… desi spuneam/scriam acum cateva postari ca „m-am inrait” si nu mai explic referintele pe care le fac 🙂 Iaca, m-am „dez-rait”, iar aceasta trimitere e, poate, putintel mai obscura (desi n-ar trebui!): e vorba de „Journal en miettes” (Jurnal in firmituri – tradus si-n romaneste!) al lui Eugen Ionesco. Cum nu voi avea timp prea mult de petrecut pe blog nici in zilele urmatoare, am decis ca mai bine pe firimituri decat defel. Aveti a-mi scuza, prin urmare, lipsa de coerenta. Luati-mi notarile asa cum sunt – niste firimituri. Pana si firimiturile de paine, insa, stranse in causul palmei, pot fi facute cocolos numai bun de inghitit 🙂

– Copenhaga nu e nici Paris, nici Londra, nici Praga, Viena sau Amsterdam. E rece, dar e frumoasa. Merita vazuta. Pana si Mica Sirena. Maneken Piss din Brussels (mai bine nu traduc, ca poate citeste mama 🙂 ) e mai dezamagitor decat Micuta Sirena. Fosta fortareata, insa, de langa Mica Sirena – cu „oraselul” dinlauntreu, santul de apa si tot restul, da.

– Au stradutele mele preferate, inguste, pietruite, cu restaurante si terase la tot pasul, iar oamenii stau pe terasa si cand e frig (dupa standardele mele), cu un stoicism demn de admirat. Si piete – multe! – la tot pasul, din astea cu cirese si castraveti si rubarba (revin la rubarba, daca nu uit) si ce mai vreti.

– Danezii sunt „hipsters”: daca va intereseaza, se poarta din nou hainele super-mulate/slim, atat la femei cat si la barbati, indiferent de varsta si gabarit. Lumea e imbracat cu foarte mult gust (in ochii americanului, cel putin), dar prea sunt toti „la fel”, ceea ce e usurel deranjant. Vorba unui berlinez care ma insotea acum doua seri de la un birt, „n-am stiut ca danezii astia sunt atat de hipsteri!” 🙂 Tot berlinezul m-a „facut” sa trec pe rosu, desi aici n-am vazut pe nimeni sa faca asa ceva, chiar daca strada e pustie de la un capat la altul. Cand i-am zis c-am crezut ca si nemtii respecta regulile, mi-a zis „da, in general, da-n Berlin suntem ceva mai relaxati decat astia” – de unde am tras concluzia, poate pripita, ca dusmania istorica intre danezi si nemti inca mai pluteste in aer 🙂 [Nota: Asta-seara, o turista cu un aer pierdut m-a intrebat unde e nu mai stiu ce – asta m-a pus pe ganduri: daca sunt si eu hipster? 🙂 Pe de alta parte, daca toata lumea e hipster, nimeni nu mai e hipster. Dupa cum le-am zis la conferinta, eu eram cel mai hipster de-acolo, pentru ca eram singurul care purta cravata! Au ras si ei 🙂]

– Pana n-am ajuns aici, n-am realizat ca seamana in buna masura cu Amsterdam-ul. Nu chiar atatea canale, dar si mai multi biciclisti. Am zis multi? Aveti a ma scuza, am vrut sa zic enorm de multi! Toate strazile sunt „dublate” de strazi pentru biciclisti, pe ambele sensuri: la cate un stop se strang vreo cincizeci. Dupa cum unii va mai amintiti, am dezvoltat un pitic cu bicilistii, dupa ce unul de 150 de kg, cu spandex si cascuta, mi-a rupt trei coaste la coborarea din tramvai in New Orleans. Astia macar nu poarta cascuta aia stupida (poate unul din zece), desi la traficul de-aci chiar s-ar justifica.

(va urma, cand mai apuc; tot pe firimituri)

–

… doar cat sa va starnesc curiozitatea, in cazul in care n-ati ajuns pe-acolo 🙂

(va urma – de buna seama; cand voi avea timp)

… si-apoi sunt lucrurile. Le-ai strans, unele de zece, unele de douazeci, altele de treizeci si mai bine de ani.
Esti om, nu furnica. Dar strangi ca furnica, chiar si atunci cand nu-ti dai seama c-o faci, chiar si atunci cand te crezi greier – avea si el macar o chitara, nu? Lucruri. Obiecte.

