… replica a devenit celebra datorita interpretarii de exceptie a lui Jack Nicholson in clasicul de-acum „A Few Good Men„. In final, tanarul si pedantul personaj interpretat de Tom Cruise se dovedeste capabil sa „handle” adevarul.  [Nota: Expresia „handle the truth” e dificil de tradus in romaneste. „A manui adevarul” – dar nu in sensul de manipulare, ci in sensul in care te pricepi sau nu sa manuiesti o masina; daca nu o faci cum se cuvine, risti sa te omoare. Sau „a gestiona adevarul” – atata doar ca asta suna prea contabil. Sau „a controla”. Ceva mai apropiat de sensul in engleza ar fi, inclin sa cred, „a face fata adevarului„. Raman insa deschis oricaror sugestii.] Acesta e, totusi, Hollywood. In viata reala, lucrurile sunt ceva mai complicate: nu toata lumea e pregatita sa faca fata adevarurilor fara rest.

Chestiunea revine periodic in atentia publicului, fie ca e vorba de inchisorile secrete ale CIA din Romania, de vreo noua Lege Big Brother, National Security Agency, dezvaluirile lui Edward Snowden, sau alte cele. Ideea, insa, e mult mai veche. Intr-o forma sau alta, ganditori musulmani precum Alfarabi, Alghazali sau Ibn Tufayl, dar si ganditori evrei precum Maimonides sau Sadya Gaon, au vorbit mai mult sau mai putin voalat despre pericolul de a spune „adevarul verde-n fata” oricui si oricand. In „Persecution and the Art of Writing„, Leo Strauss explica de ce: pe de o parte, pentru protectia mesagerului; adevarurile pot fi inconfortabile pentru ordinea existenta, iar mesagerul perceput ca un periculos bagator de zazanie (taunul Socratic); pe de alta parte, pentru binele celor multi, incapabili – atunci ca si acum – sa „digere” cu intelepciune adevarul fara sa se sminteasca. Conform lui Strauss (dar si a lui Alfarabi, bunaoara) asa se justifica traditia esoterica, initiata de Platon. Recent, excelenta carte a lui Andrei Plesu despre „Parabolele lui Iisus” propune un raspuns asemanator la intrebarea „De ce Le vorbesti in parabolele?”

Acum insa vreau sa vorbesc despre Mos Craciun. Nu despre Craciun, despre Mos Craciun. Mai cu seama in aceasta perioada a anului, multi parinti se lupta cu intrebarea „cand si cum sa ii spunem copilului ca Mos Craciun nu exista?” Ca Mos Craciun nu exista pare de la sine inteles – din puncte de vedere diametral opuse.

Conform crestinilor mai scortosi, Mos Craciun e o inventie protestanta, care n-are nimic de-a face cu crestinismul, cel putin nu cel ortodox. Asa e. Facutul de cadouri copiilor incepe in crestinism in secolul al IV-lea, cu Sfantul Nicolae, episcopul de Myra, o provincie a Imperiului Bizantin. De aceea romanii, ca si alte cateva popoare, fac si astazi cadouri copiilor de Sfantul Nicolae. Majoritatea insa, l-au asimilat cu Mos Craciun – aparent o incercare protestanta de a renunta la cultul sfintilor si a focaliza atentia credinciosilor pe Iisus. La fel si bradul sau pomul de Craciun – un obicei german si un import de data recenta, ce a impanzit lumea tot pe filiera protestanta.

Asa e.

Conform secularistilor, liber-cugetatorilor si ateilor, lucrurile sunt si mai simple – Mos Craciun e doar o minciuna, la fel ca toate celelalte „povesti” din Biblie sau din alte religii. Pe scurt, minciuni. Si ce poate fi mai urat decat sa-ti minti copiii sau sa ii consideri incapabili de a face fata adevarului, oricat de frangator de visuri sau lipsit de poezie ar fi? Daca s-a descurcat Tom Cruise, se vor descurca si ei. In plus, isi vor primi si ei cadourile, la fel ca ceilalti copii, insa ei nu vor fi fraierii care sa creada intr-un Mos cu barba alba si sanie trasa de reni. Se vor preface doar ca cred si se vor infrupta din beneficii. Mai dinspre stanga, demitizarea lui Mos Craciun e insotita – cum altfel? – de o critica a capitalismului de consum – la urma urmei, n-a fost Mosul asa cum il stim astazi inventat de Coca Cola?

Ingaduiti-mi sa cred ca toti acesti parinti gresesc – si gresesc fundamental. Drumul spre iad e pavat, inca o data, cu bune intentii. Nu ma refer aci la greselile de demolare factuala a lui Mos Craciun (costumul rosu cu alb n-a fost inventat de Coca Cola, doar preluat, bradul de Craciun a fost folosit de catre primii preoti si calugari care au crestinat triburile germanice ca simbol al Trinitatii, cu mult inaintea protestantismului, s.a.m.d.). Detaliile astea se pot gasi pe toate gardurile, pentru oricine are minima curiozitate sa le verifice. Aci e vorba de ceva mult mai grav. Aci e vorba de a invata copiii ca adevarata credinta poate face casa buna cu necredinta. Si ca e bine asa. Sa crezi cand nu stii ca nu stii, e simpla ignoranta. Sa crezi cand stii ca nu stii, asta e adevarata credinta.

