… despre flashmobs si licurici
… asta e o alta premiera pentru acest blog – e o parte dintr-un text publicat pe Voxpublica. Ce-i drept, la rastimpuri, am mai publicat sau republicat aceleasi texte aparute pe Contributors sau Vox, dar acum mizeria politica despre care vorbeam mi s-a parut putin prea mult pentru un blog de casa. La urma urmelor, de aceea s-a inventat presul de sters picioarele la intrarea in casa – sa nu aduci inlauntru tot noroiul. Am sters, asadar, partea politica, mocirloasa (cei interesati o pot citi AICI), dar am pastrat introducerea, ca nu-i vina ideilor si cuvintelor daca sunt pangarite de unii si altii. De ce sa le pedepsim? 🙂
… asa-numitele flashmob-uri sunt, in general, simpatice, chiar si-atunci cand sunt mai prost executate. Dar unele sunt de-a dreptul capodopere de surpriza si efemeritate. Cele mai reusite sunt cele care nu au nici un mesaj, in afara aceluia ca lumea ramane, totusi, frumoasa si surprinzatoare. Surprinzator de frumoasa, daca preferati. De castigat se castiga totul abia atunci cand nu e nimic de castigat.
watch?v=SXh7JR9oKVE&list=PL7F7FD269F9DA24F8&index=1
E suficient sa te uiti la fetele neavertizatilor, la gurile lor cascate, la fericirea sincera intiparita pe chipuri, pentru a intelege ca-n fiecare dintre noi ramane, uneori adanc ingropata, o nevoie neostoita de minunare (nu degeaba se zice ca filosofia incepe in mirare). Unul dintre elementele cheie ale flashmobului este supriza: intr-un loc, indeobste aglomerat (o gara, un aeroport, un mall, o piateta publica), dar altminteri banal, unde fiecare isi vede de treaba lui, cineva, un sau o „oarecare” incepe sa cante sau sa danseze. Initial pare deplasat(a), pentru ca frumusetea e lesne de confundat cu nebunia. Pe urma, din ce in ce mai multi „trecatori” se alatura, pana-ntr-acolo incat, la un moment dat nici nu mai stii cine e parte din „grupul organizat” si cine nu. Nebunia frumoasa devine regula. E usor sa te lasi antrenat in acest vartej. Priviti, rogu-va, pana la sfarsit, clipul care urmeaza si urmariti cu atentie mai cu seama fetele copiilor si batranilor. O fetita da un ban unui muzicant ambulat si starneste o adevarata Oda a Bucuriei, la propriu si la figurat.
Al doilea element-cheie e efemeritatea. La sfarsitul performantei, care dureaza doar cateva minute, participantii se „topesc” in multimea anonima, la fel de rapid precum au aparut din mijlocul ei. Lumea isi reintra in „normal”, anonimitatea rasufla usurata, dar normalitatea are de-acum ghilimele. Frumusetea nu rezista normalitatii, dar nici normalitatea, frumusetii. Pentru a se proteja, are nevoie sa se inconjoare de ghilimele, ca de niste ziduri, altminteri nu face fata asaltului frumosului efemer. Vorba cantecului – de aceea licuricii doar palpaie, ca asta e rostul lor, sa fie efemeri.
Filed under: Uncategorized | 1 Comment
blog de om 
asta imi evoca ce spunea aseara un parinte pe radio renasterea, cred, ca nu exista atei, ci aceia care se proclama astfel au inlocuit religia ce adora pe Dumnezeu cu propria lor religie, in care se adora pe sine. In continuarea ideii, mi se pare ca aceste manifestari nu sunt decat un fel de liturghii ale omului emancipat. Nu stiu daca am nimerit-o, pentru ca nu am putut deschide filmuletele, dar din descrierea fenomenului pe wikipedia, asa imi pare. Neavand o zare a misterului in care sa te cauti si de la care sa te revendici, iti creezi una, iata, din nonsensuri. Sensul devine perimat si lumea in coerenta ei – vetusta, buna de inlocuit cu o alta, in care regulile se dau peste cap.
Conceptul acesta, de flashmob, imi aminteste o scena, un fel de expresie artistica ce poate are si un nume generic: intr-un muzeu din olanda, in fata unui tablou, vad un vizitator. Intai il vad difuz, luand la cunostinta ansamblul camerei de muzeu cu om cu tot, printr-o privire generala de raportare la spatiu. Nici nu l-am bagat de seama, centrata pe obiectivul indrituit al oricarui vizitator: sa patrund cat mai mult din mesajul muzeului, sa vad si sa inteleg la maximum, eventual sa si retin cate ceva, ca sa nu fi platit biletul degeaba. Ma apropii si constat cu sufletul la gura ca sta intr-o balta de sange si ca tabloul este improscat cu sange. Descoperirea ma socheaza, omul tern de mai-nainte iese din fundalul privirii si cucereste prim planul preocuparilor mele, imi opreste bataile inimii, sunt pentru o clipa martora unui accident inexplicabil. S-a dus linistea muzeului si sentimentul de multumire aferent unei vizitari obligatorii a obiectivelor culturale ale locului. Degeaba imi dau seama, peste cateva clipe, ca de fapt e un manechin si eu sunt o victima a unui happening artistic (pleonasm?): cat stau in muzeul respectiv ma simt o fraiera si nu ma mai regasesc in tihna de concediu, si raman cu senzatia asta de a fi fost luata in ras de cate ori accesez pagina respectiva. Oricum, biletul nu l-am platit degeaba.
Cam pe linia asta regasesc flashmob-ul – a lui a face ceva altfel, cu orice pret si neavand ceva mai bun de facut. Imi dau seama ca suna a critica ce vine din generatiile din urma, dar poate asta si este, la urma urmelor de ce nu? 🙂