V-ati gandit vreodata la diferenta dintre „lucruri” si „obiecte„? „Lucrul” lucreaza, „obiectul” obiectivizeaza. Cu alte cuvinte, un „lucru” e ceva ce poate fi pus la treaba. Un „obiect” e ceva ce poate fi pipait si urlat „este!” dar ca atare, ca obiect carevasazica, nu e interiorizat, nu face parte din tine, nu e (inca) interiorizat, subiectivizat. Dar, in masura in care lucrezi cu el, il lucrezi sau/si te lucreaza, intra in tine. Devine parte. Se subiectivizeaza. (Pentru cunoscatori, asta e teoria proprietatii a lui John Locke – daca ma ridic pe varful degetelor pentru a culege o pruna, am „lucrat” pentru ea, deci am facut-o „a mea”; puteti rade – dar asa a inceput capitalismul teoretic 🙂 )

Iar cand muti o casa intreaga, la propriu si la figurat, de la o margine de continent la o alta, te izbesti atat de lucruri cat si de obiecte si, cum-necum, trebuie sa te-ngrijesti de toate: carti, surubelnite, tablouri, storcatoare de suc, pipe vechi, cutite, corturi, furculite, topoare, fierastraie, undite, rochii, diplome, papuci, cusca uni caine, si altele. Si-atunci intervine procesul de selectie. De unele lucruri trebuie sa te desparti – ca nu mai sunt lucruri, sunt obiecte. Le arunci daca sunt inutilizabile, sau le donezi la Goodwill sau la Salvation Army, daca inca mai pot lucra pentru altii. De altele, nu vrei sa te desparti, chiar daca, in sine, nu au nici o valoare. O pipa veche si crapata, o fotografie pe jumatate rupta, un “jurnal” de la cinsprezece ani, nu sunt obiecte pur si simplu – sunt foarte lucruri, ca sa zic asa, pentru ca inca lucreaza cu putere in tine, chiar daca nu ti-ai dat seama. Uitasesi de ele, le regasesti, iar trairile sunt toate acolo. (Deloc surprinzator, pentru Ana am carat doua geamantane burdusite cu animale de plus – fara nici o exagerare.) “Scriiturile” sunt si mai delicate cand vine vorba de sortare. Le imparti in doua categorii – scriiturile altora si scriiturile tale. Unele ti-au fost utile la un moment dat, ca un ciocan – acum nu-ti mai sunt, asa ca le arunci fara prea mari mustrari de constiinta (asa am scapat, bunaoara, de nu mai putin de patru cutii uriase ticsite cu articole de comparative politics). La fel si cu scriiturile tale – unele au fost “la comanda”, si nu-ti mai spun nimic, altele reusesc inca sa te emotioneze pana la lacrimi. Pe astea, de buna seama, le tii.

… si-apoi sunt oamenii, ca si de oameni trebuie sa te desparti. Nu-i poti lua cu tine 🙂 Sau poti? Am constatat ca de oameni ma despart mai usor decat de unele lucruri si m-am intrebat de ce: voi fi fiind vreun monstru? Nu cred  Cred mai degraba ca ma despart mai usor pentru simplul motiv ca nu ma despart de-adevaratelea (sic) – pe de o parte, am amintirile, pe de alta, viata ne poate oferi oricand posibilitatea de a ne re-intalni. Cu oamenii, never say never.
… si-apoi e drumul spre noua casa. Pentru ultima oara. Si inca o data.

Acum sunt in Canada. Maine, cu putin noroc, in Danemarca.

… dupa cum va puteti imagina, in ultimele saptamani am avut destule pe cap. [Nota: Imaginea farfuriilor tinute in aer ramane valabila.] Si toate de rezolvat contra-cronometru si-n plus toate complicatiile neprevazute care se cereau si ele rezolvate „hic et nunc„. Au fost zile in care simteam ca nu le mai pot duce pe toate, ca merit si eu o pauza.

