Motto: “Le hasard, c’est peut-être le pseudonyme de Dieu quand il ne veut pas signer.”
― Théophile Gautier

… pentru ca astazi am (cam) terminat un proiect la care ma caznisem mai de multisor, m-am gandit sa ma rasfat si sa scriu aici, pe blogul de casa, o idee ce-mi dadea tarcoale inca de zilele trecute, una despre rutina buna si rutina rea. Nimic zguduitor, mai degraba o traire care mi s-a parut demna de consemnat. Mi-am deshis o bere, mi-am aprins pipa (intamplator – sau nu? – tocmai aia scurta, „faimoasa” gratie internetului) si-am inceput sa ma gandesc cum sa-ncep. Atunci m-a palit ca o banuiala ca am mai scris despre asta, candva, ca prea o simteam asa, precum camasa albastra de-o am in spinare si-am purtat-o de cativa ani, sau pipa asta scurta din care fumez chiar acum.

Noroc cu internetul. [Nota: daca aparea si asta mai repede, asa, de prin ’85, mai puteam si astazi reciti cateva bucati bune de proza, o piesa de teatru pierduta, si cateva sute de articole care duse sunt pe apa memoriei, probabil pentru totdeauna. N-am fost nicodata un arhivar fparte bun.] In fine, mai bine mai tarziu decat niciodata. Am gasit textul cu pricina, scris taman pe acest blog, AICI, in urma cu exact cinci ani … si patru zile! (Poate, daca as sta sa numar exact zilele, ar iesi cinci ani la fix. Oricum, ziceam, ideea imi da tarcoale de cateva zile, asa ca putem zice „exact cinci ani”.)

Coincidenta? 🙂

Textul se incheia asa: „Ce face diferenta dintre cele doua [feluri de rutina]? (Iata un subiect ce merita dezvoltat.)”

Incapatanate ideile astea neterminate! Te bantuie ca strigoii. Avea si de ce. Incepusem o discutie despre diferenta dintre rutina ce macina si rutina ce mangaie, si-am abandonat-o in mijlocul drumului. I-a luat cinci ani sa se ridice din tarana, sa se scuture de praf si s-o ia la goana, ajungandu-ma din urma.

Exista o diferenta lesne de perceput ca atare – diferenta dintre rutina impusa si cea auto-impusa. Despre Kant, bunaoara, se zice ca isi facea plimbarea zilnica pe acelasi traseu, la aceeasi ora, la pas, cu o asemenea constanta incat oamenii, cand trecea prin dreptul vreunui magazin sau biserica, isi mai reglau ceasul. „Uite, ma, c-a luat-o in fata cu doua minute!”

Ceasul, nu Kant.

Nu trebuie sa scrii Critica Ratiunii Pure pentru a intelege ca, pentru Kant, aceasta rutina auto-impusa, era mangaietoare. Il tinea pe linia de plutire, la fel cum Jung se confesa ca il tinea in limitele normalitatii faptul ca stie ca sta pe Hilderstrasse, la numarul 28 (adresa e nascocirea mea; nu conteaza). Cand, acum cinci ani, vorbeam despre tendinta pe care o am de a-mi crea o rutina chiar daca ma aflu in jungla se incadreaza la aceeasi categorie. De atunci mi-am nascocit cate o rutina pe unde am fost, la Tulane, ba chiar si in the French Quarter, la Yale, acum in Houston. Asta e o rutina intentionata, aleasa, menita sa-ti confere o senzatie de stabilitate, de siguranta. Esti in control, chiar daca te afli intr-un mediu complet necunoscut, in care lucrurile o pot lua razna in orice moment. (In treacat fie spus, am o rutina si pentru calatoriile lungi cu masina, dar si pentru calatoriile cu avionul – iar pe aeroporturi sunt usor de identificat „profesionistii” care-si urmeaza rutina indiferent daca-s la Hamburg, New York sau Paris.)

