor

Cin’ pe lume n-are nici un dor

Traieste pe lume usor.

Nici Aristotel n-o putea zice mai bine (mai putin, poate, partea cu ‘foaie verde de bujor’  – desi, daca stau sa ma gandesc, el a inventat clasificarile, inclusiv in botanica, or foaia verde de bujor exista, deci …:)). „Marie, Marie, ia sa-mi spui tu mie/Care floare-nfloare/Noaptea pe racoare?/Floarea crinului si cu-a dorului/ Care frunza bate, vantul cand nu bate/ Frunza Domnului si cu-a dorului/ Asta frunza bate, vantul cand nu bate.” Si uite-asa,Maria il mangaie, usurel, pe crestet, pe Aristotel.

Dar aci nu e vorba de autor(i). Astia, care cum. Aci e vorba de auditoriu. Mai precis, aci e vorba despre sistemul care a creat atat autorii cat si auditorii. Va dati seama? Cand incepi sa realizezi la ce nivel de  ajunsesera romanii – si aia din mahalale si taranii – in anii ’20, te-apuca plansul de elitele de astazi. M-apuca plansul de mine si de copii mei.

Nu mai exista multe birje, si oricum nimeni n-ar mai comanda, dupa o noapte de chef, trei: una pentru el, una pentru lautari si una … pentru palarie! Cum ar zice Alec, asta cere pizazz, care nu-i un cuvant romanesc. Ce-i aia?

P.S. Realizati ca e doar o chestiune de cativa ani pana cand doar „specialistii” vot mai putea intelege un vers precum „murgu-i priponit”? Ce-i aia ‘murg’? Ce-i aia ‘priponit’? E trist? Fara doar si poate. Dar asa a disparut ea si aramaica, limba lui Iisus. A fost trist? Fara doar si poate. Partea buna si optimista in toata aceasta poveste e ca Adevarul a ramas viu. Limbile mor. Adevarul, nu. Adevarul are acest avantaj – nu moare. Adica moare, da’ invie cand, unde si cum nu te-astepti.

P.P.S.: „Sa-si traga pacatele/Cum ne-am tras noi zilele.”

P.P.P.S. „Ca daca m-oi caciuli/La ce drac-oi mai trai/Cine are noroc, are/Pune piatra si rasare/Dar eu seaman busuioc/Si nu rasare deloc.” Trebuie sa ma opresc. Aveti a-mi ierta entuziasmul: „Pune piatra si rasare„???? Nichita Stanescu era mic copil,