Pauza am avut, dar nu asa cum ma asteptam. Doamne-Doamne are o pedagogie anti-stress mult mai eficienta :).

Zilele trecute ma intorceam de la scoala, si ma indreptam spre parcare pe acelasi drum pe care merg de obicei de aproape un an. O bucata din traseu e pe langa o sosea din campus – poti merge pe stanga sau pe dreapta. E bucata la care nu am o rutina – merg pe stanga sau pe dreapta in functie de trafic.

In ziua cu pricina, am mers pe stanga.

Pe partea dreapta era/este un stejar „de sud” (Southern oaks nu seamana cu stejarii nostri, dar, ca toti stejarii, pe masura ce imbtaranesc se fac tot mai frumosi.) Recapitulam: eram pe stanga – ma intorceam de la scoala cu mintea plina de ganduri, mai am de facut asta, si asta, si asta, nu mai apuc sa fac asta, daca nu iese astalalta ce fac, etc. Pe dreapta, stejarul cu pricina.

Pe cand ma aflam in dreptul lui, am auzit un parait si o creanga de vreo patru metri lungime, groasa cam cat un om, s-a prabusit in doua secunde, din senin, din iarba verde (sic) exact in locul in care-as fi fost daca as fi ales partea dreapta a soselei. Nu era furtuna, nici macar nu batea vantul, cerul era aproape senin. (Fotografia am facut-o dupa doua zile, cand creanga cu pricina disparuse.)

Daca as fi ales sa merg pe dreapta, nu pe stanga, eram mort. De unde se vede ca ideologia prost aplicata ucide 🙂 [Nota: Imi amintesc cum, acum vreo 231 de ani, ma intorceam cu Mihnea de la o petrecere, c-un taxi. La un moment dat, taximetristul ne-ntreaba: „La stanga sau la dreapta?” Pana sa apuc eu sa zic „la stanga”, Mihnea zice, sagalnic, „la dreapta, si iar la dreapta, si iarasi la dreapta” – ca doar nu era sa zicem la stanga, nu? 🙂 ]

In memoriile sale, Don Fernando (Fernand Fournier-Aubry), povesteste cum, coborand pe Amazon, a legat barca de un copac, undeva, in mijlocul junglei, pentru o pauza. Si-atunci a vazut un fluture deosebit, unul din care nu mai vazuse vreodata, Si, cum avea un prieten care colectiona raritati, s-a pornit dupa el. Cateva secunde mai tarziu, copacul de care isi legase barca, s-a prabusit, la fel ca stejarul meu – din senin, din iarba verde (sic).

Daca nu pornea dupa fluture, era mort.

„Intamplari” din astea functioneaza ca „anti-depresante”. Te ajuta sa-ti pui „agitatiile” in perspectiva corecta 🙂

… e dulce-amaruie, precum o gutuie 🙂 si nu stii de ce, pana cand vine clipa in care stii. Parafrazand poetul (nu va mai spui care) „ai vrea sa pleci, ai vrea si sa ramai„. Ai vrea „pentru ultima oara – si inca o data„. Pentru ca esti om. Nu copac, sa nu poti fi desradacinat, dar nici fulg de papadie, sa te lasi purtat de colo pana colo, pe dinlauntru si pe dinafara, fara sa-ti pese.

Pentru ultima oara, te rog. Si inca o data.

Ti-ai golit casa. A venit ditamai camionul care a umplut o jumatate de strada, trei meseriasi au impachetat tot ce mai era de imapchetat, au varat totul in camion, au fost gata in sase ore.

Totul.

Dar totul, bata-l vina (frumoasa expresie – merita un eseu) e relativ. Ai descoperit mai pe urma ca mai ai unele si altele, ca nimic nu se termina, de-adevaratelea, niciodata. Asta e vestea buna sau proasta, depinde cum alegi sa te uiti la ea: nimic nu se termina, de-adevaratelea, niciodata.

Nimic.