Nu e vorba doar de „fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” sau despre „cred, Doamne, ajuta necredintei mele„, desi sunt parte din aceeasi explicatie. Nu e vorba nici macar (doar) de religie. E vorba de societatea pe care vrem s-o avem si de oamenii pe care-i vrem alaturi. Despre ce fel de adulti vrem sa ne devina copiii. Nu va faceti iluzii: de pe la patru-cinci ani, copiii incep sa realizeze ca nu Mosul le aduce pomul de Craciun si cadourile, iar pe la sase-sapte majoritatea stiu exact cum „functioneaza sistemul”. Dar tot majoritatea refuza sa stie ca stie. Majoritatea prefera, din reflex, sa ocroteasca si sa intretina mitul.

Si bine face. Una e sa stii ca parintii sau prietenii ti-au facut cadourile, alta sa sustii sus si tare ca asta e dovada ca nu exista Mos Craciun. Argumentul schioapata logic. Logic ar fi sa sustii ca tocmai aceasta generozitate e dovada faptului ca exista Mos Craciun. Mosul nu ar actiona prin acesti interpusi, unii de multe ori anonimi, daca acesti oameni nu ar crede in el. Nu ar avea cum. Avem cu totii nevoie de imagini care sa ne mangaie, imagini care sa ne mobilizeze, sa ne faca mai buni. Pentru un exemplu mai simplu, ganditi-va la Wilson, mingea de volei pictata de Tom Hanks in Cast Away pentru a-i tine companie pe insula pustie – si cate de serios a ocrotit-o pana la sfarsit. Stia ca e doar o minge de voleibal pictata de el insusi? Fara doar si poate. Asta era „adevarul”. Credea ca doar o minge de voleibal? Nicidecum, altminteri nu si-ar fi riscat viata pentru … Wilson. L-a ajutat Wilson? Nici nu se mai pune intrebarea.

Avem cu totii nevoie de un Wilson – iar daca nu avem unul, il vom inventa. V-ati gandit, de-o bunaoara, de ce ateii si liber-cugetatorii sunt mai obsedati de religie si de biserica, decat orice drept-credincios? Ai spune ca asemenea spirite „luminate” si „pragmatice” s-ar cuveni sa se bucure de ascendentul pe care-l au in raport cu „obscurantistii” si „idealistii”. In realitate, insa, nu contenesc sa incerce sa „lumineze” pe toata lumea. Sunt mai obsedati de religie decat Bula, caruia ii putea flutura prin fata si un tramvai, ca el tot la un singur lucru se gandea. Sau de ce in plina explozie a secularismului devin tot mai populare filmele si video-games cu vrajitori, balauri, si alte creaturi magice? Psihologic e lesne de explicat. Psihicul are nevoie de imagini. Cine n-are un Wilson, isi face macar un Harry Potter sau un Stapanul Inelelor.

Si-atunci sa ne gandim: E adevarat ca binele nu invinge intotdeauna raul, ca nu toate iubirile sunt eterne, ca de multe ori te descurci mai bine in viata daca minti, inseli, plagiezi, furi, cata vreme nu esti prins? E adevarat ca oamenii tind sa fie egoisti, ca iubirea de patrie e mai degraba un sablon gaunos si ca e ilogic sa iti sacrifici viata pentru orice? Ca e mai logic, cum spun the Beatles, sa nu existe nothing to die for, nimic pentru care sa merite sa mori, nici tari, nici religii, nici nimic? Se prea poate. Se prea poate sa fie adevarat, dar cine ar putea sa spuna cu mana pe inima ca ar vrea sa-si cresca pruncii cu asemenea invataturi? Cine ar vrea sa traiasca langa, cu, si printre oameni de felul celor de mai sus? Pana si o banda de talhari are nevoie de dreptate in sanul ei pentru a putea functiona eficient ca banda de talhari. O comunitate bazata pe principiul suprem al prezervarii individuale nu are cum sa functioneze (de aici problema majora a teoriei contractului social – dar asta e o alta discutie.) Cine crede cu adevarat ca ai pentru ce trai daca nu ai pentru ce muri? Cine?

De aia va spun: Nu va grabiti sa-l ucideti pe Mos Craciun! Vorba lui Socrate din Republica lui Platon: „Incepem educatia prin a le spune copiilor povesti, care nu sunt in totalitate adevarate, dar contin un sambure de adevar„. Adevarul e ca n-a existat niciun Fat Frumos care sa vrea tinerete fara de batranete si viata fara de moarte. Asta e „adevarul”. Dintr-o poveste fiecare intelege cat poate, daca poate. Unii traiesc o viata intreaga si nu inteleg nimic din Mos Craciun, chiar daca stiu tot „adevarul” despre el.

PS Am publicat textul si pe http://www.contributors.ro