… dupa cum unii dintre dumneavostra stiu deja, de Anul Nou desenez un Corto Maltese (Hugo Pratt). Asta e un obicei care a inceput pe undeva, prin liceu, nu mai retin exact clasa. Dar, de bine, de rau, a functionat de atunci. Au fost si ani mai buni, si ani mai putin buni, dar, per ansamblu, buni. [Nota: Cand eram in primul an la medicina, inainte de Anatomie 1 – sunt unii care stiu despre ce vorbesc – am compostat doua bilete de autobuz, doar ca sa fiu sigur, dat fiind ca primul nu era perforat destul si n-aveam timp de certat cu un eventual controlor. Am trecut examenul cu 9 (parca). Hopa! Mi-am zis. Avem un sistem si functioneaza. La examenul de Morfopatologie din anul trei, am ajuns sa compostez si sase bilete! Imaginati-va pentru o clipa sprancenele ridicate a nedumerire de ceilalti doi sau trei pasageri, la ora 6:45, cand luam autobuzul spre scoala.]

Vorba lui Edison (parca), cand a fost intrebat de ce tocmai el, un om de stiinta, tine potcoave in casa – e superstitios? „As!” – ar fi raspuns Edison. „Sunt perfect rational. Daca rau nu-mi aduc, dar bine pot sa-mi aduca, de ce sa exclud aceasta ipoteza?” 🙂 [Nota: Acasa, la Brad, am si acum potcoave de cai gasite pe drum – de dinainte sa fi aflat de Edison.] Asta, pour les connaiseurs, ar fi ceva de genul pariului lui Pascal al credinciosului cu necredinciosul: „Daca tu ai dreptate, iar eu ma insel, eu nu am pierdut nimic, iar tu n-ai castigat nimic. Insa, daca eu am dreptate si tu te-nseli, eu am castigat totul, iar tu ai pierdut totul.” Prea Jansenist, pentru gustul meu, da’ nu degeaba erau Jansenistii suspectati de protestantism. Rational, insa 🙂

Iacata-l, asadar, pe Corto Maltese de anul asta. Nu e cel mai reusit, da’ nici cel mai prost. Va doresc un Corto Maltese mai bun 🙂

… replica a devenit celebra datorita interpretarii de exceptie a lui Jack Nicholson in clasicul de-acum „A Few Good Men„. In final, tanarul si pedantul personaj interpretat de Tom Cruise se dovedeste capabil sa „handle” adevarul.  [Nota: Expresia „handle the truth” e dificil de tradus in romaneste. „A manui adevarul” – dar nu in sensul de manipulare, ci in sensul in care te pricepi sau nu sa manuiesti o masina; daca nu o faci cum se cuvine, risti sa te omoare. Sau „a gestiona adevarul” – atata doar ca asta suna prea contabil. Sau „a controla”. Ceva mai apropiat de sensul in engleza ar fi, inclin sa cred, „a face fata adevarului„. Raman insa deschis oricaror sugestii.] Acesta e, totusi, Hollywood. In viata reala, lucrurile sunt ceva mai complicate: nu toata lumea e pregatita sa faca fata adevarurilor fara rest.

Chestiunea revine periodic in atentia publicului, fie ca e vorba de inchisorile secrete ale CIA din Romania, de vreo noua Lege Big Brother, National Security Agency, dezvaluirile lui Edward Snowden, sau alte cele. Ideea, insa, e mult mai veche. Intr-o forma sau alta, ganditori musulmani precum Alfarabi, Alghazali sau Ibn Tufayl, dar si ganditori evrei precum Maimonides sau Sadya Gaon, au vorbit mai mult sau mai putin voalat despre pericolul de a spune „adevarul verde-n fata” oricui si oricand. In „Persecution and the Art of Writing„, Leo Strauss explica de ce: pe de o parte, pentru protectia mesagerului; adevarurile pot fi inconfortabile pentru ordinea existenta, iar mesagerul perceput ca un periculos bagator de zazanie (taunul Socratic); pe de alta parte, pentru binele celor multi, incapabili – atunci ca si acum – sa „digere” cu intelepciune adevarul fara sa se sminteasca. Conform lui Strauss (dar si a lui Alfarabi, bunaoara) asa se justifica traditia esoterica, initiata de Platon. Recent, excelenta carte a lui Andrei Plesu despre „Parabolele lui Iisus” propune un raspuns asemanator la intrebarea „De ce Le vorbesti in parabolele?”