Nici macar golitul unei case in care ai stat zece ani. Acum o ora am gasit pe un raft din garaj, un plic galben. Era un plic, ca toate plicurile galbene 🙂

Am varat mana in el cu sfiala pe care ai avea-o cand ti-ai vari mana intr-o gaura-n pamant: nu stii ce e acolo. Am scos o cifra de plastic.Un 2. Apoi inca una, Un 3. Si inca doi de 1. In ordinea asta le-am scos!  2311. Eliade si Jung ar fi cazut de acord – asta e ceea ce se cheama o „sincronicitate„. Coincidentele nu sunt coincidente. Asta e/era numarul casei noastre in care am stat zece ani si habar n-am avut ca fostii proprietari ne lasasera, intr-un plic galben, numarul cu cifre din plastic.

In mai putin de 24 de ore va trebui sa plecam de-a binelea si eu inca mai gasesc lucruri nestiute sau uitate intr-o casa goala. Tocmai am gasit sticla de whiskey single malt, de 16 ani, adusa taman din Scotia, de Mosul, de Craciun. N-as fi dat in viata mea atatia bani pe sticla de whiskey. Noroc cu Mosul. Mai aveam in ea inca o gura. Am baut-o 🙂

Cand zici ca se termina, nu se termina.

Ceea ce ma face sa-mi amintesc iarasi de cifrele din plastic si de acea capsula a timpului, ingropata de copiii mei, undeva, in fundul curtii (care nu e curte, ca n-are gard 🙂 ). Se prea poate sa fi locuit aici zece ani cu o alta capsula a timpului, ingropata te miri unde, de catre primii proprietari.

Se prea poate ca-n toate locuirile noastre sa fie, ingropate pe undeva, fara stiinta noastra, amintirile altora.

Ana are mere, Xenia are pix: traim arheologic, pe straturi.

Iar de plecat, nu plecam niciodata, nicaieri. Ne luam toate locuirile cu noi. Avem in spinare etaje peste etaje.

Suntem cu totii niste melci uriasi, purtand in spinare, fiecare, cate un zgarie-nori.

Omnia mea mecum portum.

(Va urma)

PS M-am inrait 🙂 Nu mai traduc, si nu mai dau referinte 🙂

… sa mergi, pentru ultima oara, la pescuit cu baietii pe raul pe care ati fost la pescuit de atatea alte ori in ultimii zece ani – si sa stii ca e pentru ultima oara.

… sa va asezati cu totii la masa la care v-ati asezat de atatea ori, sa faceti aceleasi gesturi, aceleasi glume saptamanale, desi au trecut zece ani – stiind foarte bine cu totii ca e pentru ultima oara.

… sa ti se confeseze copiii – care-s deja cai batrani 🙂 , c-au facut o capsula a timpului in care au varat „nu-ti spunem ce” si-au ingropat-o, undeva, in fundul curtii, „nu-ti spunem unde„, stiind foarte bine ca e pentru prima si utima oara si nimeni nu va mai veni s-o dezgroape, nici peste zece, nici peste douazeci sau o suta de ani, amin.

… sa plimbi cainii in parcul-padure de langa casa, sa-i lasi sa alerge acolo, la capatul-capatului, unde lumina se zbate parca altfel printre frunze si stii ca nu vine nimeni sa sperie de niste caini lasati liberi, tu sa stai pe acelasi trunchi de copac pe care ai stat de zece ani, sa-ti aprinzi tigara sau, dupa caz, pipa si sa te uiti la ei, bucurandu-te de bucuria lor – stiind ca e pentru ultima oara.

… sa te inchini noaptea, inainte de culcare, la icoanele la care te-ai inchinat de zece ani, stiind ca maine va trebui sa le impachetezi si sa le trimiti la celalalt capat al continentului – pentru ultima oara.

… sa tunzi iarba, pentru ultima oara in zece ani, desi nu ar mai trebui sa o faci, dar sa o faci cu aceeasi grija pe care ai fi avut-o daca ai fi tuns-o pentru tine.

Pentru ca pentru tine ai tuns-o.