Exista, insa, si rutina impusa din afara – iar aici lucrurile devin mai complicate. E rutina urata de mai toata lumea, rutina care-i usor de aratat cu degetul si care adeseori duce la depresii si intrebari existentiale. La ce bun sa traiesti, cata vreme stii ca zi de zi va trebui sa te dai jos din pat, sa-ti faci cafeaua, sa mergi la slujba, te introci, faci cumparaturi, mancare, speli vase, dai de mancare cainilor, etc, zi dupa zi dupa zi? Iar sentimentul creste si se acutizeaza pe masura ce imbatranesti si-ti creste burta si-ti cad sanii si-ti amintesti de tinele de-acum zece sau douazeci de ani si de visurile de-atunci, brodate toate cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, si cai albi si pirati si aventuri in Marile Sudului si patinat in Alaska. Nu degeaba s-a inventat expresia cu „vara indiana”. Pentru multe mame – si-o spun cu toata seriozitatea, far nici o umbra de gluma – e, foarte probabil cea mai mare provocare existentiala. Nu nasterea copiilor, nu crescutul lor, nu gospodaria, nu nimic – ci rutina, Zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, an dupa an. Dar nici barbatii nemultumiti cu slujba – sau doar plictisiti de ea – nu stau mai bine la acest capitol. Aceeasi rutina, berea cu amicii, acelasi sentiment de soricel alergand, fara rost, pe o roata, dupa o bucatica de branza la care stie foarte bine ca nu are cum sa ajunga. Si nici daca-i branza nu mai e sigur.

…ay, Zavalita – at what precise moment had Peru fucked itself up?…He was like Peru, Zavalita was, he’d fucked himself up somwhere along the line. He thinks: when? …. Peru all fucked up, Carlitos all fucked up, everybody all fucked up. He thinks: there’s no solution. (Mario Vargas Llosa – Conversatie la Catedrala)

Iar cu asta ajungem la cuiul lui Pepelea: rostul. [Nota: realizez cu melancolie ca folosesc expresii care devin deja obscure pentru cititorii mai tineri si vor fi complet ininteligible peste doar cativa ani – cine mai stie astazi de „cuiul lui Pepelea?” – si, va rog, nu-mi spuneti c-o folosesc intr-un context gresit, ca stiu de fac] Intelesul rutinii, altfel spus, nu daca e impusa sau aleasa de bunavoie. Pui ibricul pe aragaz, scoti cainii la plimbare, te speli pe dinti, mergi la slujba, vii de la slujba. Astea sunt fapte, gesturi impuse sau nu – conteaza mai putin. Ceea ce conteaza e incarcatura pe care o asezi in spatele lor, in fata lor, inlauntrul lor.

Intre rutina care macina si rutina care mangaie diferenta e de semnificatie. Iar asta tine de noi. Nu de slujba, nu de noroc sau de ghinion, nu de ceilalti. De noi. Fiecare dintre noi. (Parca am mai zis si asta undeva, candva :)): Tragediile antice de aia sunt fascinante si astazi, pentru ca grecii erau fascinati de lipsa de control a omului asupra propriului destin. Si-au gasit solutia: nu poti controla ceea ce ti se intampla, dar poti controla felul in care reactionezi la ceea ce ti se intampla. Iar pentru asta, trebuie mai intai de toate sa-i controlezi semnificatiile. Asa a scris Steinhardt „Jurnalul fericirii”. Asa si-a gasit el fericirea, in ciuda sau datoriat tinetei.

Iar asta se aplica atat la prezent, cat si la viitor, dar mai cu seama la trecut. Cum iti gestionezi amintirile? Cum faci sa-ti gestionezi memoria precum a facut-o Steinhardt, care a vazut in anii petrecuti in puscarie nu o depresanta irosire de timp si o crunta, nedreapta batjocorire, ci o extraordinara oportunitate? Mai simplu: de felul in care ne spunem in cap povestea pana astazi depinde ziua de maine. Ma opresc aici, ca risc sa ajung Paul Coehlo si/sau sa scriu un manual de self-help 🙂

Nadajduiesc ca ati prins ideea. Ca e simpla.

Simpla rutina.

PS Cat pe ce sa uit! Am ramas dator cu bonus-ul promis in titlu. Am trait mare parte din anul asta convins ca am 47 de ani – o spun cu toata seriozitatea, asa le-am si spus tututor celor care m-au intrebat. Astazi, la o socoteala mai atenta, pe degete, am descoperit ca inca am 46. Ca sa vezi! Am intinerit un an! Pe de-o parte, m-am bucurat – ca-s, vorba aia, mai tanar. Pe de alta parte, m-am intristat – tocmai ma bucurasem c-aproape am supravietuit si-al 47-lea an. Acum trebuie s-o iau de la capat 🙂 Chestie de semnificatie, repet. Coincidenta?