Acum insa vreau sa vorbesc despre Mos Craciun. Nu despre Craciun, despre Mos Craciun. Mai cu seama in aceasta perioada a anului, multi parinti se lupta cu intrebarea „cand si cum sa ii spunem copilului ca Mos Craciun nu exista?” Ca Mos Craciun nu exista pare de la sine inteles – din puncte de vedere diametral opuse.

Conform crestinilor mai scortosi, Mos Craciun e o inventie protestanta, care n-are nimic de-a face cu crestinismul, cel putin nu cel ortodox. Asa e. Facutul de cadouri copiilor incepe in crestinism in secolul al IV-lea, cu Sfantul Nicolae, episcopul de Myra, o provincie a Imperiului Bizantin. De aceea romanii, ca si alte cateva popoare, fac si astazi cadouri copiilor de Sfantul Nicolae. Majoritatea insa, l-au asimilat cu Mos Craciun – aparent o incercare protestanta de a renunta la cultul sfintilor si a focaliza atentia credinciosilor pe Iisus. La fel si bradul sau pomul de Craciun – un obicei german si un import de data recenta, ce a impanzit lumea tot pe filiera protestanta.

Asa e.

Conform secularistilor, liber-cugetatorilor si ateilor, lucrurile sunt si mai simple – Mos Craciun e doar o minciuna, la fel ca toate celelalte „povesti” din Biblie sau din alte religii. Pe scurt, minciuni. Si ce poate fi mai urat decat sa-ti minti copiii sau sa ii consideri incapabili de a face fata adevarului, oricat de frangator de visuri sau lipsit de poezie ar fi? Daca s-a descurcat Tom Cruise, se vor descurca si ei. In plus, isi vor primi si ei cadourile, la fel ca ceilalti copii, insa ei nu vor fi fraierii care sa creada intr-un Mos cu barba alba si sanie trasa de reni. Se vor preface doar ca cred si se vor infrupta din beneficii. Mai dinspre stanga, demitizarea lui Mos Craciun e insotita – cum altfel? – de o critica a capitalismului de consum – la urma urmei, n-a fost Mosul asa cum il stim astazi inventat de Coca Cola?

Ingaduiti-mi sa cred ca toti acesti parinti gresesc – si gresesc fundamental. Drumul spre iad e pavat, inca o data, cu bune intentii. Nu ma refer aci la greselile de demolare factuala a lui Mos Craciun (costumul rosu cu alb n-a fost inventat de Coca Cola, doar preluat, bradul de Craciun a fost folosit de catre primii preoti si calugari care au crestinat triburile germanice ca simbol al Trinitatii, cu mult inaintea protestantismului, s.a.m.d.). Detaliile astea se pot gasi pe toate gardurile, pentru oricine are minima curiozitate sa le verifice. Aci e vorba de ceva mult mai grav. Aci e vorba de a invata copiii ca adevarata credinta poate face casa buna cu necredinta. Si ca e bine asa. Sa crezi cand nu stii ca nu stii, e simpla ignoranta. Sa crezi cand stii ca nu stii, asta e adevarata credinta.

Nu e vorba doar de „fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” sau despre „cred, Doamne, ajuta necredintei mele„, desi sunt parte din aceeasi explicatie. Nu e vorba nici macar (doar) de religie. E vorba de societatea pe care vrem s-o avem si de oamenii pe care-i vrem alaturi. Despre ce fel de adulti vrem sa ne devina copiii. Nu va faceti iluzii: de pe la patru-cinci ani, copiii incep sa realizeze ca nu Mosul le aduce pomul de Craciun si cadourile, iar pe la sase-sapte majoritatea stiu exact cum „functioneaza sistemul”. Dar tot majoritatea refuza sa stie ca stie. Majoritatea prefera, din reflex, sa ocroteasca si sa intretina mitul.

Si bine face. Una e sa stii ca parintii sau prietenii ti-au facut cadourile, alta sa sustii sus si tare ca asta e dovada ca nu exista Mos Craciun. Argumentul schioapata logic. Logic ar fi sa sustii ca tocmai aceasta generozitate e dovada faptului ca exista Mos Craciun. Mosul nu ar actiona prin acesti interpusi, unii de multe ori anonimi, daca acesti oameni nu ar crede in el. Nu ar avea cum. Avem cu totii nevoie de imagini care sa ne mangaie, imagini care sa ne mobilizeze, sa ne faca mai buni. Pentru un exemplu mai simplu, ganditi-va la Wilson, mingea de volei pictata de Tom Hanks in Cast Away pentru a-i tine companie pe insula pustie – si cate de serios a ocrotit-o pana la sfarsit. Stia ca e doar o minge de voleibal pictata de el insusi? Fara doar si poate. Asta era „adevarul”. Credea ca doar o minge de voleibal? Nicidecum, altminteri nu si-ar fi riscat viata pentru … Wilson. L-a ajutat Wilson? Nici nu se mai pune intrebarea.