(va urma)

…

…

… ca Ziua Mamei nu-i putem spune, in romaneste, cata vreme noi o serbam pe 8 Martie – o zi de care americanii n-au habar, cum nici romanii n-au habar ca 10 mai, dincolo de toate semnificatiile istorice, mai e, pentru americani, si Ziua Mamei. Ce te faci, insa, daca esti roman-american? Ce sa „te” faci? Le serbezi pe amandoua! La urma urmei, sarbatorim si 1 Martie si Thanksgiving-ul, asa ca mamele de ce sa nu fie sarbatorite de doua ori? 🙂

Anul acesta, copiii s-au gandit sa-i faca Ancutzei o surpriza: s-au fotografiat (in fine, eu i-am) in aceeasi pozitie in care au fost fotografiati acum doisprezece ani, cand stateam in Columbia, Missouri. S-au straduit sa se imbrace la fel, sa stea la fel, etc. Mai greu a fost pentru Andrei si Alec sa incapa in acelasi scaun 🙂

[Nota: Ana poarta exact acelasi tricou de acum doisprezece ani.]

Atunci ne pregateam sa plecam din Columbia, Missouri, acum ne pregatim sa plecam din Bloomington, Indiana.

E o alta ipostaza a eternei confrunatri ideatice dintre Heraclit (totul se schimba, in afara schimbarii) si Parmenides (nimic nu se schimba, schimbarea e doar o iluzie). Precum in bancul cu rabinul, s-ar putea spune ca toata lumea are dreptate 🙂

PS Va trebui sa ma credeti pe cuvant – plicul e roz! 🙂 Nu stiu de ce in fotografie a iesit asa.

PPS Hai, ca nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Fara blitz:

… mor in gradini si mor si-n mine, vorba lui Macedonski. Ca sa nu mai pomenim de cele de langa mine.

[Nota: Nu obisnuiam sa fac precizari din astea. Am asumat, pana de curand, ca toate referintele, aluziile sau jocurile mele de cuvinte sunt mai mult decat transparente. Am descoperit, relativ recent, ca m-am inselat. Si nu vorbesc doar despre Romania. De curand, intr-un amfiteatru american plin ochi, doar un student auzise de Schopenhauer, trei de Spinoza, etc. Mai mult: nimeni nu stia de Monk, ca de Columbo nu mai vorbesc. Incepem sa vorbim limbi diferite. Ceea ce ma aduce inapoi la rozele ce mor in mine :).]

Saptamana viitoare trebuie sa ma mut. Iarasi. Nici nu mai stiu pentru a cata oara in viata. S-ar cuveni sa fiu obisnuit, dar nu sunt. Sunt un buldog sentimental. Pana si de „pestera” asta m-am indragostit cumva, mai piezis. Iar asta ma realizat de-abia acum, cand m-am gandit ca trebuie sa impachetez carti, papers, furculite, perne, scaune si ce-o mai fi, de la periute de dinti la perdeaua de la dus.

Trebuie ca sunt, ca si Macedonski, o fire melancolica de la natura, in ciuda aparentelor. Altiminteri nu-mi explic de ce m-ar pali nostalgiile parasind o „pestera”.

Voi fi fiind, pe undeva, un „hoarder„. Un „hoarder”, zic americanii, e ala sau aia de strang totul si nu arunca nimic. Li se umple casa de nimicuri (in Romania am fost la un doctor acasa si-avea un dulapior plin de tuburi goale de paste de dinti; nu e nici o metafora), stiu asta, dar nu se indura sa se desparta, ca e ca si cum si-ar rupe din suflet.

Ceea ce ne aduce la discutia mai veche despre anti-fragilitatea lui Taleb si de puterea (slabiciunea?) de-a te desprinde, tipica americanilor, de care pomenea si Tocqueville pe la 1830, toamna.

Toate bune si frumoase, atata doar ca aici nu vorbim despre lucruri, ci despre locuri. Mai precis, despre locuiri. Deci nu desprinderea de obiecte, ci desprinderea de locurile pe care le-ai locuit. Daca e sa ne luam dupa Heidegger, via Holderlin (si eu ma iau), „in chip poetic locuieste omul pe acest pamant„. Nu doar atat: „Plin de merite si, totusi, in chip poetic locuieste omul pe acest pamant ..,” Ce vrea sa zica poetul? – se intreaba Heidegger, cat se poate de serios si fara smiley faces. De ce „totusi”?

