… orasul asta nu se mai termina. Nu suntem genetic programati pentru asa ceva. Cand L-a facut pe Adam din tarana, Doamne-Doamne nu se gandea la Houston.

Orasul asta nu se mai termina.

Vrei sa-ti iei chiloti, ciorapi si paine. (Exagerez, de dragul scriiturii, insa foarte putin.) Te uiti pe internet dupa un aprozar cu de toate. Notezi adresa. Nu-ti spune absolut nimic – e o strada, un numar si un zip code. Era o vreme in care ma mai uitam pe Mapquest – asta deja e old school – ca sa-mi fac o idee vaga unde merg: la sud, la nord, est sau vest, prin ce cartiere si ce autostrazi. Am abandonat relativ repede.

Orasul asta nu se mai termina.

Asa ca bagi adresa in GPS si te lasi dus. GPS-ul, precum cainele, e mai nou prietenul omului. Dar, ca si cainii, are si GPS-ul limitele lui – nu stie bunaoara ca in Houston se lucreaza tot timpul pe strazi – ceva se repara, ceva se largeste, ceva exit e inchis, ceva banda noua tocmai ce s-a deschis. Asa ca incepi sa te orientezi ca strabunii, dupa soare si zgarie nori – „bai, cam in directia asta trebuie sa merg”. GPS-ul, ca si cainele, fidel, se adapteaza. Recalculeaza. La un moment dat ajungi sa-i iei si chiloti, si ciorapi, si paine. (Exagerez, insa foarte putin.)

Povestea devine infinit mai complicata daca vrei sa te faci rezident de Texas.

Pentru necunoscatori, Texas e un stat mai special. Nu doar ca, la momentul aderarii la SUA, a dublat practic suprafata StatelorUUnite, dar si pentru ca e singurul stat care a intrat in Uniune avand, oficial, prevazut dreptul la secesiune. Pe urma a venit Razboiul Civil, texanii s-ai plasat (cum fac de obicei) de partea proasta a istoriei. Au pierdut, si au pierdut si dreptul la secesiune. Ideea, insa, pluteste in aer, macar asa, la nivelul „bai, sa nu ma enervez eu!”. „Don’t mess with Texas!”

Okay, don’t.

Daca America e „the land of the free and the home of the brave” – cum zice imnul, atunci Texas e si mai free si mai brave.

Asta pana iti confisca la aeroport „futacul” de pipa, ca-i arma, ceva ce nu mi s-a intamplat nicaieri altundeva de-a lungul si de-a latul Americii si Europei (nu de altceva, da’ functionarii aia care au incropit lista obiectelor interzise dupa 9/11, s-au gandit la unghiere, nu si la futacuri de pipa. Nu fuma nimeni pipa, banuiesc.) In Texas, insa, pare-se ca un functionar fumeaza pipa. Nu poarta pistol (daca ai permis, e voie), dar fumeaza pipa.

Si-ajungi la locul cu pricina, unde sa-ti schimbi permisul de conducere de pe Indiana pe Texas, sa devii si tu, cu acte in regula, cetatean in the land of the freest free si the bravest brave. C-asa poate apuci si sa votezi. (Nu va mai tin cu sufletul la gura – anul asta nu pot vota in Texas. Da’ pot vota in Indiana, unde ajung taman de alegeri. Voila de vezi: nu mor caii cand vor cainii :)) Si e o sala mare, plina cu scaune pe care asteapta vreo o suta de oameni, toti free si brave. Pana ajung sa-si ia „numarul de inregistrare”.

C-atunci problema se schimba dramatic. Coada nu e – de fapt, nu e nimeni la coada – da’ functionara iti spune ca trebuie, TREBUIE!, sa mergi printr-un labirint de panglici pana sa ajungi la ea, cea care apasa pe buton si-ti inmaneaza numarul.

Am scapat de comunism sa ajung in Texas.

N-am mers printre panglici. Femeia a oftat, si-a apasat, totusi, pe buton. Eram un rebel. Remember Alamo? 🙂 Mi-a dat numarul. Am asteptat 40 de minute pana mi-a venit randul – si-mi lipsea o hartie, asa ca va trebui sa mai merg o data. Dar nu mai trebuie sa stau la coada! Cica. In rastimpul asta au mai venit vreo douazeci de oameni – unul cam la doua minute.

Nu era nici o coada.

Dar toti, fara exceptie – pana si un batranel care se sprijinea intr-un „walker” sa nu cada-n nas, au urmat cu sfintenie indicatiile si au facut slalom prin labirintul de panglici pentru a ajunge la tanti care apasa pe buton si le dadea numarul de inregistrare.

Cred ca sunt mai texan decat texanii – the land of the freest and the home of bravest 🙂 Mai trebuie sa-mi iau palarie si cizme.

Si pistol.

Orasul asta nu se mai termina.