Avem cu totii nevoie de un Wilson – iar daca nu avem unul, il vom inventa. V-ati gandit, de-o bunaoara, de ce ateii si liber-cugetatorii sunt mai obsedati de religie si de biserica, decat orice drept-credincios? Ai spune ca asemenea spirite „luminate” si „pragmatice” s-ar cuveni sa se bucure de ascendentul pe care-l au in raport cu „obscurantistii” si „idealistii”. In realitate, insa, nu contenesc sa incerce sa „lumineze” pe toata lumea. Sunt mai obsedati de religie decat Bula, caruia ii putea flutura prin fata si un tramvai, ca el tot la un singur lucru se gandea. Sau de ce in plina explozie a secularismului devin tot mai populare filmele si video-games cu vrajitori, balauri, si alte creaturi magice? Psihologic e lesne de explicat. Psihicul are nevoie de imagini. Cine n-are un Wilson, isi face macar un Harry Potter sau un Stapanul Inelelor.

Si-atunci sa ne gandim: E adevarat ca binele nu invinge intotdeauna raul, ca nu toate iubirile sunt eterne, ca de multe ori te descurci mai bine in viata daca minti, inseli, plagiezi, furi, cata vreme nu esti prins? E adevarat ca oamenii tind sa fie egoisti, ca iubirea de patrie e mai degraba un sablon gaunos si ca e ilogic sa iti sacrifici viata pentru orice? Ca e mai logic, cum spun the Beatles, sa nu existe nothing to die for, nimic pentru care sa merite sa mori, nici tari, nici religii, nici nimic? Se prea poate. Se prea poate sa fie adevarat, dar cine ar putea sa spuna cu mana pe inima ca ar vrea sa-si cresca pruncii cu asemenea invataturi? Cine ar vrea sa traiasca langa, cu, si printre oameni de felul celor de mai sus? Pana si o banda de talhari are nevoie de dreptate in sanul ei pentru a putea functiona eficient ca banda de talhari. O comunitate bazata pe principiul suprem al prezervarii individuale nu are cum sa functioneze (de aici problema majora a teoriei contractului social – dar asta e o alta discutie.) Cine crede cu adevarat ca ai pentru ce trai daca nu ai pentru ce muri? Cine?

De aia va spun: Nu va grabiti sa-l ucideti pe Mos Craciun! Vorba lui Socrate din Republica lui Platon: „Incepem educatia prin a le spune copiilor povesti, care nu sunt in totalitate adevarate, dar contin un sambure de adevar„. Adevarul e ca n-a existat niciun Fat Frumos care sa vrea tinerete fara de batranete si viata fara de moarte. Asta e „adevarul”. Dintr-o poveste fiecare intelege cat poate, daca poate. Unii traiesc o viata intreaga si nu inteleg nimic din Mos Craciun, chiar daca stiu tot „adevarul” despre el.

PS Am publicat textul si pe http://www.contributors.ro

… pentru ca zilele astea am terminat de recitit Micul Print, al lui Saint Exupery. Sa va mai spun ca e o capodopera? Nu va mai spun 🙂 Sa va mai spun ca e o varianta condensata a unei alte capodopere, Citadela? Nu va mai spun nici asta 🙂 Va spun doar ca astazi, asteptand sa se faca seara in Franta si-n Romania, sa putem incepe colindatul pe telefon si pe Skype, am realizat ca, intr-un fel macar, suntem cu totii niste Mici Printi.

Daca va mai amintiti, Micul Print traia pe o planeta micuta, un asteroid, de fapt, ceea ce, dincolo de toate neajunsurile, prezenta si unele avantaje – putea, bunaoara, sa admire apusul soarelui, ori de cate ori simtea nevoia, doar mutandu-si scaunul cativa pasi mai incolo, pe un alt meridian (cum ar veni). Conform propriei marturisiri, intr-o singura zi l-a vazut de exact 44 de ori! Asta nu e de colea.

Dar noi? Noi nu traim pe un asteroid, dar planeta incepe sa se faca tot mai mica. Pe masura ce ne imprastiem mai tare care incotro, distantele se scurteaza si mai repede. Astazi ne putem vedea si auzi peste mari si tari mai repede decat ne puteam vedea sau auzi de la Cluj la Brad sau la Constanta, pe vremea cand eram eu student. Ba chiar si deplasarile dureaza cam tot atat (de la Brad la Cluj, „cursa de Abrud” facea cam sase ore, cu un „layover” la Campeni de o ora 🙂 ).

Iar acum? Acum ne mutam „scaunelul” la cateva ore, sa sarbatorim nasterea lui Hristos, Anul Nou, sau Invierea mai intai in Romania, mai apoi in Franta si Anglia, apoi pe Coasta de Est, apoi Central Time, apoi … Ati prins ideea. Pe masura ce scriu aceste randuri, imi trag, fara sa va dati seama, scaunelul spre Romania.

Laudati si cantati si va bucurati!

Dar, cum spunea Micul Print, lucrurile cu adevarat importante sunt cele nevazute. Spunea multe Micul Print. N-ar strica sa ni le amintim pe toate, macar in zilele in care ne tragem scaunelul pentru a mai vedea inca o data si inca o data un rasarit de soare sau o Nastere,

… Bloomington e un orasel american ingropat in inima Indianei. Indiana e un stat predominant „de tara”. La tara traiesc taranii. Rednecks, cum le mai zice pe aici (literal, „gaturi/cefe rosii” de la stat aplecat deasupra cazmalei sau a furcii in soarele dogoritor al verii). Redneci, mai pe romaneste. De cum iesi din Bloomington, te afli deja in America profunda, una care n-are nimic de-a face cu America din filmele de la Hollywood. Cele doua Americi se ignora reciproc, cu dispret egal, desi ambele au farmecul lor, cel putin ochii celor carora li intampla sa fie un amestec ciudat de domn si taran.

De multe ori, insa, nu e nevoie sa iesi din oras. Redneci se gasesc si aici – dar in timpul anului nu ies in evidenta, Lucrurile se schimba cu prilejul Craciunului, cand se dezlantuie o adevarata frenezie a prostului gust in materie de decoratiuni: Mosi gonflabili si saltareti, iluminati pe dinaluntru, oameni de zapada asisderea, reni din sarma, Fecioare din beculetze, pana si acadele uriase cu luminitze rotitoare, si-n general orice ii poate trece unui om prin creanga mintii, cu sau fara legatura directa cu Craciunul.

Pana anul acesta, obisnuiam sa bufnesc in ras de fiece data cand treceam pe langa o astfel de casa impanzita de ktch-uri multicolore, neparat luminate si neaparat miscatoare. Anul acesta, insa, am vazut o inscriptie luminoasa pe acoperisul unei asemenea case. Scria (cu beculete palpaitoare, de toate culorile): „Happy Birthday, baby Jesus!” [Nota: Am trecut ziua pe langa casa si am incercat sa-i fac o poza din masina. Imi cer scuze pentru calitatea imaginii. Va trebui sa va folositi imaginatia: inscriptia cu pricina ar fi pe acoperis, intre cei doi fulgi de zapada, dar ziua e stinsa. In plus, decoratiunile din poza sunt doar o particica din cele cateva zeci de exponate care inconjoara casa pe toate partile.] Asta s-ar traduce prin „La Multi Ani, pruncule Iisus!”, dar conotatia in limba engleza e mult mai familiara. Mai aproape ar fi, probabil, La Multi Ani, bebe Iisus!”

Marturisesc ca m-a pocnit un val de duiosie, insotit de o doza zdravana de rusine fata de atitudinea mea „elitista”. In definitiv, oamenii astia sunt, dintre protestanti, cei mai apropiati de viziunea ortodoxa, in care Iisus e mai intai de toate un prunc, un bebe, si-abia mai apoi Hristos, Mantuitorul. E o simplitate aici pe care multi am piedut-o, undeva pe drumul dintre comercializarea Craciunului si intelectualizarea lui pioasa. Putem filosofa mult si bine, hegelian, asupra Universalului devenit particular, pentru a-i ingadui particularului accesul la universalitate, dar dincolo de toate astea importanta ramane trairea Craciunului. Bucuria. Laudati si cantati si va bucurati! Aci nu este vorba de estetica – la urma urmei, ce diferenta este intre un brad impodobit cu nuci in staniol, de toate culorile, si unul cu funde de matase, in doua culori mestesugit alese in asa fel incat sa nu iasa in evidenta decat prin discretie si bun gust? Estetica rafinata ucide bucuria, precum gandul lipsit de viata poate ucide gandirea. Grajdul nu era si nu este estetic. V-o poate spune orice taran. Orice rednec. Iar un grajd nu poate fi transfigurat cu rafinamente estetice, ci doar cu bucurie. Bucuria transfigureaza kitch-ul.

La Multi ani, bebe Iisus!

Sa Se nasca, si Sa creasca, Sa ne mantuiasca!

Si de-acum pana-n vecie, mila Domnului sa fie,

Laudati si cantati si va bucurati!

… ca de n-ar fi, nu s-ar povesti – Romania Mare, cunoscuta de asemenea sub numele mai jucaus de Romania Dodoloatza. Si dodoloatza mai era, ptiu pe ea, sa n-o deochi! 🙂

Astazi e si Sfantul Andrei, ocrotitorul Romaniei.

Acum, de buna seama, nu toti Andreii sunt sfinti 🙂 Al nostru, cu siguranta nu e – deocamdata. Are insa momente in care se straduieste. Bunaoara, cand il invata pe Alec sa conduca.

Astazi, Alec a condus pana „la lac” – care-i la cateva mile in afara orasului. In ritmul asta isi poate lua carnetul pana la Craciun.

Si tot astazi sunt alegeri in Moldova. Sa speram ca Sfantul Andrei nu sta nici el cu mainile-n san. Aflam peste cateva ore. Pana atunci, ne mai facem de lucru.

… daca se poate, de la adapostul pentru caini abandonati. Ca sunt ieftini, iar investitia e cat se poate de rentabila – sufleteste vorbind, nu financiar 🙂 E ciudat – cainii se cumpara ca o canapea. Suntem normali? Fara doar si poate, nu. Ne place? Fara doar si poate, da.

Si-acum, provocarea: Dintre cei cinci, doar trei sunt ai nostri. Doi sunt ai Anei. Care? 🙂

P.S. Ana e a noastra 🙂

… ca tot am vorbit in ultima vreme despre rutina – pare-se ca sunt pe cale de a mai imi crea una: sa gatesc de sarbatori.

Anul acesta, am fost singur de Paste, dar mi-am rosit ouale si mi-am facut friptura de miel. (Dovada, tot pe blogul asta.) Tot singur sunt si de Thanksgiving, asa ca m-am decis sa-mi fac friptura de curcan pe varza. Sigur, ar fi fost mai lesne sa cumpar ceva curcan gata facut de la vreun aprozar, dar asta ar fi prezentat doua dezavantaje: (1) americanilor le place curcanul cu niste cartofi dulci care mie, unuia, imi intorc stomacul pe dos, si ceva sos de cranberries la care n-am avut niciodata apetenta; (2) cand iti gatesti singur de sarbatori, nu mai esti singur. Sigur, Thanksgiving-ul nu e nici sarbatoare romaneasca si nici macar europeana, dar vorba ceea: „cand esti la Roma, faci ce fac romanii„.

Asa ca mi-am cumparat ingredientele.

Am preparat varza – se amesteca varza cruda cu putina varza murata, in cazul in care nu stiati si se adauga vegeta. Cica n-ar fi sanatos, dar ar fi gustos 🙂 In viata trebuie sa-ti stabilesti prioritatile.

Bucatile de curcan le-am tavalit prin ulei si-apoi prin mirodenii.

Ce nu se vede in fotografii e ca mai apoi le-am ingropat in varza.

Acum astept 🙂

UPDATE:

Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor, nu? Incet m-am apropiat. A durat trei ore pana sa inceapa carnea sa se desprinda de pe os, si inca 20 de minute sa se rumeneasca fara folie. Dar pare facut de minune.

Finis coronat opus. Happy Thanksgiving y’all! 🙂

Motto: “Le hasard, c’est peut-être le pseudonyme de Dieu quand il ne veut pas signer.”
― Théophile Gautier

… pentru ca astazi am (cam) terminat un proiect la care ma caznisem mai de multisor, m-am gandit sa ma rasfat si sa scriu aici, pe blogul de casa, o idee ce-mi dadea tarcoale inca de zilele trecute, una despre rutina buna si rutina rea. Nimic zguduitor, mai degraba o traire care mi s-a parut demna de consemnat. Mi-am deshis o bere, mi-am aprins pipa (intamplator – sau nu? – tocmai aia scurta, „faimoasa” gratie internetului) si-am inceput sa ma gandesc cum sa-ncep. Atunci m-a palit ca o banuiala ca am mai scris despre asta, candva, ca prea o simteam asa, precum camasa albastra de-o am in spinare si-am purtat-o de cativa ani, sau pipa asta scurta din care fumez chiar acum.

Noroc cu internetul. [Nota: daca aparea si asta mai repede, asa, de prin ’85, mai puteam si astazi reciti cateva bucati bune de proza, o piesa de teatru pierduta, si cateva sute de articole care duse sunt pe apa memoriei, probabil pentru totdeauna. N-am fost nicodata un arhivar fparte bun.] In fine, mai bine mai tarziu decat niciodata. Am gasit textul cu pricina, scris taman pe acest blog, AICI, in urma cu exact cinci ani … si patru zile! (Poate, daca as sta sa numar exact zilele, ar iesi cinci ani la fix. Oricum, ziceam, ideea imi da tarcoale de cateva zile, asa ca putem zice „exact cinci ani”.)

Coincidenta? 🙂

Textul se incheia asa: „Ce face diferenta dintre cele doua [feluri de rutina]? (Iata un subiect ce merita dezvoltat.)”

Incapatanate ideile astea neterminate! Te bantuie ca strigoii. Avea si de ce. Incepusem o discutie despre diferenta dintre rutina ce macina si rutina ce mangaie, si-am abandonat-o in mijlocul drumului. I-a luat cinci ani sa se ridice din tarana, sa se scuture de praf si s-o ia la goana, ajungandu-ma din urma.

Exista o diferenta lesne de perceput ca atare – diferenta dintre rutina impusa si cea auto-impusa. Despre Kant, bunaoara, se zice ca isi facea plimbarea zilnica pe acelasi traseu, la aceeasi ora, la pas, cu o asemenea constanta incat oamenii, cand trecea prin dreptul vreunui magazin sau biserica, isi mai reglau ceasul. „Uite, ma, c-a luat-o in fata cu doua minute!”

Ceasul, nu Kant.

Nu trebuie sa scrii Critica Ratiunii Pure pentru a intelege ca, pentru Kant, aceasta rutina auto-impusa, era mangaietoare. Il tinea pe linia de plutire, la fel cum Jung se confesa ca il tinea in limitele normalitatii faptul ca stie ca sta pe Hilderstrasse, la numarul 28 (adresa e nascocirea mea; nu conteaza). Cand, acum cinci ani, vorbeam despre tendinta pe care o am de a-mi crea o rutina chiar daca ma aflu in jungla se incadreaza la aceeasi categorie. De atunci mi-am nascocit cate o rutina pe unde am fost, la Tulane, ba chiar si in the French Quarter, la Yale, acum in Houston. Asta e o rutina intentionata, aleasa, menita sa-ti confere o senzatie de stabilitate, de siguranta. Esti in control, chiar daca te afli intr-un mediu complet necunoscut, in care lucrurile o pot lua razna in orice moment. (In treacat fie spus, am o rutina si pentru calatoriile lungi cu masina, dar si pentru calatoriile cu avionul – iar pe aeroporturi sunt usor de identificat „profesionistii” care-si urmeaza rutina indiferent daca-s la Hamburg, New York sau Paris.)

Exista, insa, si rutina impusa din afara – iar aici lucrurile devin mai complicate. E rutina urata de mai toata lumea, rutina care-i usor de aratat cu degetul si care adeseori duce la depresii si intrebari existentiale. La ce bun sa traiesti, cata vreme stii ca zi de zi va trebui sa te dai jos din pat, sa-ti faci cafeaua, sa mergi la slujba, te introci, faci cumparaturi, mancare, speli vase, dai de mancare cainilor, etc, zi dupa zi dupa zi? Iar sentimentul creste si se acutizeaza pe masura ce imbatranesti si-ti creste burta si-ti cad sanii si-ti amintesti de tinele de-acum zece sau douazeci de ani si de visurile de-atunci, brodate toate cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, si cai albi si pirati si aventuri in Marile Sudului si patinat in Alaska. Nu degeaba s-a inventat expresia cu „vara indiana”. Pentru multe mame – si-o spun cu toata seriozitatea, far nici o umbra de gluma – e, foarte probabil cea mai mare provocare existentiala. Nu nasterea copiilor, nu crescutul lor, nu gospodaria, nu nimic – ci rutina, Zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, an dupa an. Dar nici barbatii nemultumiti cu slujba – sau doar plictisiti de ea – nu stau mai bine la acest capitol. Aceeasi rutina, berea cu amicii, acelasi sentiment de soricel alergand, fara rost, pe o roata, dupa o bucatica de branza la care stie foarte bine ca nu are cum sa ajunga. Si nici daca-i branza nu mai e sigur.

…ay, Zavalita – at what precise moment had Peru fucked itself up?…He was like Peru, Zavalita was, he’d fucked himself up somwhere along the line. He thinks: when? …. Peru all fucked up, Carlitos all fucked up, everybody all fucked up. He thinks: there’s no solution. (Mario Vargas Llosa – Conversatie la Catedrala)

Iar cu asta ajungem la cuiul lui Pepelea: rostul. [Nota: realizez cu melancolie ca folosesc expresii care devin deja obscure pentru cititorii mai tineri si vor fi complet ininteligible peste doar cativa ani – cine mai stie astazi de „cuiul lui Pepelea?” – si, va rog, nu-mi spuneti c-o folosesc intr-un context gresit, ca stiu de fac] Intelesul rutinii, altfel spus, nu daca e impusa sau aleasa de bunavoie. Pui ibricul pe aragaz, scoti cainii la plimbare, te speli pe dinti, mergi la slujba, vii de la slujba. Astea sunt fapte, gesturi impuse sau nu – conteaza mai putin. Ceea ce conteaza e incarcatura pe care o asezi in spatele lor, in fata lor, inlauntrul lor.

Intre rutina care macina si rutina care mangaie diferenta e de semnificatie. Iar asta tine de noi. Nu de slujba, nu de noroc sau de ghinion, nu de ceilalti. De noi. Fiecare dintre noi. (Parca am mai zis si asta undeva, candva :)): Tragediile antice de aia sunt fascinante si astazi, pentru ca grecii erau fascinati de lipsa de control a omului asupra propriului destin. Si-au gasit solutia: nu poti controla ceea ce ti se intampla, dar poti controla felul in care reactionezi la ceea ce ti se intampla. Iar pentru asta, trebuie mai intai de toate sa-i controlezi semnificatiile. Asa a scris Steinhardt „Jurnalul fericirii”. Asa si-a gasit el fericirea, in ciuda sau datoriat tinetei.

Iar asta se aplica atat la prezent, cat si la viitor, dar mai cu seama la trecut. Cum iti gestionezi amintirile? Cum faci sa-ti gestionezi memoria precum a facut-o Steinhardt, care a vazut in anii petrecuti in puscarie nu o depresanta irosire de timp si o crunta, nedreapta batjocorire, ci o extraordinara oportunitate? Mai simplu: de felul in care ne spunem in cap povestea pana astazi depinde ziua de maine. Ma opresc aici, ca risc sa ajung Paul Coehlo si/sau sa scriu un manual de self-help 🙂

Nadajduiesc ca ati prins ideea. Ca e simpla.

Simpla rutina.

PS Cat pe ce sa uit! Am ramas dator cu bonus-ul promis in titlu. Am trait mare parte din anul asta convins ca am 47 de ani – o spun cu toata seriozitatea, asa le-am si spus tututor celor care m-au intrebat. Astazi, la o socoteala mai atenta, pe degete, am descoperit ca inca am 46. Ca sa vezi! Am intinerit un an! Pe de-o parte, m-am bucurat – ca-s, vorba aia, mai tanar. Pe de alta parte, m-am intristat – tocmai ma bucurasem c-aproape am supravietuit si-al 47-lea an. Acum trebuie s-o iau de la capat 🙂 Chestie de semnificatie, repet. Coincidenta?

… nici ca voi ca sa ma laud, nici ca voi sa va-nspaimant 🙂

http://acrossthepond.ideasoneurope.eu/2014/11/17/victor-ponta-victor/

… orasul asta nu se mai termina. Nu suntem genetic programati pentru asa ceva. Cand L-a facut pe Adam din tarana, Doamne-Doamne nu se gandea la Houston.

Orasul asta nu se mai termina.

Vrei sa-ti iei chiloti, ciorapi si paine. (Exagerez, de dragul scriiturii, insa foarte putin.) Te uiti pe internet dupa un aprozar cu de toate. Notezi adresa. Nu-ti spune absolut nimic – e o strada, un numar si un zip code. Era o vreme in care ma mai uitam pe Mapquest – asta deja e old school – ca sa-mi fac o idee vaga unde merg: la sud, la nord, est sau vest, prin ce cartiere si ce autostrazi. Am abandonat relativ repede.

Orasul asta nu se mai termina.

Asa ca bagi adresa in GPS si te lasi dus. GPS-ul, precum cainele, e mai nou prietenul omului. Dar, ca si cainii, are si GPS-ul limitele lui – nu stie bunaoara ca in Houston se lucreaza tot timpul pe strazi – ceva se repara, ceva se largeste, ceva exit e inchis, ceva banda noua tocmai ce s-a deschis. Asa ca incepi sa te orientezi ca strabunii, dupa soare si zgarie nori – „bai, cam in directia asta trebuie sa merg”. GPS-ul, ca si cainele, fidel, se adapteaza. Recalculeaza. La un moment dat ajungi sa-i iei si chiloti, si ciorapi, si paine. (Exagerez, insa foarte putin.)

Povestea devine infinit mai complicata daca vrei sa te faci rezident de Texas.

Pentru necunoscatori, Texas e un stat mai special. Nu doar ca, la momentul aderarii la SUA, a dublat practic suprafata StatelorUUnite, dar si pentru ca e singurul stat care a intrat in Uniune avand, oficial, prevazut dreptul la secesiune. Pe urma a venit Razboiul Civil, texanii s-ai plasat (cum fac de obicei) de partea proasta a istoriei. Au pierdut, si au pierdut si dreptul la secesiune. Ideea, insa, pluteste in aer, macar asa, la nivelul „bai, sa nu ma enervez eu!”. „Don’t mess with Texas!”

Okay, don’t.

Daca America e „the land of the free and the home of the brave” – cum zice imnul, atunci Texas e si mai free si mai brave.

Asta pana iti confisca la aeroport „futacul” de pipa, ca-i arma, ceva ce nu mi s-a intamplat nicaieri altundeva de-a lungul si de-a latul Americii si Europei (nu de altceva, da’ functionarii aia care au incropit lista obiectelor interzise dupa 9/11, s-au gandit la unghiere, nu si la futacuri de pipa. Nu fuma nimeni pipa, banuiesc.) In Texas, insa, pare-se ca un functionar fumeaza pipa. Nu poarta pistol (daca ai permis, e voie), dar fumeaza pipa.

Si-ajungi la locul cu pricina, unde sa-ti schimbi permisul de conducere de pe Indiana pe Texas, sa devii si tu, cu acte in regula, cetatean in the land of the freest free si the bravest brave. C-asa poate apuci si sa votezi. (Nu va mai tin cu sufletul la gura – anul asta nu pot vota in Texas. Da’ pot vota in Indiana, unde ajung taman de alegeri. Voila de vezi: nu mor caii cand vor cainii :)) Si e o sala mare, plina cu scaune pe care asteapta vreo o suta de oameni, toti free si brave. Pana ajung sa-si ia „numarul de inregistrare”.

C-atunci problema se schimba dramatic. Coada nu e – de fapt, nu e nimeni la coada – da’ functionara iti spune ca trebuie, TREBUIE!, sa mergi printr-un labirint de panglici pana sa ajungi la ea, cea care apasa pe buton si-ti inmaneaza numarul.

Am scapat de comunism sa ajung in Texas.

N-am mers printre panglici. Femeia a oftat, si-a apasat, totusi, pe buton. Eram un rebel. Remember Alamo? 🙂 Mi-a dat numarul. Am asteptat 40 de minute pana mi-a venit randul – si-mi lipsea o hartie, asa ca va trebui sa mai merg o data. Dar nu mai trebuie sa stau la coada! Cica. In rastimpul asta au mai venit vreo douazeci de oameni – unul cam la doua minute.

Nu era nici o coada.

Dar toti, fara exceptie – pana si un batranel care se sprijinea intr-un „walker” sa nu cada-n nas, au urmat cu sfintenie indicatiile si au facut slalom prin labirintul de panglici pentru a ajunge la tanti care apasa pe buton si le dadea numarul de inregistrare.

Cred ca sunt mai texan decat texanii – the land of the freest and the home of bravest 🙂 Mai trebuie sa-mi iau palarie si cizme.

Si pistol.

Orasul asta nu se mai termina.