Pentru ca, simplificat, zice Heidegger ca vrea Horderlin sa ne spuna, „meritele” noastre de oameni din carne si sange, incontestabile atlminteri, n-ar folosi la nimic daca „zeii” nu ne-ar ingadui sa locuim poetic si astfel, luandu-le lor masura, sa ne-o luam si noua. Mai simplu: daca nu ne masuram dupa zei, daca nu ne este ingaduit a ne masura cu de nemasuratul nu ne putem masura defel, si, daca nu neputem masura defel, nu putem nici locui pe acest pamant. Intre. Suntem oameni in masura in care suntem poeti si ne masuram in raport cu zeii.

Dar zeii nu pleaca. Zeii raman. Eu plec. Eu ma tot mut. Eu imi tot instalez icoana si salteaua si farfuriile si afisele cu Corto Maltese, si tot eu mi le strang, le var in masina si le mut in alta parte. Iar mutarea de saptamana viitoare e doar o incalzire pentreu marea mutare din luna mai. Care nu e nici ea definitiva.

Nici o mutare nu e definitiva, ca suntem oameni, nu zei.

Dar si noi si ei locuim in chip poetic.

Ceea ce nu e de colea.

… dupa cum stiti, in Joia Mare am vopsit o duzina de oua (reatasez fotografia cu pricina intru aducere aminte). Cum nu sunt un mare mancator de oua, m-am gandit ca-mi vor ajunge cu varf si-ndesat – ceea ce s-a si intamplat. In noaptea de Inviere, am ciocnit, singur, primele doua oua. Ochii mi-au cazut din prima pe unul rosu, mai mic si cumva mai indesat. Daca n-ar fi fost ou de Paste mai c-as fi zis ca parea mai a’ dracu’. (De cand eram copil am ravnit sa am oul „castigator” de Paste; am apelat, pe vremuri, chiar si la unul de lemn.) Al doilea, unul verde, n-a avut nici o sansa. Le-am ciocnit, cum se face, atat cu varful, cat si cu … nu stiu cum ii zice: fundul? 🙂 Ala verde n-a avut nici o sansa, nici c-o parte, nici cu ailalta.

Se mai intampla. Partea interesanta abia acum vine. A doua zi a venit Ancutza, si-n fiecare zi am ciocnit cate un ou. Eu, de fiecare data, l-am ales pe cel rosu, cu dunga pe mijloc. Si, de fiecare data, am „castigat”. Oul a rezistat, atat c-o parte cat si cu cealalta. Am ramas din nou singur, cu doar doua oua. Cel rosu si unul galben. Le-am ciocnit asta-seara si am avut emotii – daca cedeaza tocmai acum, pe ultima suta de metri? Dar nu. N-a cedat. L-a invins, fara probleme pe cel galben pe ambele parti.

Si-acum sunt intr-o dilema. Ce sa fac cu oul invincibil? Ce merita el dupa ce s-a comportat mai eroic decat spartanii in fata persanilor? Sa recunoastem: unsprezece oua invinse, nu e de colea! Intelegeti dilema. S-ar zice ca nu vrea sa fie spart, deci s-ar cuveni sa-l crut. Toate bune si frumoase – dar ce faci cu un ou crutat? Ca nu poti sa-l pui in vitrina, pe piedestal! Oul e ou – mai devreme sau mai tarziu, se strica. Si-atunci ce e mai bine pentru ou? Sa se strice sau sa fie spart si mancat?

Inclin sa cred ca ceea ce a vrut, de fapt, cu incaptanarea-i de a supravietui, a fost sa nu fie spart de alt ou. Avea si el mandria lui 🙂 Si ca, spart de mine, va fi multumit ca si-a implinit misiune de ou cu deminitate. Oricum, daca exista vreun rai al oualeor de Paste, sunt sigur ca si-a binemeritat locul in cuibarul ceresc 🙂