… cand Lulutza intelegea calvarul unei inime pribegi – ce vremuri!

10Aug14

… cand sa-ti termini ce-ai de facut, iti tihneste. Cand iti tihneste, joci sah si asculti muzica. Muzica de toate felurile. Printre altele, Tudor Gheorghe, muzica populara si lautareasca de prin anii ’20. Mai muti un nebun, mai chiuiesti, mai dansezi pe scaun. Mai asculti versurile:

Lulutza numai tu/Doar tu poti sa-ntelegi/Calvarul unei inime pribegi/In lumea asta plina de pacate/O inima doar pentru tine bate.”

Si, dintr-o data, faci o rocada, si te paleste asa, ca-n moalele capului: Bai, ce fel de oameni traiau atunci, in Romania anilor ’20, daca in mahalele se cantau – cu succes! – versuri de genul „calvarul unei inime pribegi, in lumea asta plina de pacate”? Cine putea intelege calvarul asta? Lulutza! Si nu-ti vine sa razi. Lulutza! Si nimeni nu ridica din sprancene! Dimpotriva, toata lumea fredona versurile si mai lipea (cu scuipat, ce-i drept) cate o bacnota pe fruntea lautarului.

Ei bine, cand poti scrie versuri cu Lulutza la care sa nu bufneasca lumea-n ras, se cheama ca ai atins perfectiunea.

Ce lume era aia in care, in Crucea de Piatra – cel mai rau famat cartier al Bucurestiului din perioada interbelica, pentru necunoscatori – se inganau versuri precum „cu sani alintati si cu ochii tirani„? (Precizare: e vorba de o „coarda” de paispe (b)ani.) Sa ne gandim: intr-o lume de prostituate si pesti (apar si aia in cantec, pentru cine are rabdare), „coarda” are … sani alintati si ochii tirani! Si nimeni nu ridica din sprancene! Dimpotriva. Le place! Asta se canta in fundul mlastinii, ca sa spunem asa. Prin comparatie, astazi avem rap si hop-hip si degete fluturate prin fata ecranului, iar versurile pentru imbecili ne par „mesaje sociale”. Cool? Prin comparatie, Crucea de Piatra de atunci era un focar de cultura.

Buuun, atea erau mahalele, cartierele de curve. Ce se canta la tara? Ce ascultau taranii? „Binele de mine fuge/Raul din urma m-ajunge

Sa va mai dau exemple? Ca mai sunt: „Patima de-o patimesc/N-am cui sa o jeluiesc.” Sau: „Foaie de mar dulce/M-as duce, m-as duce/Dar mi-e calea-n cruce” – Mi-e calea-n cruce? „Pe-o gura de rai?” La fiecare vers poti cadea pe ganduri si poti ramane acolo mult si bine. „La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu, si Dumnezeu era Cuvantul”. Ia de te gandeste.

Foaie verde de-un bujor

Cin’ pe lume n-are nici un dor

Traieste pe lume usor.

Nici Aristotel n-o putea zice mai bine (mai putin, poate, partea cu ‘foaie verde de bujor’  – desi, daca stau sa ma gandesc, el a inventat clasificarile, inclusiv in botanica, or foaia verde de bujor exista, deci …:)). „Marie, Marie, ia sa-mi spui tu mie/Care floare-nfloare/Noaptea pe racoare?/Floarea crinului si cu-a dorului/ Care frunza bate, vantul cand nu bate/ Frunza Domnului si cu-a dorului/ Asta frunza bate, vantul cand nu bate.” Si uite-asa,Maria il mangaie, usurel, pe crestet, pe Aristotel.

Dar aci nu e vorba de autor(i). Astia, care cum. Aci e vorba de auditoriu. Mai precis, aci e vorba despre sistemul care a creat atat autorii cat si auditorii. Va dati seama? Cand incepi sa realizezi la ce nivel de  ajunsesera romanii – si aia din mahalale si taranii – in anii ’20, te-apuca plansul de elitele de astazi. M-apuca plansul de mine si de copii mei.

Nu mai exista multe birje, si oricum nimeni n-ar mai comanda, dupa o noapte de chef, trei: una pentru el, una pentru lautari si una … pentru palarie! Cum ar zice Alec, asta cere pizazz, care nu-i un cuvant romanesc. Ce-i aia?

P.S. Realizati ca e doar o chestiune de cativa ani pana cand doar „specialistii” vot mai putea intelege un vers precum „murgu-i priponit”? Ce-i aia ‘murg’? Ce-i aia ‘priponit’? E trist? Fara doar si poate. Dar asa a disparut ea si aramaica, limba lui Iisus. A fost trist? Fara doar si poate. Partea buna si optimista in toata aceasta poveste e ca Adevarul a ramas viu. Limbile mor. Adevarul, nu. Adevarul are acest avantaj – nu moare. Adica moare, da’ invie cand, unde si cum nu te-astepti.

P.P.S.: „Sa-si traga pacatele/Cum ne-am tras noi zilele.”

P.P.P.S. „Ca daca m-oi caciuli/La ce drac-oi mai trai/Cine are noroc, are/Pune piatra si rasare/Dar eu seaman busuioc/Si nu rasare deloc.” Trebuie sa ma opresc. Aveti a-mi ierta entuziasmul: „Pune piatra si rasare„???? Nichita Stanescu era mic copil,

Anunțuri


2 Responses to “… cand Lulutza intelegea calvarul unei inime pribegi – ce vremuri!”

  1. M-a uns la inima stergarul asta de randuri…
    Cu atat mai mult cu cat sunt doua saptamani de cand am dat Canada pe Romania (oficial doua ca altfel n-am „plecat” niciodata).
    Fiind crescuta la tara realizez cata bogatie de sensuri mi-a fost data intrinsec; ai batrani imi vorbeau totusi de o „limba” pe care si ei abia o mai stiau si raspundeau cu greu la intrebarile mele de copil curios: aia ce-i? aia ce-i?

  2. 2 Floare din gradina

    Si noi avem astfel de revelatii, de la „da Doamne cu biciu’n mine” la ” canta, canta cucule/pupa-ti-as aripile” etc, ca sa nu mai pomenim de calu’ priponit de-un leustean..depinde de anotimp si starea euforica a momentului, ne minunam la fel ca tine ..cat despre copii, asa ne platim pacatul de a pleca in lume, noi pierim pe limba noastra, ei continua cu ..texte. (stiu ca ai tai nu sunt chiar instrainati).


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: