… pentru ca, spre deosebire de conferinta anuala a MPSA (Midwest Political Science Association), care se tine negresit in acelasi loc (Chicago), cea a American Political Science Association (APSA), se muta de la an la an, ca tiganul cu cortul. (Poate ca unii cititorii fideli ai acestui blog isi mai amintesc cum acum doi ani trebuia sa fie la New Orleans, dar a fost anulata din motve de uraganul Isaac, care ne-a lasat fara curent). Anul asta s-a tinut la Washington D.C., iar tema principala a fost „Politics after the Digital Revolution„/ Politica dupa revolutia digitala.

Hoteluri de patru sau cinci stele, mii de participanti (y compris romani), lume emotioanta, receptii, prezentari, discutii, revederi, vederi, networking 🙂

Am prezentat un eseu cu titlul „Toward a Neo-Medievalization? The Impact of the Digital Revolution on Political and Self-representation„, in cadrul unui panel intitulat „Historial Encounters with the Digital Present„, in care s-a discutat despre internet, retele sociale, s.a.m.d., din perspectiva unui Aristotel, a unui Rousseau, Platon, etc. Nu va mai tin cu sufletul la gura: eu am tinut-o langa cu dialectica individului in Evul Mediu, intre forum internum si forum externum :)) Dezbaterile au fost incinse si extrem de interesante, pana-ntra-colo incat am depasit timpul alocat (o ora si jumatate) si am fost scosi, mai mult pe sus, din sala, de catre participantii la urmatorul panel.

Nu voi intra acum in detalii – poate cu alta ocazie. Cert e ca majoritatea celor prezenti (prezentatori si discussants) priveau cu ingrijorare fenomenul retelelor de socializare (deloc surprinzator, cuvintele cel mai des folosite au fost Facebook si twitter). Drept pentru care am decis sa fac un experiment pe care il practic, de obicei, cu studentii, cand vine vorba de Tocqueville si de soft despotism – despotismul caruia i te lasi prada de buna voie, tocmai pentru ca nu-l percepi ca atare, nu „te forteaza”. Am rugat sa ridice mana cine NU are cont de Facebook si/sau twitter. A ridicat-o un singur profesor de vreo 65 de ani (culmea! unul dintre putinii simpatizanti ai revolutiei digitale).

Cu mine, s-au facut doi. QED.

Asta ar fi una.

A doua: Azi dimineata am luat micul dejun (da! micul dejun! :)) pe terasa hotelului Omni Shoreham, acolo unde s-au tinut toate balurile de inaugurare ale presedintilor Statelor Unite in secolul XX, unde au fost cazati The Beatles, etc. Cateva ore mai tarziu, eram intr-un parcare uriasa, cu mii de masini, apoi conduceam inapoi de la aeroport si ma uitam la zgarie-norii din Houston, sub un cer plumburiu, pe o autostrada aproape pustie, si intram intr-un apartament pustiu.

Si-atunci m-a palit.

Ma mai paleste uneori. Prima oara m-a palit acum vreo 156 de ani, la terminarea masteratului de la Nisa. Cazarea se termina cu o zi inainte de plecarea avionului, asa ca ne-am petrecut noaptea dormind pe plaja, intre niste stabilopozi, dardaind. Ne-am trezit, am mai facut o baie de adio in Mediterana, un dus, si ne-am dus la aeroport. Doua ore mai tarziu eram la business class, sorbeam sampanie si ne uitam de sus la plaja unde ne petrecusem noaptea. Si alte doua ore mai tarziu, eram in Gara de Nord, band o bere lesioasa cot la cot cu aurolacii.

Sunt fascinante, daca stai sa te gandesti, aceste schimbari de decor, intr-o falfaire de pleoape.

Precum in cazul retelelor de socializare, granita dintre virtual si actual ramane extrem de fragila, de unde si rolul de lupa al lumii virtuale – mareste deopotriva avantajele si dezavantajele lumii reale. Le face vizibile.

Macar stim cum stam.